Doi aprilie
Brusc am deschis ochii. Am privit câteva clipe tavanul apoi mi-am adus aminte cum ieri nu a sunat alarma și am întârziat la muncă cu o oră și jumătate. Fereastra pare destul de luminată. Nu mă decid să iau telefonul să văd cât e ora. Mi-e frică că alarma iarăși nu a sunat. Privesc spre tavan, apoi iar spre fereastră și închid ochii încercând să-mi dau seama după zgomotul de afară dacă iar am întârziat. Ascult atent. Se aud niște câini lătrând. Pleoapele s-au lipit de ochi și am impresia că nici cu cleștele nu o să le pot smulge. Cu un efort supraomenesc reușesc totuși să le ridic pe jumătate și privesc din nou spre geam să văd dacă n-a adunat și mai multă lumină. Nu aud nici o mașină și asta e un semn bun, poate m-am trezit înaintea alarmei. Se mai întâmplă uneori să nu sune chiar dacă o setez în toate zilele de luni până vineri la ora șapte. Trebuie să-mi cumpăr un telefon nou, ăsta e prea vechi și ultima dată mi-a alunecat din mână de la etajul doi direct pe faianța din hol. E o minune că încă mai trăiește. Îmi simt ochii ca doi magneți iar pleoapele ca două bucăți de fier, se atrag cu o forță căreia cu greu îi mă pot împotrivi. Aud niște voci sub fereastră și simt cum spaima îmi bagă niște ace invizibile în piept. Ori trezitul dimineața e un proces dureros, ori eu nu mai sunt om ca toți oamenii. Îmi intră în nări aerul cald și îmbâcsit din cameră, iar odată cu el mi se ridică până în vârful frunții o greață amestecată cu deznădejde. Bunicii noștri se duceau la câmp când aveau ei chef. Da, uneori la ora cinci erau deja plecați, dar cel puțin dormeau noptea fără frica că o să întârzie și va trebui să dea socoteală cuiva. Deschid ochii și-mi dau seama că iar visam. Chiar n-am absolut nici un chef să întârzii și azi la lucru. De fiecare dată când ridic pleoapele, ele au grijă să cadă înapoi. Mă dau bătut și le las închise în timp ce întind mâna spre noptieră să caut telefonul. L-am găsit. Îl ridic și-l deblochez. Teoretic n-am întârziat, dar practic, m-ai am două minute să ajung. Am continuat să stau întins în pat meditând la ce ar fi mai bine să fac. În timp ce priveam crăpăturile de pe ecranul telefonului, mă decid totuși să văd ce mai e nou pe facebook, poate a venit sfârșitul lumii și eu îmi fac griji degeaba. Dar imediat telefonul a început să vibreze. E colegul meu Valentin. Mi-a zis că directorul încă nu venise și poate reușesc să ajung eu primul. Nu știu cum am făcut, dar am ajuns la stația care se vede de la geamul meu, înainte să vină următorul troleibuz. Respiram greu și tare mi-ar fi plăcut să nu am masca pe față și să fi reușit să-mi spăl dinții. Mi-am dat masca puțin mai jos de nas să respir și aud o voce în spatele meu: ,,Domnule, masca”. Întorc capul și văd un carabinier tânăr și slab în uniforma lui neagră cu dungi roșii și bastonul la șold. Mi-am ridicat masca pe nas și am urcat în troleibuzul zece. O taxatoare plinuță se apropie încet de mine împărțind bilete în toate părțile. Bag mâna în buzunarul stâng al paltonului meu negru și ponosit. Apoi în cel din dreapta. Dă-o naibii. Mi-am uitat portmoneul acasă. Între timp taxatoarea s-a apropiat de mine și mă privea cu niște ochi blânzi și răbdători. Am zâmbit fâstâcit pe sub mască în timp ce scotoceam deja prin buzunarele pantalonilor mei albaștri. Negăsind nici o monedă, îi zic cu o voce slabă: ,,Se pare că am uitat portmoneul acasă, o să cobor la stația următoare.” M-am dat jos simțind sângele zvâcnindu-mi în ceafă și tâmple de rușine. Dacă alerg repede, în zece minute ajung la lucru, și am început să alerg cu toată viteza. După vreo două sute de metri m-am oprit gâfâind și mi-am zis că e de ajuns și să merg puțin mai repede. Am ajuns lângă clădirea bibliotecii ud leaorcă de transpirație. L-am sunat pe Valentin să verific dacă venise directorul. Nu venise. Am intrat triumfător în bibliotecă, cu transpirația curgând șiroaie pe mine și o foame teribilă în stomac. L-am rugat pe Valentin să-mi împrumute cincizeci de lei să mănânc și eu ceva azi. Dar mi-a zis că nici el nu a mâncat de două zile că ia cumpărat inel de logodnă prietenei sale și nu mai are bani. Ziua abia începea dar mi se părea deja că nu mai are sfârșit. Între timp a intrat un cititor în bibliotecă: ,,Bună ziua, am nevoie de o carte dar nu-mi amintesc nici titlul nici autorul.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu