Tema de azi: Pablo NERUDA

 Tema de azi: un poem de dragoste, plecând de la versurile lui Neruda: „ Eu am iubit-o, şi, uneori, chiar şi ea m-a iubit.”; „ Tu eşti aici.”; „Te iubesc aici”.

În poemele lui Neruda, ea nu are niciun nume. Noi însă am putea să-i dăm un nume ei sau sau lui.  Ar fi fain dacă și AICI ar avea un nume. În rest, important e să fie un poem care să ne emoționeze.

Pablo NERUDA

Poemul XX

Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Să scriu, de pildă: "Noaptea e înstelată, iar hăt, departe, pe cer dârdâie aştrii albaştri".
Vântul nopţii dă roată pe cer şi cântă.
Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Eu am iubit-o, şi, uneori, chiar şi ea m-a iubit.
În asemenea nopţi am ţinut-o în braţe,
Şi-am sărutat-o de atâtea ori sub cerul nesfârşit.
Ea m-a iubit, şi uneori chiar şi eu o iubeam.
Dar cum să nu iubesc
Ochii mari cu care mă ţintuia?
Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Să ştiu că nu mai e mea.
Să simt că am pierdut-o.
S-aud noaptea imensă, şi mai imensă fără ea.
Şi versul să-mi cadă pe suflet ca roua pe iarbă.
Ce contează că iubirea-mi n-ar putea s-o păstreze?
Noaptea eîinstelată, iar ea nu-i cu mine.
Asta-i tot. Departe, cineva cântă. În depărtare.
Sufletul meu nu-i mulţumit că a pierdut-o.
Că pentru a mi-o apropia, privirea mea o căuta.
Inima mea o căuta, dar ea nu-i cu mine.
Chiar în noaptea care face albi aceiaşi copaci.
Noi, ce-i de-atunci, nu mai suntem aceiaşi.
N-o mai iubesc, e sigur, dar cât am mai iubit-o.
Vocea mea caută vântul, ca să-i ajungă în urechi.
A altuia. A altuia va fi.
Ca înainte, a sărutărilor mele.
Vocea ei, trupul ei limpede. Ochii ei infiniţi.
N-o mai iubesc, e sigur, dar poate-o mai iubesc.
Atât de scurtă-i iubirea, şi-a atât de lungă uitarea.
Fiindcă în asemenea nopţi am ţinut-o în braţe,
Sufletul meu nu-i mulţumit că a pierdut-o.
Chiar de-ar fi ultima durere pe care mi-o provoacă şi acestea
ultimele versuri pe care le scriu.

Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireşii... 

Te joci în fiecare zi cu lumina universului.
Subtilă musafiră, soseşti în fiecare floare şi în apă.
Eşti mult mai mult decât căpşoru-acesta alb pe care-l strâng
în mâini ca pe-un ciorchine , zi de zi.

Cu nimeni nu te-asemeni de când eu te iubesc.
Lasă-mă între galbene ghirlande să te-ntind.
Cine-ţi scrie numele cu litere de fum printre stelele sudului?

Ah, lasă-mă să-mi amintesc cum erai atunci, când încă nu existai.

Deodată vântul urlă şi izbeşte fereastra mea închisă.
Cerul e un năvod plin de peşti întunecaţi.
Aici se întâlnesc toate vânturile, toate.
Se dezbracă ploaia.

Trec în fugă păsările.
Vântul. Vântul.
Eu nu mă pot lupta decât cu forţele-omeneşti.
Furtuna învârtejeşte frunzele-nnegrite
şi dezleagă toate bărcile care aseară au amarat la cer.

Tu eşti aici. Ah,tu nu fugi.
Tu o să răspunzi şi ultimului meu strigăt.
Ghemuieşte-te lângă mine ca şi cum ţi-ar fi frică.
Totuşi ,câteodată, ţi-a trecut prin ochi o umbră stranie.

Acum, şi-acum, iubito, tu mi-aduci caprifoi,
şi parfumaţi îţi sunt şi sânii.
În timp ce vântul trist ucide fluturi galopând
eu te iubesc, şi bucuria-mi muşcă din gura ta de prună.

Cât te-ar fi durut să te obişnuieşti cu mine,
cu sufletul meu solitar şi sălbatic, cu numele meu pe care toţi îl izgonesc.
Am văzut de atâtea ori luceafărul arzând pe când ne sărutam pe ochi
şi cum deasupra noastră se desfăceau apusurile în uriaşe evantaie.
Cuvintele mele au plouat peste tine mângâindu-te.
Am iubit de multă vreme trupul tău de sidef însorit.
Ba chiar te cred stăpâna universului.
O să-ţi aduc din munţi flori vesele, şi campanule,
negre alune, şi coşuri de nuiele pline de săruturi.

Vreau să fac cu tine
ce face primăvara cu cireşii...

TE IUBESC AICI...

Te iubesc aici
Prin întunecații pini se dezvăluie vântul.
Luna-și împăștie fosforul peste apele rătăcitoare.
Aleargă zilele egale urmărindu-se.
Ceața se dezleagă în figurine dansânde.
Un pescăruș argintiu se smulge din amurg.
Uneori o velă. Stele înalte, înalte.
Sau crucea neagră a unei bărci.
Singure.
Câteodată mă trezesc și chiar sufletul mi-e ud.
Se-aude, rezonează marea îndepărtată.
Acesta este un port.
Te iubesc aici
Aici te iubesc și în zadar orizontul te ascunde.
Te mai iubesc încă printre aceste lucruri reci.
Uneori, săruturile mele pleacă pe corăbiile acelea grave,
care curg pe mare către locuri unde nu mai ajung.
Mă văd deja uitat ca aceste ancore vechi.
Docurile sunt mai triste atunci când ancorează seara.
Îmi obosește viața inutil înfometată.
Iubesc ceea ce n-am. Ești atât de îndepărtată.
Plictiseala mea se luptă cu lentele crepuscule.
Dar vine noaptea și începe să-mi cânte.
Luna își învârte fusul visului.
Mă privesc cu ochii tăi cele mai mari stele.
Și cum te iubesc, pinii în vânt,
vor să-ți cânte numele cu frunzele lor de alamă.

POEM VI

Mi te amintesc aşa cum erai astă toamnă.
Erai pălăria cenuşie şi inima liniştită.
În ochii tăi flăcările apusului purtau o luptă.
Şi frunzele cădeau în bălţile din sufletul tău.

Întinzându-mi braţele ca o plantă căţărătoare,
frunzele îţi împânzeau vocea, calmă şi împăcată.
Artificii de veneraţie în care setea-mi ardea.
Zambilă dulce şi albastră răsucită pe sufletul meu.

Îţi simt privirea călătorind, şi toamna se îndepărtează:
pălărie cenuşie, cântec de pasăre, inimă-cămin
către care dorurile-mi adânci au migrat
şi săruturile mele s-au răsturnat, fericite ca jarul.

Cer dintr-o corabie. Lot din întinsuri:
amintirea ta se-ncheagă în lumină, în fum, în ape liniştite!
Dincolo de ochii tăi, în depărtare, serile ardeau.
Frunze uscate de toamnă se învârteau în sufletul tău.

Pablo NERUDA