Victor COBZAC

 ATUNCI CÂND ERAM ALȚII

din momentul când am spus fiți pe fir am înțeles că cineva este cu ochii pe mine pentru că a fost tăiat în câteva locuri și acum îl țin cu dinții pentru a avea cât de cât conexiunea cu cei dornici de a savura din poveștile de dragoste adevărate și nimeni nu mă întreabă cum pot vorbi cu dinții încleștați mai legați-mi și mâinile bateți-mi câte un cui în fiecare palmă și întrebați-mă dacă mă doare desigur că nu de unde doar lacrimile mă dau de gol ele curg și curg fără să se oprească de pe o pagină pe alta umezindu-le cu prisosință conținutul unele pagini s-au lipit una de alta așa cum o făceam noi când eram alții eu îți luam cetatea cu asalt ca să-ți astâmpăr setea de iubire iar tu îndepărtai genunchii două maluri ca printre sălciile pletoase să poată zbura un singur fluture care rătăcește sihastru prin stomac ce-a fost odată nu se mai repetă

Tatiana GROSU

/

Prima zi fără tata Eu nu țin minte cum a fost prima zi.. Eu nu știu nici măcar de când ar fi trebuit să încep să număr Două zile lungit într-o cutie de lemn În camera unde nu a mai locuit nimeni de atunci Apoi în ziua a treia i-au pus capacul Și am rămas singure În mijlocul iernii Fără tata.

Tatiana GROSU

/ Și-a rujat buzele Și-a luat un cuțit în poșeta albastră A pus toporul în ușă Coborând scările Roțile care bombăneau de pe o treaptă pe alta Valiza i se izbea de picioare La 5 dimineața a trântit poarta Și a răsunat În drumul pustiu Din urmă se ridicau nori de praf care-i încețoșau bereta de pe capul Margaretei E timpul să vină primul autobuz Margareta și-a tras cureaua a întors o privire pre dealul din marginea satului Știa că nu poate să întârzie la avion Și că e interzis să porți cu tine un cuțit Și că nu i-a mai rămas nimeni A scos o fotografie mototolită din buzunar și în mijlocul drumului a început să plângă Un urlet animălesc la 5 dimineața a trezit toți vecinii Margaretei Toți au aprins lumina.

Tatiana GROSU

xxx

De pe buzele tale

Se preling picături de lapte Albe În fața gurii mele La o distanță aproape interzisă Ne ținem de mână Și ne rugăm Sa nu se cutremure vârful muntelui De sub picioarele noastre Dintre degetele noastre CT cetate Mâncăm toate merele Iar la sfârșit ne vom mângâia burțile Cu ochii în cer Cu ochii sub pleoape.

Maria IVANOV

xxx

În vinerea plecări,

tata a ascuțit sapa, toporul, cuțitul,

că de, e sezonul.

Mama i-a pregătit valiza –

pe lângă hainele de lucru,

i-a pus și de mâncare, cât a încăput:

o găină coaptă, brânză, slănină, ouă, ceapă.

Când totul a fost pregătit, am ieșit la poartă,

acolo îl aștepta Victor a lui Țapu, pentru a-l duce la Bălți,

de unde urma să ia autobuzul spre Moscova.

Tata a urcat împreună cu alți trei vecini, petrecuți de familie,

fiecare la porțile lor.

Au plecat, lăsând în urmă un praf cât gardul...

Natașa făcea semnul crucii în urma mașinii,

care se pierdea în depărtarea drumului pustiu;

Milica suduia în draci – abia își întinse albiturile la uscat;

Mama plângea, spunând întruna c-a uitat să pună și cureaua în geantă.

Eu nu înțelegea de ce.

Eu mă bucuram că a plecat, căci știam că la întoarcere

îmi va aduce o poșetă roșie, în care voi ascunde rujul mamei.

Maxim lansa în zbor avionul de hârtie făcut de tata,

purtând pe cap o beretă, tot handmade, din ziar,

care îi contura alura de aviator.

O săptămână mai târziu, însă, am înțeles că

aș putea ascunde rujul în buzunar sau în sân, sau în pălărie,

nu neapărat în poșetă;

jocul lui Maxim nu mai era la fel de animat,

mama era tot mai împovărată,

iar sapa, toporul și cuțitul s-au tocit.

 

Theodor FUSU

 

xxx

Ies pe poarta făcută încă de bunelul
Ies cu o valiză în mâna dreaptă
Și cu o curea la brâu
Căci așa îmi place mie
Mai puține lucruri
Deci o minte mai liberă
Da, am lăsat toporul cu care ieri
Tata a tăiat lemne
L-am lăsat exact în baie
Împreună cu rujul și poșeta iubitei mele
Așa am vrut eu
Cu cuțitul în dinți și bereta pe cap
Mi-am lăsat părinții și iubita
În casa părintească
Și m-am pornit pe drumul pustiu
Iar cum valiza mea era goală
Nu aveam bani nici măcar de autobus
Darămite de avion
Merg eu cât merg pe al meu drum
Singur
Unde bag mâna dreaptă in buzunar
Și dau totuși de telefonul meu mobil
Fac o fotografie în mijlocul drumului
Unde realizez că sunt din cap până
În picoare numai de praf
Mă intorc înapoi la poarta bunelului
Deschid ușa de la baie și fac un duș
Uit de toate.

Maria IVANOV

  Maxiușa

În vara în care ai mușcat

din locul în care

urma să îmi crească sânul

ca dint-o bucată de pâine proaspătă,

luată, pe datorie, de la vagon,

în timpul recreației mari,

iar eu am spart de capul tău

borcanul de 3 litri

din care,

cu numai o oră în urmă,

serveam împreună compot

cum aș sparge cu piciorul

o nucă,

în vara aceea când a dat roade,

pentru prima dată,

mărul altoit din fața casei,

am realizat că,

în această lume,

aș vrea să fiu

unicul om care te torturează

și în felul acesta

să te ocrotesc

de tortura celorlalți,

dar, în același timp,

simțeam cum se strecoară

o frică:

că și alt cineva ar putea

crăpa un borcan

de capul tău...

 

Victor COBZAC

 RĂMÂNEȚI PE FIR

duelul dintre doi foști iubiți

ai preafrumoasei Elene abia începe rămâneți pe fir vă așteaptă istorii și dezvăluiri de la care unii o să se scrântească cu mintea la alții o să le înghețe sângele în vene dar pentru toți de învățătură cum să nu repete greșelile altora

Tatiana GROSU

 xxx

Ce bine e că ai gadgeturi

Acestea îți sunt sufletele fără de care ți se taie suflarea Aceasta este viața pe care ai ales-o Așa dorești să trăiești Și nu te interesează mocirla de pe tălpile tale de mulți ani La mulți ani, Ai un telefon nou Și bonusuri, jocuri de care vrei și prostii de tot felul Ți-ai îndeplinit dorința Acum poți să fii fericit cu adevărat Pentru că lucrurile mărunte și mari contează Pentru ele trăiești Pentru ele, pentru electricitate, pentru plățile comunale Șuncă și cartofi prăjiți Dar ce bine e că avem telefoane Acolo găsești tot ce-ți dorești Feluri de mâncare cum nu ai mai văzut și nici n-ai să-ți permiți degrabă Pentru că trebuie să-ți cumperi device-uri Smart Că acestea cu adevărat contează Cu cât mai noi cu atât mai bine Ce te interesează pe tine ce îți face iubita, soția, copiii Daca tu ai o lume mai frumoasă și mai interesantă Și ei tot Că le-ai luat telefoane și nu au dreptul să-ți facă reproșuri Nu au dreptul la nimic Nu am dreptul la nimic Locul perfect pentru muncă este În fund în fotoliu în fața calculatorului toată ziua până în noapte Locul perfect pentru odihnă În fund în fotoliu până dimineața Ce viața mai trăim împreună, plină de noutăți De pe portalurile de știri Care mai de care Ce contează când totul e atât de minunat Viața este frumoasă Și ca să nu o ratezi Ia-ți un Smartphone nou De ultimă generație, ca și tine De ultimă generație. Degenerație La mulți ani!

Victor COBZAC

de fiecare dată

la cel care mai mănâncă și astăzi harbuz cu pâine și doarme cu ochii deschiși punctul slab dintotdeauna au fost părinții eu i-am crezut nemuritori de fiecare dată când vreau să le spun cât îmi sunt de dragi țărâna îmi înghite glasul

Victor COBZAC

xxx

când te-ai izbit cu fruntea de ușă și toți te compătimeau eu regretam că n-am fost eu în locul

ușii

Maria IVANOV

 

xxx

Cifra 2 aparent nevinovată

din buletin

 m-a făcut să-mi amintesc

dintr-odată

de plecarea mamei

la seminarele de perfecționare

din 2010 și 2012

și de urgențele

pe care le avea tata

în absența mamei

la Bălți

Maria IVANOV

 

DACĂ

Singurul om pe care mă pot baza –

unicul meu frate, mai mic,

mi-a mărturisit:

dacă eram frate mai mare,

te-aș fi așezat în căruțul

fără de o roată

și ți-aș fi dat drumul

la vale

din vârful dealului abrupt

de unde obișnuiam

să ne dăm cu sania

dar nefiind frate mai mare

n-am făcut-o și n-am s-o fac

niciodată!

 

Natalia PÂNTEA

 

m-am lovit cu capul de ușa bibliotecii municipale

Azi m-am lovit cu capul de ușa bibliotecii municipale

acolo

unde acum 5 ani

te-am văzut

prima oară.

Natalia PÂNTEA

 au rămas niște lucruri la tine

Au rămas niște lucruri la tine

dar a trebuit să te văd

ca să înțeleg

că

 nu mai am nevoie de ele

 

O poezie pentru atelierul de maine

 Louise Glück

Paharul gol

am cerut mult; am primit mult.

am cerut mult; am primit puțin, am primit

aproape nimic.

și între timp? câteva umbrele deschise în interior.

o pereche de pantofi, din greșeală, pe masa din bucătărie.

o, greșit, greșit îmi era felul de-a fi. eram

tare de inimă, ursuză. eram

egoistă, exigentă până la tiranie.

dar întotdeauna am fost așa, chiar și în copilărie

mică, brunețică, temută de ceilalți copii.

și nu m-am schimbat niciodată. în interiorul paharului,

valul abstract al destinului s-a transformat

peste noapte dintr-unul semeț în unul umil.

să fi fost marea? să fi fost ea cea care a răspuns, poate,

unei forțe celeste? să fiu în siguranță,

m-am rugat. am încercat să fiu un om mai bun.

curând am înțeles că ceea ce începuse ca teroare

și se maturase în narcisism moral

s-ar putea să nu fi fost de fapt altceva

decât procesul maturizării. poate

asta au vrut să îmi dea de înțeles prietenii mei

atunci când m-au luat de mână,

spunându-mi că înțeleg

abuzul, mizeriile incredibile prin care am trecut

insinuând (așa am crezut odată) că eram puțin bolnavă

să dau atât de mult pentru atât de puțin.

pentru că orice ei ar fi vrut să spună, eu eram de acord

(bătând din palme cu putere)

un bun prieten și om, nu o creatură a patosului.

nu eram patetică! eram scrisă cu majuscule

ca numele unei regine sau al unei sfinte.

ei bine, toate astea pentru o conjunctură interesantă.

și-mi dau seama că este crucial să crezi

în efort, că ceva bun va veni și doar din simpla încercare,

ceva bun complet nepătat de impulsul inițial

de a convinge sau seduce.

ce suntem fără acestea?

rătăcind în întunecatul univers,

singuri, speriați, incapabili să influențăm soarta.

ce deținem cu adevărat?

trucuri triste cu scări de lemn și pantofi,

trucuri cu sare, încercări impulsionate de

gânduri nu tocmai curate de-a construi caracterul.

cu ce putem îmbuna, domoli marile forțe?

cred că în cele din urmă aceasta a fost întrebarea

care l-a distrus pe Agamemnon, acolo pe plajă,

cu corăbiile grecești pregătite, marea

invizibilă dincolo de portul seren, viitorul

letal, instabil: a fost un prost când a crezut

că poate fi controlat. ar fi trebuit să spună

NU AM NIMIC, SUNT LA MILA TA

Louise Glück

Louise Elisabeth Glück (n. 22 aprilie, 1943, New York) este unul dintre cei mai de seamă poeți americani ai generației sale, a câștigat numeroase premii literare importante în Statele Unite, inclusiv Premiul Pulitzer, Premiul Național al Cărții, Premiul Național al Criticilor de Carte.

Poezia se remarcă prin precizie tehnică, sensizitivitate, prin profunzimea cu care abordează teme cum sunt singurătatea, relațiile de familie, divorțul, moartea, miturile Persefonei și Demetrei.

În 2020 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

traducerea și prezentarea, Marian Mihai

Alexandru POPESCU

 

Oase

Morminte pline de transpirație și
pe cer nebuloase ca ochii Victoriei
cea fierbinte ca lava și cu sufletul
ca o taiga nesfârșită
ea își mai face un selfie în timp ce
mii de umbre sunt strivite de hazard
și nici măcar putoarea cărnii în
putrefacție nu poate trece dincolo
a trăi din inerție nu-i oare mai frustrant
decât somnul oaselor care nu cunosc insomnia
care nu cunosc gustul de grepfrut al dezămăgirii
care nu cunosc iritarea de urzică  a snobismului
nu cunosc mâinile pline de sânge ale lăcomiei
nu cunosc plictiseala dintre pereții ospiciului
nu cunosc singurătatea din mijlocul mulțimilor
nu cunosc fragilitatea și neputința
nu cunosc umilința și nebunia
nu cunosc boala și nu cunosc prostia
nu cunosc puroiul galben al urii și deznădejdii
nu cunosc frica de moarte nu cunosc
iluziile și deziluziile
Victoria e speranța supremă care nu dă greș niciodată
Victoria nu cunoaște decât oase, oase, oase...

Theodor FUSU

 xxx

De o jumate de an dorm în patul în care

Mi-a murit bunica
Stau în camera pe care pe
Timpuri o închiria un homosexual
Care  a emigrat în emiratele arabe unite
Fumez țigările pe care un prieten le-a uitat
Pe masa înainte să moară în drum spre magazin.