Îmblânzirea
fracturismului
În loc de posfaţă, Dumitru Crudu a ales să
publice, la finalul acestei antologii, două texte cu tendinţe teoretizante.
Este vorba de o anexă (din 1998) a „manifestului fracturist” şi de un fragment
de interviu (din 2013) acordat revistei Semne bune. Precizări utile,
fără-ndoială, mai ales acum, la aproape două decenii de la apariţia acestei
mişcări. Probabil cea mai interesantă şi mai fertilă din literatura noastră
postdecembristă şi, tocmai de aceea, parazitată în repetate rânduri ş în
diferite moduri.
Să notez întâi şi-ntâi că, după Dumitru Crudu,
fracturismul sconta o poezie racordată la real. Nu e tocmai o noutate. Nici
măcar în România. Înaintea lui, o făcuseră şi optzeciştii, ba chiar şi unii
şaizecişti (exemplul cel mai notoriu fiind Petre Stoica). Diferenţa, nuanţează
Crudu, ar consta într-o inversare a polilor: realul fracturiştilor ar fi unul
„interior”, unul al „conştiinţei”. „Fracturismul revendică reapariţia în
prim-plan a subiectului real al poetului, în detrimentul obiectului prezentat
sau al (prezentării) tehnicilor poetice, pentru că numai în aceasta am mai
putea surprinde nuditatea fragilă a realului” (p. 193), scrie acesta în 1998,
în evident răspăr faţă de antecesorii pomeniţi şi de mine mai sus. Din aceste premise
imperative se detaşează, în al doilea rând, nu numai o „estetică”, dar şi o
„etică”. Poetul fracturist trebuie să fie în acord cu condiţiile, inclusiv
sociale, ale propriei existenţe. Dacă le eludează sau le idealizează, e
pierdut. În sfârşit, al treilea punct de răscruce al acestor consideraţii e
defensiv, combătând frecventa asociere a fracturismului cu limbajul pornografic
(„literatură de tip fuck you” e eticheta inspirată folosită de Crudu).
Ascociere abuzivă, o spune bine Dumitru Crudu, pentru că trimite discuţia
într-o zonă neserioasă.
Asupra primelor două propuneri merită însă să
stăruim. Dacă înţeleg eu bine, principalul cal de bătaie îl constituie
conceptul eliotian de „corelativ obiectiv”. Fiind prea general (sau prea
pasibil de generalizare) acesta n-ar reuşi, de fapt, să capteze realul de care
face atâta caz. E prea mult arbitrar în descrierea noţională, arată autorul
acestor anexe, atât de mult încât conectarea la eu nu se mai poate realiza.
„Fracturismul refuză categoric să mai întrebuinţeze propoziţii de tipul am
venit să-ţi spun că cerul e înnourat (de care abundă poezia din aceşti ani)
sau şi eu am fost pe strada Castelului. Cu toate că aceste propoziţii
reproduc nişte lucruri existente ele simplifică şi falsifică realitatea. Ceea
ce nu au înţeles mulţi poeţi contemporani este faptul că varietatea şi
complexitatea unui cer înnourat nu pot fi exprimate prin propoziţia astăzi
cerul e înnourat. Şi apoi, care ar mai fi diferenţa faţă de cerul înnourat
de ieri, de alaltăieri, de anul trecut, de acum doi ani ?” (p. 191). Sunt, dacă
le citim cum trebuie, observaţii inteligente. Mica lor problemă ţine de faptul
că sunt retrospective. Ele diagnostichează destul de exact felul în care s-a
făcut la noi poezie concretă, numai că „reparaţiile” pe care le propun nu sunt
deloc scutite de pericolele incriminate. Fiindcă, dacă admitem (şi o putem face
fără a ne teme că greşim) că astăzi se scrie, masiv, o poezie a realului după
chipul şi asemănarea celei visate de Crudu şi de Ianuş în manifestul lor, atunci
să spunem şi că destule din produsele literare centrate pe subiect, pe
prezentul eului, sunt, ele însele, înşelătoare exact din acest punct de vedere.
Dacă discursul despre „strada Castelului” (aluzia la Alexandru Muşina e
străvezie) le apărea tinerilor de-acum douăzeci de ani obosit şi cumva
necreditabil (prin prisma celor enunţate mai sus), nu altfel îmi apare mie, cel
de acum, discursul aparent „realist” despre individuaţie al cutărui congener al
meu. Şi e firesc să se întâmple aşa atâta vreme cât un program estetic se
fundamentează încordat pe raporturile (întotdeauna foarte labile) dintre limbaj
şi realitate.
Cât priveşte a doua chestiune, de natură etică,
aceasta e mai puţin originală decât îşi închipuie autorul ei. În formularea lui
Dumitru Crudu, rechizitoriul sună astfel: „Spuneam acolo (împreună cu acelaşi
Marius Ianuş) că nu poţi fi un om de afaceri de succes, un director de editură
prosper sau un profesor universitar cu funcţii şi greutate socială şi
ştiinţifică trăind mai mult decât decent din punct de vedere material (spre
deosebire de o mare parte a cititorilor tăi) şi să scrii aşa-zisa literatură a
cotidianului în care să vorbeşti despre paradisul din tomberon (sintagma
a fost inventată de un scriitor optzecist); despre sărăcia şi mizeria din
apartamentul sau din oraşul în care locuieşti; despre mocirla abominabilă a
realităţii; despre sordid şi abjecţie, în cele din urmă. Cum poţi practica o
literatură de stânga cînd eşti proprietarul a câtorva apartamente, cînd
afacerile îţi merg strună, cînd eşti un benefeciar de lux de pe urma reţelelor
de burse şi călătorii în străinătate. Dacă faci aşa ceva (şi mulţi practicieni
ai literaturii postmoderniste în variantă românească sau basarabeană au
făcut-o), eşti din start fals pentru că literatura cotidianului de tip
protestatar pe care o vei lansa va intra într-o contradicţie vizibilă cu
existenţa mic-burgheză pe care o duci” (p. 198). E just, dar e şi un pic comic,
de vreme ce Crudu se răfuieşte aici chiar cu cel care a pus în circulaţie
această idee, într-un articol din revista Astra (1981). Cu Alexandru
Muşina, adică. Cel care scria, atunci, negru pe alb, cu un curaj aproape
neverosimil: „Ne-am cam plictisit, să recunoaştem, de poezia oraculară. Zeii în
numele cărora pretinde a vorbi nu există. Ne-am plictisit de poezia mercenară,
de poezia cabotinilor ce cântă ţăranul şi holda de grâu din cafenelele şi
redacţiile Bucureştilor, de poezia farsorilor ce se plimbă în Mercedes, dar
declară că ştiu cât de mare e suta de lei.” Curioasă asemănare de opinii ! Ea
probează gradul în care, dincolo de numeroasele declaraţii de independenţă şi
cu tot radicalismul ei, fracturismul s-a amorsat de fapt ca o continuare
neconcesivă a optzecismului (şi cenaclul Interval, şi cenaclul Litere
fiind conduse de foşti lunedişti şi cultivând aceeaşi libertate a opiniei).
Iar dacă, nu o dată, divorţul a fost zgomotos, e, ca să zic aşa, din prea multă
dragoste. Reproşurile proferate sunt în fond nişte dulci nimicuri, chiar dacă
zbierate acru. Cu bunele şi cu relele, cu sclipirile şi cu naivităţile lor,
principiile fracturismului s-au istoricizat azi. Ce rămâne în urmă, pe lângă
atmosfera de formidabilă emulaţie, sunt câţiva autori foarte buni (Marius
Ianuş, Ionuţ Chiva, Ruxandra Novac sau, iată, Dumitru Crudu însuşi) şi o
pletoră de adversari tenaci, de toate vârstele şi de toată mâna.
Surpriza acestei antologii o constituie nişa
erotică pe care o dezvoltă, de la un capăt la altul. (Are dreptate Al.
Cistelecan să insiste asupra ei pe ultima copertă). Clovneriile lui Dumitru
Crudu nu estompează sentimentalismul de adâncime al atitudinii. Chiar primele
texte (datând din 1992 şi intitulate, ludic, Poezii crude) pun în scenă
ritualuri idilic-ironice. Un Sonet din această etapă reprezintă un
melanj bizar de decoruri câmpeneşti şi de interioare domestice. Înconjuraţi de
oi şi de capre (sic !), îndrăgostiţii îşii beau în tihnă cafeaua în fotolii de
pluş (din nou: sic !) şi discută, ce altceva decât „probleme înalte” (p. 11).
Nu vreau să neglijez alte reuşite ale Falsului
Dimitrie. Există aici poeme de familie, pe cât de incandescente emoţional,
pe atât de reci sub raport stilistic (majoritatea celor din volumul Eşarfe
în cer), după cum există bijuterii ale inadecvării la lume, amintind de, să
zicem, un Constantin Acosmei (piese ca după miezul nopţii sau cel mai
greu). Nici utimul poem din carte, Fiecare cu alegerea sa, nu e rău
deloc, exploatând cu variaţiuni tema prefeţei otrăvitoare (ştiute din cazul
Sebastian-Nae Ionescu). Doar că vârful de formă al lui Dumitru Crudu (asta e,
critica literară înseamnă şi selecţie !) îl reprezintă, după mine, grupajul de
unsprezece, adică Douăsprezece (minus unu) sonete, de la pp. 45 - 55.
Poeme de adio, în care e foarte greu de tranşat între deriziune şi patos. Sigur
e că, aici, Crudu e mai lucid decât vrea să ne facă să credem că e. Despărţirea
se petrece într-o acalmie care o face aproape inobservabilă („deodată berea din
pahare ni s-a sfârşit/ tu te-ai ridicat în picioare şi m-ai părăsit”). În fond
nişte limericks altfel paginate, poemele de aici contrazic, pe toate
liniile, normalitatea. Părând nişte cântecele absurde, fără nimic elegiac, ba
dimportrivă, ritmate sprinten şi iresponsabil, ele spun despre suferinţă mai
mult decât spun, la un loc, toţi suferinzii de conjunctură ai generaţiei
douămii. „Mi s-a făcut frică să nu mor/ şi m-am dus la frizerie” (p. 52), iată
cum poate fi parodiată, în două versuri ingenue reţeta cea mai sigură a poeziei
ridicate în slăvi, astăzi, de destui comentatori.
„O limbă fiartă o tai feliii/ dar tu maria nu mai
vii/ ea costă doar câţiva lei/ eu o-năbuş în ulei// apoi maria o scurg de
zeamă/ lamă cu lamă/ şi-o-acopăr ca brumaru-n strat velin/ şi-o sting maria la
urmă cu vin// iau o ceapă de coajă curăţată/ cum eşti şi tu maria câteodată/ şi
o arunc şi pe ea felii felii/ dar tu maria nu mai vii// deja a bătut ora zece./
adevărat că limba se mănâncă rece” (p. 47). Poate că sună rizibil. Dar e unul
din cele mai ecorşante poeme despre aşteptare şi despre speranţă.
Dumitru Crudu, Falsul
Dimitrie
Antologie
Chişinău, Editura Cartier,
2014
208 p.
Cosmin CIOTLOŞ
România Literară, nr 33
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu