ATELIERUL DE SAMBATA

  1) Poem din bucătărie (II)

Alexandru MUȘINA

Vecina mea, doamna Puiu

zace paralizată, așa merg

lucrurile, vorba lui

Vonnegut, abia au adus-o

de la spital congestie cu hemipareză

                s-a suit

să pună rufele pe sfoară în bucătărie

                atunci

                a căzut.

Grasa mea se duce din când în când

                    și-i dă de mâncare

domnul Puiu e orb, speriat, plânge

                    mai tot timpul, se vaită

și-și tot cere scuze „V-am supărat cumva? V-am

                                                                supărat?”

Stăm ușă în ușă. Niște bătrâni de treabă 

                             mereu

îi dădeau bomboane și prăjituri 

                              lui Basty

El striga „boo-bo, boo-bo!” eu mă supăram

dulciurile nu-s bune

                            strică dinții

pofta de mâncare

                  și e.t.c.

Acum o lună au dus-o cu salvarea

                            era mare

                                    flască

                                         și cenușie

Abia au ridicat-o fiicele 

                  două

       din două mariaje diferite

                             s-au certat

Acum s-a schimbat totul

         „două luni, cel mult, a zis doctorul ,

                             săraca”

mi-a spus grasa aseară. Eram prea obosit

                         ca să mai comentez

Acum totul e altfel. Domnul Puiu

       plânge, i-e frică

să nu-l trimită fiica cea mare la azil.

Nota mea: Poemul lui Alexandru Mușina este un poem narativ, un poem inspirat din cotidian, un poem despre moartea ( cu toate că acest cuvânt nu apare, poemul îl consemnează) unei vecine, a unei femei în vârstă, a doamnei Puiu. Autorul nu comentează ceea ce vede și ceea ce se întâmplă cu doamna Puiu ( boala și moartea ei), ci le consemnează rece, ne relatează neutru și distant despre toate astea. Prin fața ochilor noștri, faptele se succed rapid, se succede rapid toată viața domnului și doamnei Puiu. Autorul își păstrează sângele rece, nu pare emoționat și răvășit, atunci când ne povestește cum s-a prăpădit doamna Puiu și cum domnul Puiu, orb, de altfel, a rămas singur și a fost dus la azil, dar tocmai pentru că el și-a cenzurat emoțiile, și le-a înăbușit, ne-a permis nouă să avem emoții și ne-a făcut să empatizăm cu cei doi bătrâni, să ne fie milă de doamna Puiu și de domnul Puiu, care, fiind orb, a rămas singur. Emoțiile noastre au evoluat de la un sentiment de milă la o stare de regret și părere de rău. Am vrea ceva să facem pentru domnul Puiu, dar simțim că nu putem face nimic. Poemul te tulbură anume prin această incapacitate  a noastră de a-l ajuta pe domnul Puiu și de a-l proteja de copiii săi ingrați și nerecunoscători, care nu-l iubesc.  

Autorul și-a pus o mască impasibilă și nepăsătoare, dar să nu-l credeți Emoțiile pe care le simțim noi, le-a trăit și el doar că și le-a ascuns undeva în adâncul sufletului. 

E un poem foarte emoționant. Lecția pe care o putem învăța din acest poem e că, dacă vrem să-l emoționăm pe cititor, ar trebui să ne ascundem emoțiile noastre, dacă suntem autorul textului. Să mimăm indiferența pentru ca cititorul să se emoționeze. Altfel, am strica poemul. Dacă Alexandru Mușina ar fi spus în poem că sufăr pentru domnul Puiu, că mă doare felul cum îl tratează fetele sale, ar fi distrus aces poem atât de frumos. 

Vă propun să scriem un poem  despre singurătatea unor oameni apropiați sau străini, în așa fel încât să emoționăm cititorul, fără însă a ne exprima în text și emoțiile noastre. Un text în care să mimăm nepăsarea, un ton impasibil, dar cititorul să fie pur și simplu copleșit. Înlăturând declarațiile cu situațiile de viață.

2) Să scriem un poem despre FLEACURI ca și cum ar fi cele mai importante lucruri din lumea asta, cele mai importante lucruri pentru noi, ca și cum ar depinde de ele echilibrul lumii și al universului.