CONVORBIRI LITERARE

Adrian G. ROMILA

 – Inocența și alte teme poetice

Aflat la debut, poetul basarabean Virgil Botnaru are deja alonja bine strunită a unui autor exersat. Asta poate şi fiindcă descinde dintr-un cenaclu, Kontur, funcţionabil dincolo de Prut, la universitatea din Bălţi, unde, probabil, performarea poetică e supusă unui binefăcător dialog critic. Oricum, dinspre Basarabia vin mereu nume bune de poeţi, îl amintesc doar pe la fel de tînărul Anatol Grosu, spaţiul moldovenesc are de mult o bună reputaţie, în această privinţă. Dar, dincolo de experienţa literară de atelier, Return to innocence (Casa de pariuri literare, 2014) e consecinţa unui talent indiscutabil. În cele patru secţiuni ale plachetei avem, consecvent, poeme scurte, ca nişte rostiri sacadate, conservînd perfect tensiunea prin gesticulaţie austeră, concentrată. Virgil Botnaru evită textele lungi, ceea ce e bine, căci emfaza reţinută strategic păstrează mai bine esenţele decît opţiunea pentru discursiv-epic, atît de dragă contemporanilor.

Şi despre esenţe e vorba în poeziile din volum, despre referinţele poeticului universal: erotism, alcool, boemă, livresc, metascriptic, epatare, mistica discretă a absconsului: „nu e cazul să dezvălui totul/ a zis bărbosul din troleu/ cînd i-am spus că viaţa mea/ se-ntinde ca o funie/ între buzele ei/ şi cele ale paharului” (fără titlu). Erotismul exploziv nu exclude contemplaţia, iar banalitatea sexualităţii e analoagă banalităţii elementare a lumii: „singur la casa cu pomii tunşi/ pînă la piele/ te bucuri că poţi lăsa/ de pe tine toate hainele.// pîinea e numai a ta/ şi vinul/ pentru orice desfătare/ de taină// linişte ca nicăieri// doar telefonul/ animal flămînd/ te trezeşte// noaptea// îţi vine să umpli frigiderul/ cu propria carne” (return to innocence); „precum eu în copilărie/ cînd prietena de joacă/ îmi băga mîna/ în buzunarul pantalonilor/ ca într-un cuib de vrăbii/ ce ascundea ouă” (xxx); „să-i speli picioarele precum Hristos/ şi să pui de cafea// cînd dorinţa femeii plecate/ e bucata de carne într-un sandviş// peste buza rujată a ceştii/ aburii cred în a doua venire” (poem). Comparaţia (e figura preferată a poetului, există un abuz de comparaţii sugestive) întinde punţi între regnuri imaginare opuse: sacru-cotidian, hristic-domestic, organic-mineral, visceral-intelectual, cu menţiunea unei ispite a originarului, exprimată, de exemplu, în nostalgiile rurale şi familiale (bunicul, casa cu streaşine, zăpezile, pămîntul natal) sau în cele liturgice (pîinea şi vinul). Metafizicul e ocazia perspectivei din care poezia devine centrul universului, un punct unde, între „judecata de apoi” şi „judecata dintîi”, poetul e o fiinţă frivolă şi uitată, care intră în viaţă pe uşa din spate, cum însuşi o spune, într-un poem. Obiectele împrumută şi ele postura melancolică şi însingurată a poetului: „cămaşa părăsită/ la marginea drumului”, cîinele „ca o sacoşă suflată de vînt”, „salcîmi despuiaţi”, singurătatea care-„şi trosneşte degetele”.
Inocenţa presupusă de titlul plachetei e visul neîmplinit al extragerii din cotidian, din micile drame care consumă şi risipesc inutil, şi această neîmplinire nu se rezolvă prin nostalgia vreunei unităţi pierdute, ci dimpotrivă, prin escaladarea tuturor experienţelor poetice. Nu sînt excluse nici experienţele formale, există poeme cu propoziţii tăiate, poeme în engleză, există poeme scurte, ca nişte flash-uri de numai două versuri („alună culcată în iarbă/ ca într-o strană” —sexul ei; „marie/ dărîm cu scula mesele din berărie” – poezie), există chiar un haiku basarabean,cu cincisprezece versuri (din care, primele: „la masa tăcerii/ scaunele-şi dau/ picioare-n fund”, şi ultimele: „vînez/ şoareci în biblioteca/ lui borges”). E unul dintre motivele pentru care cele patru secţiuni nu sînt unitare, tematic, şi nu subîntind vreo coerenţă a mitologiei personale. Deloc monoton, poetul e surprinzător şi proaspăt prin asocierile referenţiale şi prin imaginile care salvează de la banalitate fiecare text. Unitatea secţiunilor e, însă, muzicală, ea constă în tonul de respiraţie ritmat, sincopat, ca un efort experienţial recuperator, ca o definire exhaustivă prin descărcare lingvistică. Discretele referinţe ruseşti („frumos ca un rus”, „femeia obeză îşi/ alungă singurătatea/ ca anna karenina”) nu fac decît să coloreze diversitatea volumului şi aduc aroma exotică a spaţiului din care poetul provine.
Zile de naştere îmi pare un text reprezentativ pentru puterea expresivă a poetului, aici sînt reunite toate regnurile imaginare din volum, urbanul, ruralul, metafizicul, tainicul, marginalitatea, tristeţea neputinţei de a fi ceva anume. Îl redau, în întregime, încrezător în frumuseţea lui stranie: „cerul e un geam stricat de îngeri// ploaia se sparge/ de asfaltul plin de bube// vîntul se grăbeşte spre staţie/ împărţind ghionturi oamenilor/ trecători// copii bat în ţăruşi amurgul/ şi el/ se rupe din lanţ/ ca un cîine flămînd”.
Nici experimentalist pînă la capăt, nici clasicizant pînă la patetizare, Virgil Botnaru a păşit cu dreptul în agora poeţilor de limbă română. Sper din toată inima să se audă de el, în continuare, o merită încă de pe-acum.