Augustina VISAN

xxx

Noi in fiecare duminică mergeam La biserică,

în vreme ce vecinii

noștri rămâneau acasă și coceau Carne de vita al cărei miros,

Fără să vreau îmi Intra in nas și Îmi mușcam Buzele

când mă întorceam de la

biserică

Îmi era foame

veșnic îmi era foame

Sub gard se înălța o grămadă de nisip Mă așezăm jos Cream diferite feluri de mâncare

din nisip și apă

Farfuria era o frunza de

brusture Lingurile erau frunzele de păpușoi Pietricelele lucioase erau

bucăți de carne de vită.

Așa

Mâncam și eu carne de vită

de care

Îmi era foame

Mâncam Doar când o vaca Murea Și la măcelărie Nu o primeau sau ne plăteau bănuți pe ea și

Tata de ciuda Îi tăia gatul

Sângele curgea șiroaie inchegat și Albestru . Tata

Ii tăia limba Si mi-o dădea mie să o curăț

Avea o culoare verde Și pe ea rămășițe de lucernă Limba aia o puneam într-un ceaun unde mai

Puneam Apa, sare, frunze de dafina, o ceapa întreaga și boabe de piper . Supa picanta cu carne de vita am mâncat și

In ziua aceea Când am dus vaca la cireadă și am lăsat-o

dinadins

să intre Într-o livadă cu mere verzi știind că

Îi plăceau merele Cum mie îmi placea carnea

de vită

și mai știind că nu avea voie

să mănânce mere

eu însă aveam voie

să mănânc carne de vită și am mâncat după 10 ore și 10 minute când ea se umflă ca o parașută

și

Tata o tăie imediat cum ajunse acasă.

Mâncasem carne de vită

Mâncam carne de vită

luând câteo boabă de nisip

de sub gard

și o băgam în gură

mestecând-o cu poftă

Ludmila ȚURCANU

 xxx

un metru șaizeci

plini de pumni alcoolici și cărat ani de zile doar de-o mică keke în spate un tată mic ochi negri blocați ca în niște ocne o mustață deasă mi-a furat glasul și libertatea

dar totuși alcoolul i l-a furat pe beso la 10 ani

o mână dreaptă ascunsă-n mânecă și sub ea 15 piese de șah una din alea 15 era a mea,

dar totuși soso era cărat doar de-o mică keke în spate

Alexandru POPESCU

 

 MIHAI

            Niște raze calde și aurii mi s-au lipit de obraz în timp ce cu ochii pe jumătate închiși priveam baloanele de săpun care zburau prin aer. O fetiță blondă, plinuță, se juca cu bunicul ei și râdea larg, lăsând să i se vadă dintele lipsă. Porumbeii se încâlceau printe picioarele oamenilor care se plimbau prin parc. Pe una din bănci mă așezasem cu prietenul meu Tudor . Mă uitam la băiețelul care s-a împiedicat și a căzut jos tot cu tot cu trotinetă,  și i-am spus pe un ton grav:
            – Nimeni nu mi-a făcut mai mult rău decât Mihai...      
            – Care Mihai? Întrebă intrigat el.         
            – mmm, am un lapsus acum, nu îmi amintesc numele de familie . Dar trebuie să știi că omul ăsta m-a demoralizat cu o consecvență care te poate înnebuni, și o făcea atât de tăios de parcă mi-ar fi aruncat un pahar cu acid în față.  
            – Spune-mi cel puțin dacă îl cunosc? a insistat Tudor.
            – Nu știu. Sper că nu. E un vulpoi îmbrăcat în miel. O face pe naivul, dar să știi cât de perfid și ticălos este. Mai mult de-atât, e crud, violent și insensibil, iar pe deasupra mai e și prost.      
            – Cu siguranță, cea mai înspăimântătoare răutate vine din prostie, zise Tudor, în timp ce privea absorbit două fete superbe care se plimbau în parc.                     
            – Poate crezi că am o retorică simplistă, că am șabloane cu bine și rău în care aranjez oamenii, dar departe de mine așa ceva. Pur și simplu atâta venin și atâta înjosire e greu de digerat. E unica persoană pe care o urăsc, am încheiat pe un ton afectat.
            Un bărbat și-a ridicat copilul pe umeri și păreau fericiți. Soarele făcea firele verzi de iarbă să sclipească. Era o zi frumoasă.        
            – Despre care Mihai vorbești până la urmă? A întrebat cu o anume nerăbdare Tudor. 

            – Mihai Cerniș, i-am răspuns zâmbind.         
            – Așa deci, domnule Mihai Cerniș, începu să râdă zgomotos și molipsitor, ce-i asta? Un nou stil de a te lamenta sau doar ai vrut să-mi joci o farsă? În orice caz, să știi că nimeni nu se urăște cu adevărat în adâncul sufletului și a subconștientului.                      
            – Da, ai dreptate, am zâmbit eu. Hai să mergem să mâncăm niște frigărui și să bem câte o bere, asta îmi ridică moralul și încrederea în oameni imediat.                       
            Afară s-a făcut mai frig, razele sau mai retras puțin, iar pe banca alăturată cineva care a uitat că are mână, căsca larg cu ochii închiși și m-a molipsit și pe mine. 

MARIA IVANOV

 XXX

Azi, mi-am propus să scriu despre tine.

 Să scriu despre răul necesar din bildungsroman-ul existenței mele. 

Inițial, te-am perceput ca pe o binecuvântare, 

de, doar te-am cunoscut în ajun de Paști. 

Apoi, am avut impresia că ești un blestem, 

relația cu tine o vedeam drept un tribut pe care 

trebuie să îl plătesc întru ispășirea unor grave păcate din 

viața anterioară. 

După, 

am trăit revelația faptului că a noastră călătorie a fost o 

inițiere în viața adevărată.

 Nonșalanța ta m-a făcut imună la indiferența universală.

 Critica ta dură, aberantă, niciodată fondată pe detalii concrete 

m-a făcut să rămân rece la părerile celorlalți, 

să fiu intransigentă.

 Conexiunea strânsă dintre tine, pahar, sticlă, doză,

 butoi, sat, prieteni, Igor Cuciuc (slăvit, mai ales, pentru „Nea’ Costică),

 care a dus la slăbirea conexiunii cu mine (să fi existat ea vreodată?),

 mi-a demonstrat că a fi pe locul II în scara priorităților,

 nu este deloc ceea ce mi se potrivește. 

Interdicțiile tale maladive,

 care m-au fixat la un minut distanță de psihastenie,

 căci nu puteam să îmi imaginez cum 

să renunț la toate prietenele mele, 

cum să fac să ajung în zece minute de acasă la magazin

 și înapoi, 

cum să nu mai intru pe Odnoklassniki.ru, 

cum să nu dau like-uri colegelor mele, 

cum să nu apar în fotografiile noastre 

de la Balul de absolvire

m-au învățat să nu mai accept directive din partea nimănui, 

să îmi depășesc propriile limite, 

să îmi urmez traiectoria fără a ricoșa, 

indiferent de orice.

 Îmi tot reproșai că nu știu să trăiesc,

 acum (datorită ție) 

te asigur 

 am învățat!

 

 

Atelierul de azi

 Tema de azi e aceasta:

de facut portretul unui personaj negativ, un om rau, un ticalos, o lichea, un om care  mi-a facut foarte mult rau, dar s-o facem cu empatie.

De vorbit despre un om rau cu dragoste.

Puteti scrie atat poezie cat si proza. La alegere.

Iraida DARMANCEV

 *

brusc îmi amintesc de ziua când mi-ai spus că te simți foarte vinovat senzația că nodurile din gât îmi ies pe ochi sau anotimpul acesta ca o e(i)minentă palmă peste față

Victor COBZAC

 xxx

cafeaua s-a răcit în ceașca pe care era scris I IOVE YOU cineva a stins o țigară

Victor COBZAC

 

xxx

am citit în ochii tăi că se poate uitându-te prin părți ca hoața adunai castane în sân

voiam să te ajut

Natalia PÎNTEA

xxx

Mi-am făcut o cafea cu lapte.

Privesc pe geam și mă întreb:

 dacă tu erai băiatul acela

Care aseară m-a privit în ochi

și mi-a spus:

 „Te iubesc”!

Sergiu STATI

 8 SECUNDE

I

Vorbe dulci sunt usor de spus, lucruri dragute sunt usor de cumparat, dar Jenny greu de gasit. 

Viata se termina cand tu incetezi sa visezi, speranta moare cand tu incetezi sa crezi,

dragostea se termina cand tu incetezi sa mai tii la cineva, 

prietenia se sfarseste cand tu nu mai imparti. 

Ţie ţi-au dat şansa sa mă distrugi si am fost singur că nu o vei face.

II

cel mai frumos cadou primit din viata mea

visul din care imi pare ca nu ma voi trezi 

Mda . . . Ce chiar nu auzi? 

III

dupa ce deschizi usa,ma vezi pe mine,indragostit ca un nebun.

 

IV

dincolo de fereastra camerei tale, 

soare,ploaie si 

Ai vrut vreodata sa plangi? 

V

Ne desparte distanta,

VI

Te văd . . . stiu ce faci . . . nu crezi?

Vrei sa-ti demonstrez ca spun adevarul?

ţii in mana telefonul,

citesti mesajul meu,

acum zambesti,

gandindu-te la mine.

Am dreptate?

VII

MIKA, am dreptate? 

VIII

acum e mult mai greu

pentru că acum 

ai șansa să mă distrugi și sunt sigur că o vei

face

Maria IVANOV

 xxx

păpușa albastră,

păpușa agitată,

păpușa ce-și deplânge preaplinul ,

Se vrea a fi –

păpușă indimenticabilă și molcomită

de la poalele Clococeniului,

păpușa pe care, altădată,

o purtau în zbor lebede perechi,

păpușa insidioasă .

dureros înnegrită,

plină cu cercuri inestetice

 – însemne ale nopților văduvite de somn

Se vrea a fi –

 păpușa cu părul încâlcit,

păpușa cu ochii împrăștiați,

păpușa care nici măcar nu-mi aparținea,

Tot asfel cum nu-mi aparține azi

Acea Marie/Mașă/Maie care și-o dorea

cândva atât de mult și

n-o avea

Maria IVANOV

 xxx

 Maria

Are 27 de ani

și  griji nespovedite,

sau sfaturi de dat

La 2,7, Maria spunea poezii,

cânta, pe atunci bine, dansa.

Nu știa, Maria, cât de sucită era viața,

prin câte labirinturi o va purta.

An de an, își diversifica tabieturile,

dar nu a știut să profite bine.

O invidiez! -

Uneori, avea timp și nu știa ce să facă.

Atenție, Marie!, te paște o răsturnare de situație!

Atelierul de azi

 Alexandru MUȘINA

xxx

Mirosul teilor îmi amintește

că am fost tânăr.

Acum câți eoni?

Merg prin tunelul de sticlă

Și le privesc: femei. Aerul pe care-l respiră

m-ar ucide instantaneu.

Aceasta  poezia a lui Alexandru Mușina, din volumul Aleea Mimozei numărul 3, e despre trecut. Un trecut când am fost grozavi, și nu mai suntem. Trecutul ăla când am fost mari și tari, puternici și nemaipomeniți, s-a dus și în locul nu au rămas decât niște amintiri. Nu a rămas decât neputința

E o poezie extrem de concentrata, compusă din două secvențe: declanșarea amintirii  și 2) descoperirea imposibilității de-a mai recupera trecutul, de-a fi ca altădată, de-a trăi la fel.

Sunt trei imagini:

mirosul teilor

tunelul de sticlă

aerul pe care-l respiră femeile

Toate trei imagini sunt metonimii.

Mirosul teilor ne spune că a venit primăvara/vara, după o iarnă lungă și grea, în timpul căreia am uitat că sunt tânăr, în care m-am simțit bătrân și neputincios. Mirosul teilor îmi amintește că am fost tânăr.  Eu uitasem.  Uitasem de asta.

tunelul de sticlă e o metaforă a bătrâneții, când parcă totul e la fel ca in tinere, dar nu e la fel. Vezi lucrurile, dar  nu le poți atinge, îți sunt inaccesibile. Între tine și lume se ridică un perete de sticlă.

Femeile sunt în afara tunelului de sticlă, iar accesul la ele pare retezat. Le vezi, dar nu le poți avea. Femeile sunt un simbol al vieții la care nu mai ai acces decât cu ochii, dar nu cu toate simțurile.

Aerul pe care-l respiră femeile și aerul pe care-l respiră bărbații oare nu e același aer?

E același. Dar aici e vorba despre aerul din interiorul tunelului de sticlă și din afara lui. 

Da, e un poem teribil despre trecerea timpului și bătrânețe.

IAR ACUM IATĂ PROPUNEREA MEA:

Vă invit să scriem un poem despre TRECUT. Eu uitându-mă în urmă iată ce ce văd. Trecutul la care avem acces prin amintiri, iar amintirile sunt singura posibilitate de-a ieși din tunelul de sticlă. De-a fi cum am mai fost cândva.

Spre deosebire de poemul lui Mușina, ar fi fain dacă personajele noastre ar avea nume.

Dacă vreți să renunțați la metonimii, renunțați.

Victor FALĂ

 xxx

Eul meu fluid îți intră în gât
La intersecții de drumuri
Grație cui?
Grație căror facultăți geni(t)ale
Intri în viețile oamenilor care te apreciază cumva și îți... scuturi batista!?
Ruperea-n versuri mici de tot
A-ntâmplărilor mele venale
Îmi induc o stare de moleșeală lăuntrică
De care m-aș descărca de două ori
La cele câteva mesaje (numărabile)
Ușa s-a deschis până-a sta cu
Un sân în mână și altul în gura satului
Și când schimbam taxi-ul, o făceam
Cu grija să nu-mi schimb obiceiul
Distanțare spartă anecdodic povestind
Despre spărgătorii de apartamente
Care sparg și gogoșii și stăpânele
Apoi s-a înmuiat la spectacolul:
coastele femeilor au o arhitectură deosebită calmă să mergi ca pe vâslele navei salvatoare asupra lor sărutându-le apoi cu sărut de moluscă atingând treptele ridicării spre culmile-mbietoare și pe aceleași trepte coborând în pasul plecat al genunchiului spre tropăitul pe loc în jurul buricului cerc și două aripi prin părți peste coapse ca și cum ai privi un înger cu privirea proptită în pubis de sus și ajungi prin urmare cu fruntea rezemând nimbul sus-pomenitului și buzele sensibilizate pe buzele ei iar explozia te sparge de gardul creatorului când soneria-i udă în ploaie
Țin în mine toată truda de-o noapte nedormită
Iar Spovedania lui Tolstoi în căști mă adoarme
Mă prind ca în zilele cu febră scăpătat de picioare
Iar trezirea mă va lovi cu ceafa de geamul din spate-al troleibuzului
Și chiar dacă mă-mbie ora apropiată a serviciului
Acasă mă așteaptă patul cu ale lui opt ore de somn

Alexandru POPESCU

 Elena cu fese de jeleu

Fumezi Când suc de roșii beu Elena cu sânii mari și moi adânc Bei votkă Eu un piersic mănânc Elena ca Africa fierbinte Tu mă dezbraci Când eu îndrug cuvinte Elena cu mâna ta cea fină Acasă Menelau Azi sper să nu mai vină

Georgiana MĂRCULESCU

 ***

Fiinta ta mi-a fost hărăzită,

exact la o anumită vârstă,

când mi-am tăiat unghiile si parul,

când am încheiat pelerinajul la respiraţiile de mosc.

 

Când păşesc, mâna mea caută căminul unde a dormit azi-noapte, unde a trăit cele mai frumoase clipe de dragoste.

Când privesc, pământul întâlneşte verdeaţa câmpului, razele amintesc de prima zi de amor.

Când ating, ochii tăi imaginează un trandafir nocturn găsit la încheietura mâinii, sânul meu poartă cele mai auguste visuri.

 

Mi-e dor

de ochii care au croit acest matelot de suflete,

de obrazul de vară care atinge şi electrizează părul proaspăt crescut,

de pieptul care strânge visurile-n cupă.

 

Eu sunt o pasăre la marginea câmpului de ceaţă,

tu eşti un albatros care a uimit furtuna.

Ludmila ȚURCANU

 xxx

pink floyd s-aude-n boxă la 4 dimineața

mâinile tale-s tot mai uscate și tot nu vrei sa le dai cu cremă cu extract de avocado

glumele tale proaste răsună în centru vechi mâncarea proasta stă pe raftul de reduceri la lidl sau la mine pe

noptieră

egoismul tău preferă să numere oi înainte de culcare

singur

Maria IVANOV

 xxx

Mănânc în grabă

înghit, dintr-un curcan,

bucățile crude

în acest Chișinău

împăienjenit de moarte

unde nu mai e loc de vise,

unde nu!, chiar nu mai e loc de vise

în acest Chișinău 

în care moartea se întinde

ca o  mușama pe masă.

În acest Chișinău împăienjenit de moarte

 te iubesc cum iubea Neruda:

„iubesc ceea ce nu am”.

În acest Chișinău împăienjenit de moarte

 îmi ești aproape

cu toate că

doar sper să te întâlnesc.

În acest Chișinău împăienjenit de moarte

iubesc ceea ce nu voi avea niciodată.

Iraida DARMANCEV

 *

el telefonează din cinci în cinci minute ca să aud la un moment dat cum țipă alo, nu te-am iubit niciodată ating din nou ecranul telefonului și citesc unele lucruri nu se sparg decât dacă dai cu ele de pământ

Victor COBZAC

mama lor de secunde

nimic mai greu ca așteptarea ta secundele mama lor de secunde se împiedică de clipele care parcă stau pe loc trandafirul s-a ofilit petalele au căzut colier în jurul meu ca în jurul unui

monument ți-am auzit primii pași veneai tu cea de care eram flămând ca de aer

când funia se strânge la par cu toată puterea

veneai tu

și

acele ceasornicului au încremenit apoi s-au răsucit ca picioarele unui prunc

abia născut

veneai tu

ai venit

mama lor de secunde

Alexandru POPESCU

xxx

 Când văd pe stradă

Trei prietene parcă văd trei prăjituri Una mai apetisantă ca alta Dar o iubesc pe cea

pe care deja am

mâncat-o

Sergiu STATI

xxx

te caut lumină

slabă 

te caut dimineți insomniace

te caut agonie fără sfârșit

 te caut

Freamăt al frunzelor

te caut picături de primăvară

te caut graniță a tăcerii

te caut răsărit albastru

te caut

să te iubesc

Tema de azi: Pablo NERUDA

 Tema de azi: un poem de dragoste, plecând de la versurile lui Neruda: „ Eu am iubit-o, şi, uneori, chiar şi ea m-a iubit.”; „ Tu eşti aici.”; „Te iubesc aici”.

În poemele lui Neruda, ea nu are niciun nume. Noi însă am putea să-i dăm un nume ei sau sau lui.  Ar fi fain dacă și AICI ar avea un nume. În rest, important e să fie un poem care să ne emoționeze.

Pablo NERUDA

Poemul XX

Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Să scriu, de pildă: "Noaptea e înstelată, iar hăt, departe, pe cer dârdâie aştrii albaştri".
Vântul nopţii dă roată pe cer şi cântă.
Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Eu am iubit-o, şi, uneori, chiar şi ea m-a iubit.
În asemenea nopţi am ţinut-o în braţe,
Şi-am sărutat-o de atâtea ori sub cerul nesfârşit.
Ea m-a iubit, şi uneori chiar şi eu o iubeam.
Dar cum să nu iubesc
Ochii mari cu care mă ţintuia?
Astă-seară pot să scriu cele mai triste versuri.
Să ştiu că nu mai e mea.
Să simt că am pierdut-o.
S-aud noaptea imensă, şi mai imensă fără ea.
Şi versul să-mi cadă pe suflet ca roua pe iarbă.
Ce contează că iubirea-mi n-ar putea s-o păstreze?
Noaptea eîinstelată, iar ea nu-i cu mine.
Asta-i tot. Departe, cineva cântă. În depărtare.
Sufletul meu nu-i mulţumit că a pierdut-o.
Că pentru a mi-o apropia, privirea mea o căuta.
Inima mea o căuta, dar ea nu-i cu mine.
Chiar în noaptea care face albi aceiaşi copaci.
Noi, ce-i de-atunci, nu mai suntem aceiaşi.
N-o mai iubesc, e sigur, dar cât am mai iubit-o.
Vocea mea caută vântul, ca să-i ajungă în urechi.
A altuia. A altuia va fi.
Ca înainte, a sărutărilor mele.
Vocea ei, trupul ei limpede. Ochii ei infiniţi.
N-o mai iubesc, e sigur, dar poate-o mai iubesc.
Atât de scurtă-i iubirea, şi-a atât de lungă uitarea.
Fiindcă în asemenea nopţi am ţinut-o în braţe,
Sufletul meu nu-i mulţumit că a pierdut-o.
Chiar de-ar fi ultima durere pe care mi-o provoacă şi acestea
ultimele versuri pe care le scriu.

Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireşii... 

Te joci în fiecare zi cu lumina universului.
Subtilă musafiră, soseşti în fiecare floare şi în apă.
Eşti mult mai mult decât căpşoru-acesta alb pe care-l strâng
în mâini ca pe-un ciorchine , zi de zi.

Cu nimeni nu te-asemeni de când eu te iubesc.
Lasă-mă între galbene ghirlande să te-ntind.
Cine-ţi scrie numele cu litere de fum printre stelele sudului?

Ah, lasă-mă să-mi amintesc cum erai atunci, când încă nu existai.

Deodată vântul urlă şi izbeşte fereastra mea închisă.
Cerul e un năvod plin de peşti întunecaţi.
Aici se întâlnesc toate vânturile, toate.
Se dezbracă ploaia.

Trec în fugă păsările.
Vântul. Vântul.
Eu nu mă pot lupta decât cu forţele-omeneşti.
Furtuna învârtejeşte frunzele-nnegrite
şi dezleagă toate bărcile care aseară au amarat la cer.

Tu eşti aici. Ah,tu nu fugi.
Tu o să răspunzi şi ultimului meu strigăt.
Ghemuieşte-te lângă mine ca şi cum ţi-ar fi frică.
Totuşi ,câteodată, ţi-a trecut prin ochi o umbră stranie.

Acum, şi-acum, iubito, tu mi-aduci caprifoi,
şi parfumaţi îţi sunt şi sânii.
În timp ce vântul trist ucide fluturi galopând
eu te iubesc, şi bucuria-mi muşcă din gura ta de prună.

Cât te-ar fi durut să te obişnuieşti cu mine,
cu sufletul meu solitar şi sălbatic, cu numele meu pe care toţi îl izgonesc.
Am văzut de atâtea ori luceafărul arzând pe când ne sărutam pe ochi
şi cum deasupra noastră se desfăceau apusurile în uriaşe evantaie.
Cuvintele mele au plouat peste tine mângâindu-te.
Am iubit de multă vreme trupul tău de sidef însorit.
Ba chiar te cred stăpâna universului.
O să-ţi aduc din munţi flori vesele, şi campanule,
negre alune, şi coşuri de nuiele pline de săruturi.

Vreau să fac cu tine
ce face primăvara cu cireşii...

TE IUBESC AICI...

Te iubesc aici
Prin întunecații pini se dezvăluie vântul.
Luna-și împăștie fosforul peste apele rătăcitoare.
Aleargă zilele egale urmărindu-se.
Ceața se dezleagă în figurine dansânde.
Un pescăruș argintiu se smulge din amurg.
Uneori o velă. Stele înalte, înalte.
Sau crucea neagră a unei bărci.
Singure.
Câteodată mă trezesc și chiar sufletul mi-e ud.
Se-aude, rezonează marea îndepărtată.
Acesta este un port.
Te iubesc aici
Aici te iubesc și în zadar orizontul te ascunde.
Te mai iubesc încă printre aceste lucruri reci.
Uneori, săruturile mele pleacă pe corăbiile acelea grave,
care curg pe mare către locuri unde nu mai ajung.
Mă văd deja uitat ca aceste ancore vechi.
Docurile sunt mai triste atunci când ancorează seara.
Îmi obosește viața inutil înfometată.
Iubesc ceea ce n-am. Ești atât de îndepărtată.
Plictiseala mea se luptă cu lentele crepuscule.
Dar vine noaptea și începe să-mi cânte.
Luna își învârte fusul visului.
Mă privesc cu ochii tăi cele mai mari stele.
Și cum te iubesc, pinii în vânt,
vor să-ți cânte numele cu frunzele lor de alamă.

POEM VI

Mi te amintesc aşa cum erai astă toamnă.
Erai pălăria cenuşie şi inima liniştită.
În ochii tăi flăcările apusului purtau o luptă.
Şi frunzele cădeau în bălţile din sufletul tău.

Întinzându-mi braţele ca o plantă căţărătoare,
frunzele îţi împânzeau vocea, calmă şi împăcată.
Artificii de veneraţie în care setea-mi ardea.
Zambilă dulce şi albastră răsucită pe sufletul meu.

Îţi simt privirea călătorind, şi toamna se îndepărtează:
pălărie cenuşie, cântec de pasăre, inimă-cămin
către care dorurile-mi adânci au migrat
şi săruturile mele s-au răsturnat, fericite ca jarul.

Cer dintr-o corabie. Lot din întinsuri:
amintirea ta se-ncheagă în lumină, în fum, în ape liniştite!
Dincolo de ochii tăi, în depărtare, serile ardeau.
Frunze uscate de toamnă se învârteau în sufletul tău.

Pablo NERUDA

Irina CHIRINCIUC

 

 MAMĂ

 

Nu mă speriau vânătăile de pe obraz

ci tăcerea

Noi nu vorbeam însă 

Decât din priviri

Sau în șoaptă

 

Dar nu te-am întrebat niciodată

Dacă ești fericită

Mamă

 

Nu te-am întrebat

pentru că știam

răspunsul

Iraida DARMANCEV

 //mamăăăăăă//

atunci când nu voi fi niciunul din cei cu care mă compari sau partea goală a unei cutii de conservă poți să fii mândră de mine pentru că azi am plantat un c o p a c în locul acela mamă

Olesea ENACHI

xxx

Vecinei mele, Mihaelei, Părinții i-au spus Că au cumparat-o de la Magazin

Un magazin al Copiilor

O camera cu Jucării vechi

Așa era locul Unde mi-am petrecut Primele două luni Din viață

Fiecare

aveam O etichetă

Eticheta mea era cu

numărul 79

mama nu era prea fericită când m-a luat acasă

dacă ar fi putut

ea m-ar fi lăsat

și mai departe

acolo

mihaela mai crede și acum

că

toți

copiii sunt cumpărați de la magazin

Vitalie ȘEGA

 

NICI AZI

 

Îmi amintesc

venisem de la şcoală

zeama se răcise

mama şedea la masă

strângea lingura

şi se uita pe fereastră

spre seară

curtea era pustie

de parcă murise și ultimul maidanez

obraji ei umezi şi săraţi

mi-au adus aminte de mare

zeama era rece

ceva se întâmplase

nici azi nu știu ce

 

Natalia PÂNTEA

MAMA MEA

Dorind fiecare s-o conducă acasă pe mama mea, într-o seară la club Petrică și Colea

s-au luat la bătaie.

- Cu cine vrei să mergi, Galea, a întrebat-o Colea, un tânăr înalt, brunet și cu ochii căprui. - Cu cel care va învinge, a răspuns mama fără să-l privească. A învins

tatăl meu.

Mama Mama era cea mai frumoasă fată din sat și se număra printre cele mai bune eleve din clasă. În clasa zecea a susținut toate examenele pe zece. Era o blondă mândră, cu ochii albaștri și părul cârlionțat Știa să cânte și-i plăcea să danseze. Se îmbrăca mereu în rochii, iar când mergea pe tocuri întorcea privirile tuturor bărbaților Într-o seară la club Petrică Echimovschi și Colea Cazamir s-au luat la bătaie dorind fiecare s-o conducă acasă. - Cu cine vrei să mergi, Galea, a întrebat Colea, un tânăr înalt, brunet, cu ochii căprui - Cu cel care a învins, a răspuns mama fără să-l privească Tânărul acela înalt, cu corp de atlet și ochii căprui este tatăl meu.