Alexandru POPESCU

 

  Stare de urgență

 

            Întind mâna să deschid ușa din hol și rămân cu clanța în mână. Privesc lemnul putred al ușii și simt o furnicătură în tălpi care se ridică și trece prin stomacul gol, apoi spre inima care bate haotic și puternic până când simt o frustrare rece ca după un șoc electric, cum mi s-a urcat până în creștet. Arunc clanța la întâmplare cu toată puterea, iar oglinda veche cu zgârâieturi, de la intrarea în hol, se face cioburi. O neputință ancestrală și-a făcut loc în rărunchi, în timp ce o lehamite paralizantă m-a cuprins când mă întorc în bucătărie, unde pe ecranul televizorului negru, un moderator, trei politicieni, un analist politic și un expert constituțional vorbesc unul peste altul despre cum niște grupări criminale și de influență străină, încearcă să împiedice declanșarea alegerilor parlamentare anticipate prin instituirea stării de urgență.   
            Am ieșit afară și înaintez spre centrul orașului cu dinții încleștați, simțind cum mă irită fiecare undă de vânt, fiecare mișcare din jur. Încerc să mă gândesc că sunt oameni care o duc mult mai rău decât mine, dar să trăiești în cea mai săracă țară de pe continentul european nu-i deloc o consolare. Ridic capul și ochii mi se opresc pe un panou publicitar de pe marginea drumului. Sunt surprins, nu reușesc să înțeleg ce este scris pe el, dar continui să merg și nici cu următorul panou nu mă descurc mai bine. Încep să devin intrigat și atent la toate panourile, afișele și fațadele pe care poate fi scris ceva. Nicăieri nu reușesc să descifrez nici măcar un cuvânt. Sunt buimăcit. De ce nicăieri nu-i scris în română, sau cel puțin în rusă sau engleză. La urma urmei știu să aproximez un text și să-mi dau seama dacă e scris în iataliană, germană, maghiară, franceză ș.a.m.d. Mă uit în jur și caut fiecare suprafață pe care e scris ceva. Încep să am amețeli, simt cum îmi fuge pământul de sub picioare. Ajung pe strada pietonală Eugen Doga și mă opresc să-mi vin în fire. Pe lângă mine trec doi bătrâni legănându-se încet, unul râde tare și îi observ câțiva dinți lipsă și doi dinți de metal, în timp ce celălalt zâmbește mefistofelic. Îmi concentrez auzul să aud ce vorbesc, dar nu înțeleg nici un cuvânt. Aceeași poveste ca în cazul panourilor. Confuzia îmi înmoiae picioarele și abia reușesc să fac câțiva pași. Ridic cu greu strada și intru în catedrală, unde cad în genunchi sperând să înțeleg ce se întâmplă. Un băiat cu o lumânare mare de juma de metru se apropie de mine și îmi șoptește ceva în aceeași limbă extraterestră. Mă ridic instinctiv și mă lipesc de peretele din spate, în timp ce din altar iese un preot care aruncă cu fum din cadelniță în toate părțile și se oprește exact în locul în care stătusem eu. Catedrala se umple de un fum dens, ochii încep să-mi lăcrimeze, gâtul mi se usucă și încep să tușesc. Caut cu disperare ușa, inima îmi bate ca un spărgător de gheață care își face drum. Ies afară amețit cu o senzație de vomă. Mă spijin de un tei și încerc să vomit, dar nu am ce. Simt cum mațele mi s-au amestecat și stomacul îmi iese pe gură. Mă așez jos, iar lacrimile sărate încep să se prelingă una după alta acompaniate de sughițuri regulate.               
            Trei bărbați înalți, vânjoși, îmbrăcați în negru, mă apucă de mâini și mă ridică cu brutalitate în timp ce mă împing spre o Dacie albă. Mă prefac că leșin, apoi mă smuncesc brusc și încep să fug în spatele catedralei. Cotesc spre strada pietonală care e plină cu oameni și mă amestec printre ei. Ajung lângă monumentul Eroilor Comsomolului Leninist când simt o mână pe umărul stâng. Trec strada fără să mă gândesc, iar o izbitură puternică de mașină îl aruncă pe unul din cei care mă urmăresc. Hainele îmi sunt leoarcă, picioarele nu mă mai ascultă, respirația mi se oprește în gât unde stă inima care vrea să iasă. Pe podul spre circ văd doi bărbați care mi-au ieșit înainte. Întorc capul și îi văd și pe cei doi care mă urmăreau. Îmi ridic brațele să-i lovesc, dar într-o mișcare coordonată mă apucă de mâini și de picioare și mă aruncă peste pod...AAAAAAAAAAAAAAAAAA...                    
            Deschid ochii și respir adânc în același timp. Expir încet, îmi șterg fruntea de transpirație și mă gândesc că un asemenea coșmar nu am mai avut niciodată. Îmi fac o cafea și ies la balcon să fumez. Soarele strălucește plin de vigoare pe cer. Câteva raze calde mi-au găsit repede fața. Închid puțin ochii din cauza luminii puternice, iar pielea feței îmi trage buzele în sus ca într-un zâmbet ușor. Iau telefonul în mână și mă gândesc să fac cea mai originală cerere în căsătorie. Cu un mesaj pe facebook. Scriu: ,,Ema, ochii tăi negri ca universul înainte de big bang, mă urmăresc peste tot, mai ales în vise. Fii soția mea, pentru că alături de tine orice lockdown va fi o lună de miere. Te iubesc.” Sub balcon trec doi tineri, îi aud vorbind și îmi concentrez auzul sub impresia puternică lăsată de coșmarul recent. Dar acum aud limpede fiecare cuvânt al celor doi tineri: ,,Karoci, știi care-i prikolu, eu când intram el taman ieșea.”