O literatură în absenţa „stăpînilor“
·
20-01-2017
·
Recomandă articolul
·
·
·
·
·
Într-un recent interviu acordat Simonei Chiţan pentru Adevărul (8
ianuarie 2017), apărut sub un titlu… de senzaţie, „Generaţia 2000 cunoaşte un
declin de formă stupefiant“, Nicolae Manolescu lansează, cu bine cunoscuta-i
pretenţie de autoritate incontestabilă, verdicte cu privire la producţia
promoţiilor mai noi de poeţi, prozatori, eseişti şi critici literari – pe
aceştia din urmă mustrîndu-i, ca şi în alte ocazii, cu asprime părintească. Am
folosit (pentru că este mai adecvat) termenul „promoţie“; Nicolae Manolescu îl
preferă – sau îl foloseşte din automatism – pe acela de „generaţie“. De aici, o
suită de confuzii şi imprecizii… Care pe critic nu-l incomodează în elanul său
intransigent.
Cîteva
amendamente terminologice
Pentru Nicolae Manolescu, „generaţia 2000“, „douămiiştii“, „noua
literatură“ înseamnă cam acelaşi lucru şi se reduc, sub aspectul valorii, la
neant. Remarc din nou, pentru a cîta oară?, cît de dificilă e, chiar şi pentru
un critic consacrat, desprinderea de cutuma clasificărilor decenale –
inoperante, procustiene –, cît de imperios e reflexul de a pune gospodăreşte
etichete peste cărţi şi autori, ca pe borcanele de murături. Că nu orice
scriitor care a debutat după 2000 (şi care acum are, să zicem, între 25 şi 45
de ani) e „douămiist“ şi că noţiunea de „douămiism“ nu doar că e încă destul de
fluidă şi de susceptibilă de controverse şi amendamente, dar defineşte abia o
mică parte din literatura publicată de tineri în ultimul deceniu şi jumătate –
pare să conteze mai puţin pentru autorul Istoriei critice a literaturii
române, ale cărui afirmaţii peremptorii din interviul amintit oscilează
între inexactitate şi truism. Nu fără tristeţe, citez: „Poezia [«douămiistă»] e
cam aceeaşi pe care au teoretizat-o din capul locului poeţii optzecişti, postmodernă,
dar nu excesiv“ [s.m.]. Sau: „Dacă aruncăm o privire pe felul în
care am caracterizat, imediat după 1989, noua literatură, constatăm că aproape
nici una din tendinţele remarcate atunci nu s-a confirmat. Generaţia 2000,
aceea apărută pe scena literară zece ani mai tîrziu, va scrie cu totul altfel
şi pe teme foarte diferite./ După alţi zece ani, devine evident că o generaţie
care ni s-a părut extrem de promiţătoare la începuturile ei cunoaşte un declin
de formă stupefiant“. Evaluarea decisivă a literaturii unei „generaţii“ sau a
unei epoci se face după doar zece ani? Valorile „se cern“ ad‑hoc?
Şi, în treacăt fie zis, „imediat după 1989“ a apărut realmente o
„nouă literatură“ (cum se înţelege din pasajul citat)? – ca şi cum schimbarea
de paradigmă în literatură s-ar produce concomitent cu evenimentul politic
(război, revoluţie etc.)… O altfel de literatură decît aceea a intervalului
1965-1989 – cu fireasca eterogenitate, cu diversitatea de formule şi cu bine
cunoscuta succesiune de „promoţii“ scriitoriceşti pe care le include acest
interval – începe să se contureze abia dincolo de jumătatea anilor ’90, cu o
explozie editorială în preajma lui 2005 (odată cu lansarea unor importante
colecţii de literatură română contemporană).
Cînd vorbim despre „literatura nouă“, trebuie să avem, deci, în
vedere o perioadă ceva mai lungă decît aceea la care pare să se refere Nicolae
Manolescu şi autori cu personalităţi dintre cele mai diferite, toţi afirmaţi de
la finele anilor ’90 pînă azi, iar unii dintre ei, cei mai „vîrstnici“, avînd
deja o operă în spate: de la Petre Barbu, Bogdan Suceavă sau Dan Lungu la Matei
Florian sau Bogdan Coşa, de la Doina Ioanid la Ştefan Baghiu. Să fim raţionali:
o literatură nu se „înnoieşte“ la fiecare deceniu…
Pîinea
literaturii şi „ciurul“ dlui Manolescu
Pe Nicolae Manolescu îl îngrijorează pericolul unui „nou
egalitarism“ (după acela instituit în comunism) – pentru că „noul egalitarism
conduce inevitabil la moartea literaturii“ – şi pledează pentru o drastică
operaţiune de selecţie valorică şi de descurajare a nonvalorilor. Domnia sa nu
doar că bate la uşi larg deschise, dar le forţează de-a dreptul, căci, pînă la
urmă, cine a susţinut oare „stupiditatea pretenţioasă“ (îl citez exact pe
critic) că „n-ar mai fi, chipurile, nevoie de critică de întîmpinare, nici de
istorii literare, fiindcă, în epoca internetului, evaluarea estetică ar fi
căzut în desuetudine“? Am observat că una dintre metaforele (meta)critice
favorite ale dlui Manolescu este aceea a sitei prin care se cerne făina spre a
fi eliminate impurităţile: „Tocmai în epoca internetului e mai multă nevoie
decît oricînd de selecţie valorică, de sită sau de, cum se spunea altădată, de
ciur“. Repet: cine dintre criticii/comentatorii raţionali a susţinut
contrariul? Dl N. Manolescu sugerează că acesta ar fi un punct de vedere
general împărtăşit în mediile scriitoriceşti actuale şi asumat de tinerii
critici ca „alibi“ pentru „demisia“ lor din comentariul de actualitate… Cert este
că, în faţa „demisiei“ impardonabile a tinerilor critici, domnia sa a găsit, cu
toată autoritatea acumulată în deceniile anterioare, o soluţie salvatoare, fie
şi una pe termen scurt: „Am compus ulterior la România literară o
echipă de critici din generaţiile anterioare, pe mîna cărora am dat ciurul cu
pricina. M-am reapucat eu însumi, după o pauză de mai bine de două decenii, de
cronică literară“.
Cum şi ce făină se cerne prin „ciurul“ României literare şi
al dlui N. Manolescu am putut vedea, din păcate, fără umbră de echivoc în
ultima vreme: adesea, sînt lăsate să treacă tocmai impurităţile, în timp ce
elementele nutritive sînt date la o parte şi aruncate la gunoi – aşa se face că
scriitori precum Ştefan Agopian, Radu Aldulescu, Octavian Soviany sau Cristian
Teodorescu nu trec proba „ciurului“ foarte exigent al echipei de la România
literară. În schimb, revista găzduieşte cu generozitate, aproape săptămînă
de săptămînă, poeme ale unor autori din categoria Dumitru Zdrenghea…
Nu-i suficient, totuşi, să invoci criteriul valoric şi să te
pretinzi apărător al acestuia în faţa nou-intraţilor în literatură (şi în
critică) – nişte sălbatici, nişte venetici fără conştiinţa importanţei memoriei
culturale, înţeleg… – şi în faţa primejdiei „egalitarismului“; e nevoie ca
principiile enunţate atît de vocal să fie confirmate şi de practica scriiturii
şi evaluării critice sau de politica editorială a revistei. Altfel, totul e
vorbă-n vînt. Încă mai siderantă este siguranţa cu care Nicolae Manolescu
exclude, reduce la neant orice punct de vedere şi orice evaluare ce nu
consonează cu propriile-i opţiuni.
Într-o asemenea optică, singurele cărţi importante ale anului
2016 sînt acelea selectate de România literară – în număr de
zece. Las la o parte deocamdată afirmaţia că, dintre cărţile semnificative
apărute la noi în 2016, „nici una nu e datorată unui douămiist“ (după cum las
la o parte, din nou, şi inadecvarea termenului „douămiist“). Cîteva dintre
titlurile din lista (de zece) a României literare se regăsesc,
desigur, în majoritatea bilanţurilor literare de la sfîrşitul lui 2016 (de
exemplu, Viaţa ficţiunii după o revoluţie de Radu Cosaşu, Învoiala lui
George Bălăiţă sau arta fricii, volumul de poezie al lui Ioan Es.
Pop), iar un altul, Ulysses, 732, aparţinîndu-i lui Mircea Mihăieş,
este realmente o carte de excepţie. Totuşi, cît de cuprinzătoare şi de
relevantă pentru anul editorial abia încheiat este o listă unde nu figurează un
roman precum Năluca lui Octavian Soviany, Republica lui
Bogdan Suceavă sau Disco Titanic al lui Radu Pavel Gheo, dar
figurează un Jurnal secret al lui Alex. Ştefănescu, alături de
un Jurnal indirect al lui Mihai Zamfir (prin nimic ieşit din
comun) sau de un volumaş modest al lui Ioan Horea, Vitraliu (concurînd
– nota bene – pentru titlul „Cartea anului“)?
Critica
de întîmpinare şi dificultăţile uceniciei
Cît despre revenirea dlui Manolescu la critica de întîmpinare,
gestul ar fi fost de salutat dacă – dincolo de faptul că a survenit într‑un
context pe care nu-l mai comentez aici şi dincolo de motivaţiile sale impure –
ar fi fost luat în serios în primul rînd de criticul însuşi, care, reintrat în
arena actualităţii, lasă la tot pasul impresia că este depăşit de situaţie;
realitate stînjenitoare, pe care încearcă să o mascheze printr-o atitudine de
glumă şi de jemanfişism „superior“ ce nu-i mai stă deloc bine. Întrucît, timp
de două decenii şi jumătate, a pierdut contactul cu literatura vie –
nemaiurmărind succesiunea de inevitabile schimbări (din cîmpul literar şi din
literatura propriu-zisă), ignorînd evoluţia unor autori sau apariţia altora –,
criticul întîmpină, în mod firesc, serioase dificultăţi în a se orienta în
hăţişul de autori, cărţi, tendinţe ş.a.m.d., în a înţelege, altfel spus,
fenomenul literar în plină desfăşurare.
De aceea – am observat –, în cronicile pe care le publică deja
de un an în România literară preferă, în general, să comenteze
volume ale unor autori din promoţii mai vechi, agăţîndu-se astfel de ceea ce îi
este cît de cît cunoscut; cînd se aventurează însă pe teritoriul actualităţii,
păşeşte nesigur, mîna îi tremură, talentul improvizatoric nu-l mai ajută –
instrumentele pe care le foloseşte sînt improprii, cărţi apărute ieri fiind
comentate din perspectiva unui critic care trăieşte, parcă, în mijlocul unor
realităţi de-acum patruzeci de ani.
Nicolae Manolescu nu i-a citit pe prozatorii şi pe poeţii mai
recenţi, dar se socoteşte îndreptăţit să se pronunţe (foarte ferm!) asupra
valorii lor, cu – o spun din nou – argumentul forte al autorităţii sale
recunoscute. Literatura scrisă azi de autorii tineri (sau încă tineri) e un
deşert, în opinia domniei sale. Îmi îngădui să-l contrazic, oferindu-i totodată
şi cîteva sugestii de lectură – absolut obligatorii pentru un critic care se
ambiţionează să comenteze literatura actuală. N-am să întocmesc liste lungi,
căci am băgat de seamă că domnia sa manifestă reticenţă în faţa unor înşiruiri
cu prea multe nume şi titluri, bănuind că la mijloc ar fi o lipsă de criterii
în „cernerea“ valorilor, dar nici n-am să mă limitez la două-trei nume, pentru
că literatura, unei epoci nu se face doar cu trei prozatori, trei poeţi, un
dramaturg, un eseist şi un critic (eventual doi), ci cu un eşalon cît mai
numeros de autori talentaţi. Cernerea aceea extrem de exigentă, în urma căreia,
pe termen mediu şi lung, se califică la vîrf doar cîţiva autori dintr-o
întreagă epocă literară se face în timp şi e rezultatul unui complicat proces
de negociere şi renegociere critică, asumat – subliniez! – de instituţia criticii,
iar nu de un critic sau altul luaţi separat.
Revin cu sugestiile promise, menţionînd că am inclus pe aceste
liste (foarte selective, de altfel, şi lăsînd la o parte, mă tem, destule nume
semnificative pentru literatura de azi) autori în legătură cu care există deja
un minim consens critic. Cum nu intenţionez să strecor aici vreo ierarhie,
notez aceste nume în ordine alfabetică, în dreptul prozatorilor trecînd
totodată un titlu sau două – cărţi pe care istoria literară le va reţine, pe
diverse paliere valorice –, şi precizez din nou (ca să nu fie nici o confuzie)
că autorii la care mă refer nu sînt „douămiişti“, ci scriitori tineri sau încă
tineri afirmaţi începînd cu anii ’90, dar, în mod decisiv, în anii 2000.
Încep cu prozatorii: Petre Barbu (Blazare, 2005), T.O.
Bobe (Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, 2004), Iulian Ciocan (Înainte
să moară Brejnev, 2007; Iar dimineaţa vor veni ruşii, 2015),
Dumitru Crudu (Măcel în Georgia, 2008; Oameni din Chişinău,
2012), Filip Florian (Zilele regelui, 2008; Toate bufniţele,
2012), Radu Pavel Gheo (Noapte bună, copii!, 2010), Florina Ilis (Cruciada
copiilor, 2005; Vieţi paralele, 2012), Florin Lăzărescu (Trimisul
nostru special, 2005; Lampa cu căciulă, 2009), Dan Lungu (Raiul
găinilor, 2004; Cum să uiţi o femeie, 2009), O. Nimigean (Rădăcina
de bucsau, 2010), Răzvan Rădulescu (Teodosie cel mic, 2006), Sorin
Stoica (O limbă comună, 2005; autor din păcate dispărut…), Simona Sora (Hotel
Universal, 2012), Bogdan Suceavă (Venea din timpul diez, 2004),
Lucian Dan Teodorovici (Circul nostru vă prezintă, 2002; Matei
Brunul, 2011). Am amintit doar cărţi pe care memoria recentă a literaturii
le-a reţinut deja. Anual sînt publicate, în materie de proză încă tînără, încă
„nouă“, cîteva titluri mai mult decît notabile. Nu ne putem aştepta ca în
fiecare an să apară o capodoperă!… (Nici măcar o dată la un deceniu.) Trec în
grabă peste categoria eseului – aici poate că dl Manolescu e cu temele mai la
zi; nu-mi pot imagina că nu i-a citit (şi mă refer la cărţi, nu la
intervenţiile din presă) pe Vasile Ernu, Alexandru Matei, Andreea Răsuceanu sau
Bogdan-Alexandru Stănescu.
Dintre foarte numeroşii poeţi cu timbru distinct selectez tot
cîteva nume: Constantin Acosmei, Constantin Virgil Bănescu (dispărut acum
cîţiva ani…), Rita Chirian, Dan Coman, Domnica Drumea, Teodor Dună, Adela
Greceanu, Marius Ianuş, Doina Ioanid, Claudiu Komartin, Ştefan Manasia, Marin
Mălaicu-Hondrari, Cosmin Perţa, Dan Sociu, Radu Vancu, Mihai Vakulovski, Elena
Vlădăreanu – deveniţi deja un fel de „clasici“ ai poeziei actuale (parţial,
doar parţial „douămiiste“); pe alţii mai tineri decît ei nici nu i-am pomenit –
efectivele sînt numeroase. Şi, apropo de analogia dlui Manolescu, aceea cu
ciurul şi făina…: nu se poate face pîine din numai trei boabe de grîu. Nu e
vorba de „egalitarism“ aici, ci de faptul că avem nevoie de o comunitate scriitoricească
şi de o comunitatecritică – pentru că individualităţile creatoare
nu apar din neant!
Ceea ce nu vrea să accepte dl Nicolae Manolescu e faptul că
literatura română actuală îi este la fel de străină ca aceea japoneză sau
sud-africană şi – încă mai grav, poate – că prestigiul de cronicar de cursă
lungă, dobîndit (pe drept cuvînt!) în deceniile cînd se afla cu adevărat în
miezul actualităţii, şi argumentul autorităţii nu ţin loc de adecvare la
obiect, de argument critic, de analiză în cunoştinţă de cauză. După cum nici
criteriul „gustului“ nu poate fi invocat pentru a justifica o evaluare excesiv
de subiectivă (ca să nu spunem capricioasă). Iar constanţa comentatorului
(prezent în paginile unei reviste săptămînal sau bilunar) nu compensează
inconsistenţa comentariului: un cronicar/un comentator responsabil nu publică
doar pentru a îndeplini un „rol“, pentru a umple o pagină şi implicit pentru
a-şi delimita propriul teritoriu, căci cronica literară – aceea de care avem
nevoie! – nu e (în principiu, cel puţin) teritoriul afirmării narcisiace şi al
relaţiilor de putere.
Poate că promoţiile mai noi de comentatori literari au înţeles
mai bine aceste lucruri – de aici şi disponibilitatea lor mai scăzută de a
investi la fel de mult ca antecesorii lor (sau, mai precis, ca o parte dintre
aceştia) în critica de întîmpinare, pe care, fără să o abandoneze, totuşi, cum
afirmă dl Manolescu, nu o mai consideră o specie privilegiată şi căreia simt
nevoia să-i adauge şi alte preocupări: pentru studiul critic mai amplu şi mai
elaborat (dincolo de comentariul agreabil-impresionist), pentru istoria
literară sau pentru teoria culturală. În fond, ar fi aberant să credem că
mizele unui critic de vocaţie ţin de afirmarea propriului ego hipertrofiat şi
de manifestarea unei maladive, de la un punct încolo, voinţe de putere în
cîmpul literar.
Amurgul
idolilor
Din interviul luat profesorului Manolescu, înţeleg că (probabil,
totuşi, cu cîteva excepţii, pe care criticul nu le pomeneşte aici) scriitorii
afirmaţi după 1989 n-au „confirmat“. În faţa cui?/din perspectiva cui? – mă
întreb, pentru că, în cele aproape trei decenii ce s-au scurs de la căderea
comunismului, şi aşteptările publicului (ale unui public potenţial), şi cele
ale criticii s-au schimbat substanţial, odată cu întregul context
socio-cultural. Nu ne mişcăm, din fericire, printre realităţi împietrite; nu
judecăm după criterii stabilite odată pentru totdeauna. Critica literară
însăşi, dacă mai e nevoie să mai insistăm asupra unui lucru ce părea de la sine
înţeles (dar iată că este nevoie!…), îşi circumscrie astăzi altfel domeniul de
acţiune şi se foloseşte de instrumente (sub anumite aspecte) diferite de cele
ale criticii de acum trei, cinci sau opt decenii – spre a nu mai vorbi de cele
din epoca lui Maiorescu, la care sîntem îndrumaţi să ne întoarcem… De aici nu
decurge, desigur, punerea între paranteze a funcţiei valorizatoare a criticii,
ci integrarea acesteia într‑un sistem de analiză mai complex decît acela din
care criticii „de autoritate“ sau „de verdict“ şi-au făcut, în deceniile mai
vechi, un fetiş. În condiţii de normalitate (fie şi relativă) socio-culturală,
critica e mai mult decît un discurs similijudecătoresc, mai mult decît un
simplu pretext pentru formularea verdictului: „e bun/nu-i bun“; este, între
altele, un joc superior al inteligenţei, un exerciţiu speculativ, reflectînd
deopotrivă asupra literaturii şi asupra variatelor contexte ale acesteia.
În interviul amintit, Nicolae Manolescu ne asigură că aşteaptă
în continuare „revenirea la uneltele lor a criticilor douămiişti“ – care
„unelte“? şi ce înseamnă „critici douămiişti“?! –; asta după ce, mai înainte,
se hazardase să facă o analogie între literatura română de după eliberarea din
chingile realismului socialist şi aceea de după eliberarea de cenzura
comunistă, inferînd că rolul criticii ar fi similar în cele două contexte; mai
precis: „a nu permite literaturii în curs să cadă în capcana unei libertăţi de
expresie necontrolate“, întrucît „libertatea e un lucru minunat, dar implică
riscuri pe măsură, de exemplu, dispariţia autocenzurii“.
Mărturisesc că am citit şi recitit cu oarecare stupefacţie
aceste fraze, care, în mod asumat, atribuie criticului roluri de jandarm, de
cenzor şi de instanţă judecătorească, iar criticii literare, funcţii normative
extinse pînă la dimensiunile dictatorialului. O asemenea imagine distopică a
putut deveni realitate doar într-un context precum acela al realismului
socialist – prin intruziunea directă şi efectivă a politicului –, cînd, de
altfel, instituţia criticii nici nu a mai funcţionat de facto. Din
fericire, în vremuri de destindere/normalitate politică, o atare imagine îi
apare oricărei minţi de bun‑simţ ca absurdă; iar un critic care dă directive,
prescrie, cîntăreşte abateri de la vreo linie „justă“, mustră, atenţionează şi,
în final, dă verdicte pe care le consideră nimicitoare, totul cu „autoritatea“
unei funcţii sociale presupus sacre, un asemenea critic, deci, nu mai poate
trezi azi decît nedumerire şi o impresie de defazaj istoric – ca un costum de
imperator roman îmbrăcat la un concert de jazz.
Pun aici în discuţie o atitudine, un mod de a asuma
un rol, o anumită înţelegere a literaturii – iar profesorul Nicolae Manolescu
îmi serveşte, cu acest prilej, ca exemplu; e un caz ilustrativ. Să o spunem
franc: vremea atitudinilor magisteriale în critică a trecut. Nu afirm că e bine
sau rău, constat doar o realitate; deşi – prizonieră, poate, a epocii mele cu
ambiţii mai democratice şi mai sceptice cu privire la legitimitatea anumitor
ierarhii sociale şi/sau culturale – trebuie să mărturisesc că această schimbare
mă bucură. Avem nevoie în mod vital de un cîmp literar în interiorul căruia
relaţiile de putere să se echilibreze şi ai cărui actanţi să nu se mai împartă
între „puternici“ şi „slabi“, între autori cu depline drepturi de existenţă şi…
(pentru a-l cita tot pe dl Manolescu) „autori de dicţionar“, între „marii
bărbaţi“ ai culturii, stăpîni pe feude, şi clăcaşii anonimi al căror rol de
căpătîi e acela de a duce mai departe o cultură a „admiraţiei“ şi a respectului
necondiţionat pentru „autoritate“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu