Ce este iubirea?

Cronica volumului Fă ceva tată de Augustina Vișan

(Editura Prut Internațional, 2021)

 

Augustina Vișan (născută în 2001, în satul Florițoaia Nouă, raionul Ungheni) este absolventă a Liceului Internat Municipal cu Profil Sportiv din Chișinău, în prezent fiind studentă la Facultatea de Pedagogie în învățământ primar și Psihopedagogie a Universității de Stat din Tiraspol, cu sediul la Chișinău. Frecventează atelierul de scriere literară „Vlad Ioviță”, coordonat de scriitorul Dumitru Crudu, în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hașdeu din Chișinău. În anul 2021 îi apare volumul de debut în poezie, Fă ceva tată, la editura Prut Internațional, în cadrul colecției Pulsar. Asupra acestui volum de poeme mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

La un prim contact cu poezia Augustinei Vișan, orice cititor ar fi poate tentat să spună că aceasta se înscrie, fără mari subtilități estetice, în rândul celor care au ales să-și pună în versuri experiențele mai puțin fericite din perioada copilăriei, sub forma unor poeme terapeutice menite să îi ajute să scape de traumele acumulate în această perioadă care, deși ar fi trebuit să fie una paradisiacă, s-a dovedit a fi mai curând una infernală. Și totuși, există în maniera ei de scriere, ceva ce o situează cumva în contra curentului acestuia autobiografist frust, fapt pe care îl sesizezi în momentul în care simți că deși citești întâmplări dramatice, acestea nu te acaparează frontal, nu te încarcă negativ, nu ai sentimentul acela că poeta se agață de tine cerșind milă sau atenție, ci doar își spune povestea fără a aștepta ceva de la cititori. Cum reușește Augustina Vișan acest lucru? Printr-un subterfugiu stilistic destul de rar întâlnit în poezia românească (și nu numai), și anume printr-o formă atipică de obiectivizare a sinelui, înlocuind relatarea la persoana I, dar nu cu una la persoana a III-a, care denotă de cele mai multe ori o formă de aroganță sau de neasumare, ci cu o relatare la persoana a II-a, fapt ce denotă mai degrabă o formă de detașare de sine și determină un efect de cedare a vocii narative celei din oglindă. Rămâne evident că avem de a face tot cu un autobiografism, dar cu unul cumva diluat, care nu ne atacă, ci ne învăluie, care nu ne cere nimic, ci doar ne oferă o poveste de viață.

Dincolo de aceasta, în poemele autobiografice ale Augustinei Vișan descoperim și multe elemente de psihologie aplicată. Încă de la început, poeta ne pune față în față cu un exemplu tipic de traumă transgenerațională, arătând cum, în mod cu totul subconștient, dorințele și frustrările mamei, s-au transmis și asupra ei în formă de 1:1: „Când mama ta s-a căsătorit cu tatal tău/ Sau tatăl tău cu mama ta/ Ea era deja insărcinată/ și el la fel/ Chiar și dacă nu și au dorit niciodată/ Copii/ Au deja șase/ Când ai crescut mare/ Și ai început și tu să te enervezi/ Și să trânteșt cu farfurii/ În lighean/ Tata și cu mama râdeau de tine/ Iar mama îți mai/ Trântea în față un ceaun/ Ars și/ Uscat/ În care cândva fusese dulceață de prune/ Spunându-ți/ Roade-l/ Cu nisip/ Și pe ăsta/ Tu îl spălai și ei/ Râdeau că/ Atunci când/ Te-au făcut într-un lan de popușoi/ Cu frunze mari/ Și cu grăunțe/ Mărunte și verzi/ Cineva i-a văzut/ In timp ce/ Și/ Tata i-a dat/ Mamei o sută de lei/ Ca/ Să/ Facă avort/ În loc de asta/ Mama ta  s-a dus/ La Ungheni unde/ Și-a cumpărat ciocolate/ Negre cu alune/ La care de mult visa/ Dar nu avea firfirici/ Pentru  ele/ Acum în sfârșit/ Îi/ Avea/ Avea tocmai o sută de lei/ Cu care/ Și-a cumpărat tocmai cinci ciocolate/ Negre cu alune/ Iată de ce/ Atunci când le dai/ Să copie colegilor tăi/ Din liceu/ Sau de la universitate/ Și ei te  întreabă/ Ce ai vrea în schimb/ Tu/ Le zici mereu unul și același lucru/ Cinci ciocolate negre cu alune”.    

Tot din punct de vedere stilistic, se poate remarca lipsa aproape totală a metaforelor din cuprinsul poemelor Augustinei Vișan, aceasta optând pentru o expunere a evenimentelor cât mai frustă, cel mai probabil pentru a nu altera în niciun fel autenticitatea acestora. Cu toate acestea, o metaforă totuși se strecoară în volum, și nu întâmplător am spus „se strecoară” pentru că este vorba despre metafora „șoricelului negru din inimă”, care are, de bună seamă, o puternică încărcătură psihologică, denotând acel ghem de emoții negative: frustrări, ură, neputință, dorință de a evada, ce se formează fără de veste în sufletul celor ce trăiesc în medii ostile și în condiții de viață paupere: „Când/ Tata ți-a spus/ Ia-ți/ Niște sarmale/ Cu tine/ pe tren/ tu/ i-ai râs în față/ Ce vrei să miroase tot trenul a ceapă prăjită/  Tata insista și tu țipai/ Să te lasă în pace// Ce/ Parcă o să se oprească trenul/ dacă o să-ți iei niște sarmale/ Cu tine/ Nu se lăsa el/ Dar tu deja nu-l mai ascultai// În trenul/ Ungheni – Chișinău/ Te-ai așezat/ pe un scaun/ De lângă WC/ Cu vocea lui taică-tău în cap// Când/ Trenul s-a oprit la Pârlița/ Tu/ Nu ai deschis ochii/ Nu era importat unde erai/ Importat era să ajungi mai repede la Chișinău// După 15 de minute însă/ Din inima ta a sărit afară un șoricel/ Negru și a început să se plimbe/ Încolo și încoace/ În jurul scaunului ăla de lângă WC/ Pe care stăteai tu pironită// Trecuse o sută douăzeci de minute/ și trenul nu se mișca din loc/ se mișcau doar dinții galbeni/ Ai celor care se duceau/ Să  fumeze/ În tambur/ și șoricelul ăla negru/ care țopăia în jurul tău// Ți se făcu foame// O poftă nebună de sarmale// În cap îți răsunau însă cuvintele tale/ Și privirile lui tat-tău// Totuși te-ai uitat în geantă/ și/ Ai dat peste/ O pungă cu/ Sarmale/ Erau sarmalele alea cu cântec pe care/ Tata ți le-a strecurat/ În geantă/ Pe când tu te întorsesei cu spatele la el/ Ca să-ți încalți pantofii// Nu ai lăsat nicio firimitură de sarma în geantă// După care ai apucat șoricelul ăla negru de coadă/ și l-ai aruncat pe geam/ trenul se porni și tu ți-ai spus că/ omul acela niciodată/ nu te ascultă”.

Am spus deja că autobiografismul Augustinei Vișan este unul tulburător, și nici nu ar putea fi altfel, când avem de a face la tot pasul cu sărăcia lucie, cu munca ce îmbracă forma abuzului asupra minorilor, cu violența domestică îndreptată atât împotriva mamei cât și a copiilor, cu accidente domestice destul de grave, cu tentative de suicid, cu depresia generalizată la nivelul familiei, și cu toată gama de situații ce se pot ivi într-un mediu marcat de lipsuri atât materiale cât și intelectuale sau spirituale; dar în mod surprinzător este în egală măsură și un autobiografism alinător, pentru că poeta face cumva și reușește să aducă în întunericul acela aproape opac și câte o rază de umanitate, o rază de speranță (chiar dacă ultimul vers al volumului este tocmai „fără speranță”), menită să ne arate că nu avem totuși de a face cu o familie de oameni lipsiți de suflet, ci doar cu niște oameni care, confruntați cu noianul de necazuri, au uitat ce este iubirea, dar care încearcă, după puterile lor să își amintească: „Când a decedat bunicul tău Vasile/ Te  întrebai/ Ce este iubirea/ Oare iubirea este atunci când/ Mama ta/ Te bate până obosește/ Iar când adormi/ Vine la tine îți ridică/ Maioul/ Îți vede rănile de pe burtă/ Le mângâie/ Cu mâinile umede și reci// Sau e atunci când/ Ai uitat mirosul pielei ei/ I-ai uitat culoarea ochilor/ Și vocea matinală/ Dar banii ii vezi/ Îi simți/ Îi miroși în/ Fiecare zi/ Sau este atunci când/ Tata îți dă vreo două/ Pentru că nu ai vrut/ Să te trezești dimineață să dai de/ Mâncare la vacă/ Pentru că aveai febră// Sau atunci când ai furat/ Un măr rece din beci/ Și îl mâncai singură/ Cu teamă/ Să nu vină cineva să ți-l ea/ Pentru că era/ ultimul”; „De ce nu ai avut grijă de vacă/ Ea a mâncat mere o să se umfle/ Îți dai seama că poate să moară// S-a dus în ogradă/ și a luat un ciomag/ A aprins televizorul/ Și a început să te bată// Dacă moare vaca te omor// Te-a bătut până a obosit/ Apoi a aruncat ciomagul/ Și a venit lângă tine/ Dă să mă uit/ tare te-am bătut/ n-am vrut/ dar tu/ de ce nu ai avut grijă de vacă/ dacă moare/ te doare/ te-a întrebat din nou/ și-a început să plângă”.  

Cu redarea acestor două poeme pe care le-am numit „alinătoare”, închei și eu cronica mea, nu înainte de a o felicita pe tânăra poetă Augustina Vișan pentru acest debut promițător, care ne pune în față o poetă cu o voce deja formată, și totodată lasă să se întrevadă o poetă de forță, capabilă de isprăvi literare și mai mari decât aceasta. În ceea ce mă privește, voi urmări cu interes parcursul ei literar, intuind deja că prin următoarele volume va reuși să treacă de la stadiul de „tânără speranță”, la acela de poetă în adevăratul sens al cuvântului.