XXX
Azi, mi-am propus să scriu despre tine.
Să scriu despre răul necesar din bildungsroman-ul existenței mele.
Inițial, te-am perceput ca pe o binecuvântare,
de, doar te-am cunoscut în ajun de Paști.
Apoi, am avut impresia că ești un blestem,
relația cu tine o vedeam drept un tribut pe care
trebuie să îl plătesc întru ispășirea unor grave păcate din
viața anterioară.
După,
am trăit revelația faptului că a noastră călătorie a fost o
inițiere în viața adevărată.
Nonșalanța ta m-a făcut imună la indiferența universală.
Critica ta dură, aberantă, niciodată fondată pe detalii concrete
m-a făcut să rămân rece la părerile celorlalți,
să fiu intransigentă.
Conexiunea strânsă dintre tine, pahar, sticlă, doză,
butoi, sat, prieteni, Igor Cuciuc (slăvit, mai ales, pentru „Nea’ Costică),
care a dus la slăbirea conexiunii cu mine (să fi existat ea vreodată?),
mi-a demonstrat că a fi pe locul II în scara priorităților,
nu este deloc ceea ce mi se potrivește.
Interdicțiile tale maladive,
care m-au fixat la un minut distanță de psihastenie,
căci nu puteam să îmi imaginez cum
să renunț la toate prietenele mele,
cum să fac să ajung în zece minute de acasă la magazin
și înapoi,
cum să nu mai intru pe Odnoklassniki.ru,
cum să nu dau like-uri colegelor mele,
cum să nu apar în fotografiile noastre
de la Balul de absolvire
m-au învățat să nu mai accept directive din partea nimănui,
să îmi depășesc propriile limite,
să îmi urmez traiectoria fără a ricoșa,
indiferent de orice.
Îmi tot reproșai că nu știu să trăiesc,
acum (datorită ție)
te asigur
am învățat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu