ASURZITOARE ISCARE
Spaima – există vorbe care să spună cum este,
Cu adevărat, spaima? ce simți, de pildă, când treci
Colțul - și o întâlnești, deodată, cu ceață multă în păr,
și mâna, strângându-i lui brațul? și este, deodată,
ea - și trece pe lângă tine, de abia aplecându-și
capul - și în jurul tău noaptea e dintr-o dată înaltă
și urlă - și-ți vine să-ți scuturi capul, cu mâinile zvâcnite
peste urechi, și să fugi - cât mai departe, (de fapt,
mergi la fel de încet, ca și cum nu ar fi
nimic adevărat, ei au trecut, strada nu mai are importanță,
deși este strada ei.) nu mai există
continuarea clipei acesteia – a fost, - a trecut. –
ea, brusc, înspăimântător de străină, ținându-l
de braț, alături, alături de el, scuturându-se
de țipătul din tine – nici nu l-a auzit – când ai văzut-o trecând.
și ceață, pe o stradă murdară –
Mircea IVĂNESCU
Poemul acesta Mircea Ivănescu l-a scris în 1970 și l-a publicat în volumul POESII. E ultimul poem din această carte, iar poemul – un poem narativ – povestește, împrumutând mijloacele prozei ,despre o întâlnire neașteptată de după colț, când bărbatul din poem descoperă că iubita sa trece pe stradă la braț cu altul. E un poem confesiv, despre o dragoste pierdută. Frumusețea poemului constă în aceea că poate fi citit mai întâi într-o lumină realistă și după aia într-o cheie simbolică. Colțul străzii, noaptea, ceața, strada însăși sunt atributele realității, dar și simboluri ale unei iubiri destrămate. E un poem învăluit într-o sfâșietoare tristețe. Ce rămâne după moartea unei iubiri? Doar o stradă murdară.
Ei bine, poemul te răvășește.
Iată și PROPUNEREA MEA. Poemul lui Mircea Ivănescu este scris într-o poetică modernistă, în care strada, bărbatul, femeia, celălalt bărbat, noaptea când se întâmplă TRĂDAREA nu au nume. Propunerea mea e să rescriem poemul, personalizându-l: Strada să aibă un nume, bărbatul și femeia să poarte un nume, noaptea să fie o noapte concretă, identificabilă în timp ( noaptea din 20 septembrie, de exemplu); să înlocuim și povestea PIEDERII iubirii a lui Mircea Ivănescu cu povestea pierderii a unei iubiri de-a noastre - cu toții am pierdut câteo iubire, dar fiecare în felul său. Adică să înlocuim impersonalul din poemul lui Mircea Ivănescu cu personalul, abstractul, cu concretul, generalul, cu individualul, păstrând însă dimensiunea simbolică, dar având alte simboluri – nu ceața, noaptea, colțul străzii, strada murdară .
În rest, ar fi bine să fie un poem care să ne emoționeze la fel de mult ca poemul lui Mircea Ivănescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu