Jurnal în fărâme
NU SE POATE SPUNE că arta e lipsită de orice valoare spirituală. Artistul e totuşi superior omului de rând, tehnicianului, politicianului, adică persoanelor cu totul inconştiente. Cu toate astea, nici mare lucru nu e de capul lui. Arta nu aduce cu sine nici o iluminare. Degeaba a scris Arthur Rimbaud Iluminările, degeaba se spune că era vizionar, eu unul nu cred nici în vizionarismului lui nici în alte vizionarisme literare, nici o secundă nu cred în iluminările lui. Arta aduce o mică, foarte mică licărire, o mică licărire cenuşie, un mic început de iluminare, înecat în trăncăneală.
Cuvintele, se ştie, nu spun nimic, dacă pot să mă exprim astfel: în cel mai bun caz, un gest neaşteptat, o imagine, o întâmplare, un cuvânt ivit nu se ştie de unde te pot împinge spre experienţa indicibilă. Faptul că mă exprim cu rigoare sau fără, că metafora e potrivită sau inadecvată, cărată de o verbozitate confuză şi delirantă, toate astea n-au nici o importanţă; oricum spiritul din adânc se pierde în explicaţii. Experienţa profundă n-are cuvinte. Cu cât mă explic mai mult, cu atât mă înţeleg mai puţin. Desigur, nu totul e incomunicabil prin cuvinte, adevărul viu însă este. Cuvintele nu spun exact decât ceea ce se poate spune, toate astea sunt încă de mult şi bine cunoscute. Admise. Nu numai admise, ci şi contestate, considerate inadmisibile. Iar dacă toate astea sunt de mult cunoscute şi întruna repetate, iar noi tot cu nimic nu am progresat, înseamnă că am dreptate.
UN SINGUR CUVÂNT te poate pune pe cale, un al doilea te tulbură, al treilea îţi produce panică. Cu al patrulea începând, confuzia e absolută. Logosul era totdeodată şi acţiune. A devenit paralizie. Ce anume e un cuvânt? Tot ceea ce nu e trăit cu o intensitate arzătoare. Când spun: oare merită viaţa să mori pentru ea? şi asta tot un cuvânt este. Dar măcar e comic. Toată lumea a putut observa cât de mult vorbesc despre limbaj tinerii sorbonarzi, normalieni, eseişti, distinşi gazetari, retori şi alţi intelectuali progresişti şi cu stare. A devenit o obsesie şi un tic. Dacă atât de mult se vorbeşte despre limbaj, e pentru că eşti obsedat de ceea ce-ţi lipseşte. Şi pe vremea turnului Babel trebuie că se vorbea mult despre limbaj. Aproape tot atât de mult ca şi astăzi. Verbul a devenit verbiaj. Toată lumea are un cuvânt de spus.
Cuvântul nu mai arată. Cuvântul trăncăneşte. Cuvântul e literar. Cuvântul e o fugă. Cuvântul împiedică tăcerea să vorbească. Cuvântul asurzeşte. În loc să fie acţiune, te consolează şi el cum poate pentru faptul că nu acţionezi. Cuvântul toceşte gândirea. O deteriorează. Tăcerea e de aur. Garanţia cuvântului trebuie să fie tăcerea. Din păcate, e inflaţie. Şi acesta e un cuvânt. Câtă civilizaţie! E de ajuns ca spaimele să se depărteze de mine şi încep să vorbesc în loc să încerc să împresor realitatea, realitatea mea, realităţile, aşa fel încât cuvântul să înceteze să mai fie o unealtă de săpat
NU SE POATE SPUNE că arta e lipsită de orice valoare spirituală. Artistul e totuşi superior omului de rând, tehnicianului, politicianului, adică persoanelor cu totul inconştiente. Cu toate astea, nici mare lucru nu e de capul lui. Arta nu aduce cu sine nici o iluminare. Degeaba a scris Arthur Rimbaud Iluminările, degeaba se spune că era vizionar, eu unul nu cred nici în vizionarismului lui nici în alte vizionarisme literare, nici o secundă nu cred în iluminările lui. Arta aduce o mică, foarte mică licărire, o mică licărire cenuşie, un mic început de iluminare, înecat în trăncăneală.
Cuvintele, se ştie, nu spun nimic, dacă pot să mă exprim astfel: în cel mai bun caz, un gest neaşteptat, o imagine, o întâmplare, un cuvânt ivit nu se ştie de unde te pot împinge spre experienţa indicibilă. Faptul că mă exprim cu rigoare sau fără, că metafora e potrivită sau inadecvată, cărată de o verbozitate confuză şi delirantă, toate astea n-au nici o importanţă; oricum spiritul din adânc se pierde în explicaţii. Experienţa profundă n-are cuvinte. Cu cât mă explic mai mult, cu atât mă înţeleg mai puţin. Desigur, nu totul e incomunicabil prin cuvinte, adevărul viu însă este. Cuvintele nu spun exact decât ceea ce se poate spune, toate astea sunt încă de mult şi bine cunoscute. Admise. Nu numai admise, ci şi contestate, considerate inadmisibile. Iar dacă toate astea sunt de mult cunoscute şi întruna repetate, iar noi tot cu nimic nu am progresat, înseamnă că am dreptate.
UN SINGUR CUVÂNT te poate pune pe cale, un al doilea te tulbură, al treilea îţi produce panică. Cu al patrulea începând, confuzia e absolută. Logosul era totdeodată şi acţiune. A devenit paralizie. Ce anume e un cuvânt? Tot ceea ce nu e trăit cu o intensitate arzătoare. Când spun: oare merită viaţa să mori pentru ea? şi asta tot un cuvânt este. Dar măcar e comic. Toată lumea a putut observa cât de mult vorbesc despre limbaj tinerii sorbonarzi, normalieni, eseişti, distinşi gazetari, retori şi alţi intelectuali progresişti şi cu stare. A devenit o obsesie şi un tic. Dacă atât de mult se vorbeşte despre limbaj, e pentru că eşti obsedat de ceea ce-ţi lipseşte. Şi pe vremea turnului Babel trebuie că se vorbea mult despre limbaj. Aproape tot atât de mult ca şi astăzi. Verbul a devenit verbiaj. Toată lumea are un cuvânt de spus.
Cuvântul nu mai arată. Cuvântul trăncăneşte. Cuvântul e literar. Cuvântul e o fugă. Cuvântul împiedică tăcerea să vorbească. Cuvântul asurzeşte. În loc să fie acţiune, te consolează şi el cum poate pentru faptul că nu acţionezi. Cuvântul toceşte gândirea. O deteriorează. Tăcerea e de aur. Garanţia cuvântului trebuie să fie tăcerea. Din păcate, e inflaţie. Şi acesta e un cuvânt. Câtă civilizaţie! E de ajuns ca spaimele să se depărteze de mine şi încep să vorbesc în loc să încerc să împresor realitatea, realitatea mea, realităţile, aşa fel încât cuvântul să înceteze să mai fie o unealtă de săpat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu