vineri, 20 ianuarie 2017

Observator Cultural

O literatură în absenţa „stăpînilor“
·         20-01-2017
·          Bianca BURŢA-CERNAT
·          Actualitate
·          0 Comentarii
·          Tipăreşte pagina
·         Recomandă articolul
·          
·          
·          
·          
·          
Într-un recent interviu acordat Simonei Chiţan pentru Adevărul (8 ianuarie 2017), apărut sub un titlu… de senzaţie, „Generaţia 2000 cunoaşte un declin de formă stupefiant“, Nicolae Manolescu lansează, cu bine cunoscuta-i pretenţie de autoritate incontestabilă, verdicte cu privire la producţia promoţiilor mai noi de poeţi, prozatori, eseişti şi critici literari – pe aceştia din urmă mustrîndu-i, ca şi în alte ocazii, cu asprime părintească. Am folosit (pentru că este mai adecvat) termenul „promoţie“; Nicolae Manolescu îl preferă – sau îl foloseşte din automatism – pe acela de „generaţie“. De aici, o suită de confuzii şi imprecizii… Care pe critic nu-l incomodează în elanul său intransigent.
Cîteva amendamente terminologice
Pentru Nicolae Manolescu, „generaţia 2000“, „douămiiştii“, „noua literatură“ înseamnă cam acelaşi lucru şi se reduc, sub aspectul valorii, la neant. Remarc din nou, pentru a cîta oară?, cît de dificilă e, chiar şi pentru un critic consacrat, desprinderea de cutuma clasificărilor decenale – inoperante, procustiene –, cît de imperios e reflexul de a pune gospodăreşte etichete peste cărţi şi autori, ca pe borcanele de murături. Că nu orice scriitor care a debutat după 2000 (şi care acum are, să zicem, între 25 şi 45 de ani) e „douămiist“ şi că noţiunea de „douămiism“ nu doar că e încă destul de fluidă şi de susceptibilă de controverse şi amendamente, dar defineşte abia o mică parte din literatura publicată de tineri în ultimul deceniu şi jumătate – pare să conteze mai puţin pentru autorul Istoriei critice a literaturii române, ale cărui afirmaţii peremptorii din interviul amintit oscilează între inexactitate şi truism. Nu fără tristeţe, citez: „Poezia [«douămiistă»] e cam aceeaşi pe care au teoretizat-o din capul locului poeţii optzecişti, postmodernă, dar nu excesiv“ [s.m.]. Sau: „Dacă aruncăm o privire pe felul în care am caracterizat, imediat după 1989, noua literatură, constatăm că aproape nici una din tendinţele remarcate atunci nu s-a confirmat. Generaţia 2000, aceea apărută pe scena literară zece ani mai tîrziu, va scrie cu totul altfel şi pe teme foarte diferite./ După alţi zece ani, devine evident că o generaţie care ni s-a părut extrem de promiţătoare la începuturile ei cunoaşte un declin de formă stupefiant“. Evaluarea decisivă a literaturii unei „generaţii“ sau a unei epoci se face după doar zece ani? Valorile „se cern“ ad‑hoc?
Şi, în treacăt fie zis, „imediat după 1989“ a apărut realmente o „nouă literatură“ (cum se înţelege din pasajul citat)? – ca şi cum schimbarea de paradigmă în literatură s-ar produce concomitent cu evenimentul politic (război, revoluţie etc.)… O altfel de literatură decît aceea a intervalului 1965-1989 – cu fireasca eterogenitate, cu diversitatea de formule şi cu bine cunoscuta succesiune de „promoţii“ scriitoriceşti pe care le include acest interval – începe să se contureze abia dincolo de jumătatea anilor ’90, cu o explozie editorială în preajma lui 2005 (odată cu lansarea unor importante colecţii de literatură română contemporană).
Cînd vorbim despre „literatura nouă“, trebuie să avem, deci, în vedere o perioadă ceva mai lungă decît aceea la care pare să se refere Nicolae Manolescu şi autori cu personalităţi dintre cele mai diferite, toţi afirmaţi de la finele anilor ’90 pînă azi, iar unii dintre ei, cei mai „vîrstnici“, avînd deja o operă în spate: de la Petre Barbu, Bogdan Suceavă sau Dan Lungu la Matei Florian sau Bogdan Coşa, de la Doina Ioanid la Ştefan Baghiu. Să fim raţionali: o literatură nu se „înnoieşte“ la fiecare deceniu…
Pîinea literaturii şi „ciurul“ dlui Manolescu
Pe Nicolae Manolescu îl îngrijorează pericolul unui „nou egalitarism“ (după acela instituit în comunism) – pentru că „noul egalitarism conduce inevitabil la moartea literaturii“ – şi pledează pentru o drastică operaţiune de selecţie valorică şi de descurajare a nonvalorilor. Domnia sa nu doar că bate la uşi larg deschise, dar le forţează de-a dreptul, căci, pînă la urmă, cine a susţinut oare „stupiditatea pretenţioasă“ (îl citez exact pe critic) că „n-ar mai fi, chipurile, nevoie de critică de întîmpinare, nici de istorii literare, fiindcă, în epoca internetului, evaluarea estetică ar fi căzut în desuetudine“? Am observat că una dintre metaforele (meta)critice favorite ale dlui Manolescu este aceea a sitei prin care se cerne făina spre a fi eliminate impurităţile: „Tocmai în epoca internetului e mai multă nevoie decît oricînd de selecţie valorică, de sită sau de, cum se spunea altădată, de ciur“. Repet: cine dintre criticii/comentatorii raţionali a susţinut contrariul? Dl N. Manolescu sugerează că acesta ar fi un punct de vedere general împărtăşit în mediile scriitoriceşti actuale şi asumat de tinerii critici ca „alibi“ pentru „demisia“ lor din comentariul de actualitate… Cert este că, în faţa „demisiei“ impardonabile a tinerilor critici, domnia sa a găsit, cu toată autoritatea acumulată în deceniile anterioare, o soluţie salvatoare, fie şi una pe termen scurt: „Am compus ulterior la România literară o echipă de critici din generaţiile anterioare, pe mîna cărora am dat ciurul cu pricina. M-am reapucat eu însumi, după o pauză de mai bine de două decenii, de cronică literară“.
Cum şi ce făină se cerne prin „ciurul“ României literare şi al dlui N. Manolescu am putut vedea, din păcate, fără umbră de echivoc în ultima vreme: adesea, sînt lăsate să treacă tocmai impurităţile, în timp ce elementele nutritive sînt date la o parte şi aruncate la gunoi – aşa se face că scriitori precum Ştefan Agopian, Radu Aldulescu, Octavian Soviany sau Cristian Teodorescu nu trec proba „ciurului“ foarte exigent al echipei de la România literară. În schimb, revista găzduieşte cu generozitate, aproape săptămînă de săptămînă, poeme ale unor autori din categoria Dumitru Zdrenghea…
Nu-i suficient, totuşi, să invoci criteriul valoric şi să te pretinzi apărător al acestuia în faţa nou-intraţilor în literatură (şi în critică) – nişte sălbatici, nişte venetici fără conştiinţa importanţei memoriei culturale, înţeleg… – şi în faţa primejdiei „egalitarismului“; e nevoie ca principiile enunţate atît de vocal să fie confirmate şi de practica scriiturii şi evaluării critice sau de politica editorială a revistei. Altfel, totul e vorbă-n vînt. Încă mai siderantă este siguranţa cu care Nicolae Manolescu exclude, reduce la neant orice punct de vedere şi orice evaluare ce nu consonează cu propriile-i opţiuni.
Într-o asemenea optică, singurele cărţi importante ale anului 2016 sînt acelea selectate de România literară – în număr de zece. Las la o parte deocamdată afirmaţia că, dintre cărţile semnificative apărute la noi în 2016, „nici una nu e datorată unui douămiist“ (după cum las la o parte, din nou, şi inadecvarea termenului „douămiist“). Cîteva dintre titlurile din lista (de zece) a României literare se regăsesc, desigur, în majoritatea bilanţurilor literare de la sfîrşitul lui 2016 (de exemplu, Viaţa ficţiunii după o revoluţie de Radu Cosaşu, Învoiala lui George Bălăiţă sau arta fricii, volumul de poezie al lui Ioan Es. Pop), iar un altul, Ulysses, 732, aparţinîndu-i lui Mircea Mihăieş, este realmente o carte de excepţie. Totuşi, cît de cuprinzătoare şi de relevantă pentru anul editorial abia încheiat este o listă unde nu figurează un roman precum Năluca lui Octavian Soviany, Republica lui Bogdan Suceavă sau Disco Titanic al lui Radu Pavel Gheo, dar figurează un Jurnal secret al lui Alex. Ştefănescu, alături de un Jurnal indirect al lui Mihai Zamfir (prin nimic ieşit din comun) sau de un volumaş modest al lui Ioan Horea, Vitraliu (concurînd – nota bene – pentru titlul „Cartea anului“)?
Critica de întîmpinare şi dificultăţile uceniciei
Cît despre revenirea dlui Manolescu la critica de întîmpinare, gestul ar fi fost de salutat dacă – dincolo de faptul că a survenit într‑un context pe care nu-l mai comentez aici şi dincolo de motivaţiile sale impure – ar fi fost luat în serios în primul rînd de criticul însuşi, care, reintrat în arena actualităţii, lasă la tot pasul impresia că este depăşit de situaţie; realitate stînjenitoare, pe care încearcă să o mascheze printr-o atitudine de glumă şi de jemanfişism „superior“ ce nu-i mai stă deloc bine. Întrucît, timp de două decenii şi jumătate, a pierdut contactul cu literatura vie – nemaiurmărind succesiunea de inevitabile schimbări (din cîmpul literar şi din literatura propriu-zisă), ignorînd evoluţia unor autori sau apariţia altora –, criticul întîmpină, în mod firesc, serioase dificultăţi în a se orienta în hăţişul de autori, cărţi, tendinţe ş.a.m.d., în a înţelege, altfel spus, fenomenul literar în plină desfăşurare.
De aceea – am observat –, în cronicile pe care le publică deja de un an în România literară preferă, în general, să comenteze volume ale unor autori din promoţii mai vechi, agăţîndu-se astfel de ceea ce îi este cît de cît cunoscut; cînd se aventurează însă pe teritoriul actualităţii, păşeşte nesigur, mîna îi tremură, talentul improvizatoric nu-l mai ajută – instrumentele pe care le foloseşte sînt improprii, cărţi apărute ieri fiind comentate din perspectiva unui critic care trăieşte, parcă, în mijlocul unor realităţi de-acum patruzeci de ani.
Nicolae Manolescu nu i-a citit pe prozatorii şi pe poeţii mai recenţi, dar se socoteşte îndreptăţit să se pronunţe (foarte ferm!) asupra valorii lor, cu – o spun din nou – argumentul forte al autorităţii sale recunoscute. Literatura scrisă azi de autorii tineri (sau încă tineri) e un deşert, în opinia domniei sale. Îmi îngădui să-l contrazic, oferindu-i totodată şi cîteva sugestii de lectură – absolut obligatorii pentru un critic care se ambiţionează să comenteze literatura actuală. N-am să întocmesc liste lungi, căci am băgat de seamă că domnia sa manifestă reticenţă în faţa unor înşiruiri cu prea multe nume şi titluri, bănuind că la mijloc ar fi o lipsă de criterii în „cernerea“ valorilor, dar nici n-am să mă limitez la două-trei nume, pentru că literatura, unei epoci nu se face doar cu trei prozatori, trei poeţi, un dramaturg, un eseist şi un critic (eventual doi), ci cu un eşalon cît mai numeros de autori talentaţi. Cernerea aceea extrem de exigentă, în urma căreia, pe termen mediu şi lung, se califică la vîrf doar cîţiva autori dintr-o întreagă epocă literară se face în timp şi e rezultatul unui complicat proces de negociere şi renegociere critică, asumat – subliniez! – de instituţia criticii, iar nu de un critic sau altul luaţi separat.
Revin cu sugestiile promise, menţionînd că am inclus pe aceste liste (foarte selective, de altfel, şi lăsînd la o parte, mă tem, destule nume semnificative pentru literatura de azi) autori în legătură cu care există deja un minim consens critic. Cum nu intenţionez să strecor aici vreo ierarhie, notez aceste nume în ordine alfabetică, în dreptul prozatorilor trecînd totodată un titlu sau două – cărţi pe care istoria literară le va reţine, pe diverse paliere valorice –, şi precizez din nou (ca să nu fie nici o confuzie) că autorii la care mă refer nu sînt „douămiişti“, ci scriitori tineri sau încă tineri afirmaţi începînd cu anii ’90, dar, în mod decisiv, în anii 2000.
Încep cu prozatorii: Petre Barbu (Blazare, 2005), T.O. Bobe (Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, 2004), Iulian Ciocan (Înainte să moară Brejnev, 2007; Iar dimineaţa vor veni ruşii, 2015), Dumitru Crudu (Măcel în Georgia, 2008; Oameni din Chişinău, 2012), Filip Florian (Zilele regelui, 2008; Toate bufniţele, 2012), Radu Pavel Gheo (Noapte bună, copii!, 2010), Florina Ilis (Cruciada copiilor, 2005; Vieţi paralele, 2012), Florin Lăzărescu (Trimisul nostru special, 2005; Lampa cu căciulă, 2009), Dan Lungu (Raiul găinilor, 2004; Cum să uiţi o femeie, 2009), O. Nimigean (Rădăcina de bucsau, 2010), Răzvan Rădulescu (Teodosie cel mic, 2006), Sorin Stoica (O limbă comună, 2005; autor din păcate dispărut…), Simona Sora (Hotel Universal, 2012), Bogdan Suceavă (Venea din timpul diez, 2004), Lucian Dan Teodorovici (Circul nostru vă prezintă, 2002; Matei Brunul, 2011). Am amintit doar cărţi pe care memoria recentă a literaturii le-a reţinut deja. Anual sînt publicate, în materie de proză încă tînără, încă „nouă“, cîteva titluri mai mult decît notabile. Nu ne putem aştepta ca în fiecare an să apară o capodoperă!… (Nici măcar o dată la un deceniu.) Trec în grabă peste categoria eseului – aici poate că dl Manolescu e cu temele mai la zi; nu-mi pot imagina că nu i-a citit (şi mă refer la cărţi, nu la intervenţiile din presă) pe Vasile Ernu, Alexandru Matei, Andreea Răsuceanu sau Bogdan-Alexandru Stănescu.
Dintre foarte numeroşii poeţi cu timbru distinct selectez tot cîteva nume: Constantin Acosmei, Constantin Virgil Bănescu (dispărut acum cîţiva ani…), Rita Chirian, Dan Coman, Domnica Drumea, Teodor Dună, Adela Greceanu, Marius Ianuş, Doina Ioanid, Claudiu Komartin, Ştefan Manasia, Marin Mălaicu-Hondrari, Cosmin Perţa, Dan Sociu, Radu Vancu, Mihai Vakulovski, Elena Vlădăreanu – deveniţi deja un fel de „clasici“ ai poeziei actuale (parţial, doar parţial „douămiiste“); pe alţii mai tineri decît ei nici nu i-am pomenit – efectivele sînt numeroase. Şi, apropo de analogia dlui Manolescu, aceea cu ciurul şi făina…: nu se poate face pîine din numai trei boabe de grîu. Nu e vorba de „egalitarism“ aici, ci de faptul că avem nevoie de o comunitate scriitoricească şi de o comunitatecritică – pentru că individualităţile creatoare nu apar din neant!
Ceea ce nu vrea să accepte dl Nicolae Manolescu e faptul că literatura română actuală îi este la fel de străină ca aceea japoneză sau sud-africană şi – încă mai grav, poate – că prestigiul de cronicar de cursă lungă, dobîndit (pe drept cuvînt!) în deceniile cînd se afla cu adevărat în miezul actualităţii, şi argumentul autorităţii nu ţin loc de adecvare la obiect, de argument critic, de analiză în cunoştinţă de cauză. După cum nici criteriul „gustului“ nu poate fi invocat pentru a justifica o evaluare excesiv de subiectivă (ca să nu spunem capricioasă). Iar constanţa comentatorului (prezent în paginile unei reviste săptămînal sau bilunar) nu compensează inconsistenţa comentariului: un cronicar/un comentator responsabil nu publică doar pentru a îndeplini un „rol“, pentru a umple o pagină şi implicit pentru a-şi delimita propriul teritoriu, căci cronica literară – aceea de care avem nevoie! – nu e (în principiu, cel puţin) teritoriul afirmării narcisiace şi al relaţiilor de putere.
Poate că promoţiile mai noi de comentatori literari au înţeles mai bine aceste lucruri – de aici şi disponibilitatea lor mai scăzută de a investi la fel de mult ca antecesorii lor (sau, mai precis, ca o parte dintre aceştia) în critica de întîmpinare, pe care, fără să o abandoneze, totuşi, cum afirmă dl Manolescu, nu o mai consideră o specie privilegiată şi căreia simt nevoia să-i adauge şi alte preocupări: pentru studiul critic mai amplu şi mai elaborat (dincolo de comentariul agreabil-impresionist), pentru istoria literară sau pentru teoria culturală. În fond, ar fi aberant să credem că mizele unui critic de vocaţie ţin de afirmarea propriului ego hipertrofiat şi de manifestarea unei maladive, de la un punct încolo, voinţe de putere în cîmpul literar.
Amurgul idolilor
Din interviul luat profesorului Manolescu, înţeleg că (probabil, totuşi, cu cîteva excepţii, pe care criticul nu le pomeneşte aici) scriitorii afirmaţi după 1989 n-au „confirmat“. În faţa cui?/din perspectiva cui? – mă întreb, pentru că, în cele aproape trei decenii ce s-au scurs de la căderea comunismului, şi aşteptările publicului (ale unui public potenţial), şi cele ale criticii s-au schimbat substanţial, odată cu întregul context socio-cultural. Nu ne mişcăm, din fericire, printre realităţi împietrite; nu judecăm după criterii stabilite odată pentru totdeauna. Critica literară însăşi, dacă mai e nevoie să mai insistăm asupra unui lucru ce părea de la sine înţeles (dar iată că este nevoie!…), îşi circumscrie astăzi altfel domeniul de acţiune şi se foloseşte de instrumente (sub anumite aspecte) diferite de cele ale criticii de acum trei, cinci sau opt decenii – spre a nu mai vorbi de cele din epoca lui Maiorescu, la care sîntem îndrumaţi să ne întoarcem… De aici nu decurge, de­sigur, punerea între paranteze a funcţiei valorizatoare a criticii, ci integrarea acesteia într‑un sistem de analiză mai complex decît acela din care criticii „de autoritate“ sau „de verdict“ şi-au făcut, în deceniile mai vechi, un fetiş. În condiţii de normalitate (fie şi relativă) socio-culturală, critica e mai mult decît un discurs similijudecătoresc, mai mult decît un simplu pretext pentru formularea verdictului: „e bun/nu-i bun“; este, între altele, un joc superior al inteligenţei, un exerciţiu speculativ, reflectînd deopotrivă asupra literaturii şi asupra variatelor contexte ale acesteia.
În interviul amintit, Nicolae Manolescu ne asigură că aşteaptă în continuare „revenirea la uneltele lor a criticilor douămiişti“ – care „unelte“? şi ce înseamnă „critici douămiişti“?! –; asta după ce, mai înainte, se hazardase să facă o analogie între literatura română de după eliberarea din chingile realismului socialist şi aceea de după eliberarea de cenzura comunistă, inferînd că rolul criticii ar fi similar în cele două contexte; mai precis: „a nu permite literaturii în curs să cadă în capcana unei libertăţi de expresie necontrolate“, întrucît „libertatea e un lucru minunat, dar implică riscuri pe măsură, de exemplu, dispariţia autocenzurii“.
Mărturisesc că am citit şi recitit cu oarecare stupefacţie aceste fraze, care, în mod asumat, atribuie criticului roluri de jandarm, de cenzor şi de instanţă judecătorească, iar criticii literare, funcţii normative extinse pînă la dimensiunile dictatorialului. O asemenea imagine distopică a putut deveni realitate doar într-un context precum acela al realismului socialist – prin intruziunea directă şi efectivă a politicului –, cînd, de altfel, instituţia criticii nici nu a mai funcţionat de facto. Din fericire, în vremuri de destindere/normalitate politică, o atare imagine îi apare oricărei minţi de bun‑simţ ca absurdă; iar un critic care dă directive, prescrie, cîntăreşte abateri de la vreo linie „justă“, mustră, atenţionează şi, în final, dă verdicte pe care le consideră nimicitoare, totul cu „autoritatea“ unei funcţii sociale presupus sacre, un asemenea critic, deci, nu mai poate trezi azi decît nedumerire şi o impresie de defazaj istoric – ca un costum de imperator roman îmbrăcat la un concert de jazz.
Pun aici în discuţie o atitudine, un mod de a asuma un rol, o anumită înţelegere a literaturii – iar profesorul Nicolae Manolescu îmi serveşte, cu acest prilej, ca exemplu; e un caz ilustrativ. Să o spunem franc: vremea atitudinilor magisteriale în critică a trecut. Nu afirm că e bine sau rău, constat doar o realitate; deşi – prizonieră, poate, a epocii mele cu ambiţii mai democratice şi mai sceptice cu privire la legitimitatea anumitor ierarhii sociale şi/sau culturale – trebuie să mărturisesc că această schimbare mă bucură. Avem nevoie în mod vital de un cîmp literar în interiorul căruia relaţiile de putere să se echilibreze şi ai cărui actanţi să nu se mai împartă între „puternici“ şi „slabi“, între autori cu depline drepturi de existenţă şi… (pentru a-l cita tot pe dl Manolescu) „autori de dicţionar“, între „marii bărbaţi“ ai culturii, stăpîni pe feude, şi clăcaşii anonimi al căror rol de căpătîi e acela de a duce mai departe o cultură a „admiraţiei“ şi a respectului necondiţionat pentru „autoritate“.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu