marți, 14 septembrie 2010

Poezia antiutopică

Cum 25 de poeţi s-au întâlnit într-o antologie a douămiismului poetic românesc, pefaţată de Daniel D. Marin, viaţa literară a devenit mai frumoasă şi mai plină cu... poezie. Rezonanţa lecturării acestei cărţi spune că dincolo de unicitatea generaţiei în care se află, poeţii care fac literatura de azi, modelează realităţile în funcţie de propriile antiutopii.

Volumul începe cu poezia lui Constantin Virgil Bănescu, care, undeva metaforic, undeva doar plin de stare, dar aproape mereu rupt din gura morţii, pare blocat într-o lume despre care nu ştie nimic, dar despre care ştie cum să vorbească: „sfârşit de primăvară/ în care mă înţep şi mă ard şi mă tai singur// singur voi începe să plâng/ adunat în sufletul meu ca norii adunaţi a furtună” (furtuna). O altă voce mai apropiată metaforei ar fi Teodor Dună, un poet aplecat mai mult pe sugestii, decât pe directeţea spunerii, bazându-se pe arhitectura imaginilor frumos poetizate, scrie: „cu tot trupul/ ca un păianjen ţes lipit de perete cuvinte” (paideuma). În poeziile lui poţi întâlni frecvent motivul mortului, a câinelui, păianjenul, mâinile, carnea: „mâinile sunt acum două vâsle într-o apă îngheţată” (e acea linişte neclintită care iese din morţi). Domnica Drumea adoptă, din capul locului, un aer pe atât dramatic, pe cât jucăuş, bazându-se pe realităţi concrete: „am ieşit în oraş gheara din piept mă strângea/ tot mai tare vroiam să vorbesc cu andreea să te caut în ochii ei încercănaţi/ care văzuseră căciula lui guguţă şi terasa admiralis...” (**). Diana Geacăr se uită cumva dinafară la fenomenele care se întâmplă, detaşându-se. Reflectă teme mai mult sau mai puţin grave, într-o manieră voit ironică. Mizează pe directeţe şi nu se teme să se exprime despre subiecte tabu: „fragilitatea face un chist în inima mea// trebuie să fii iar între picioarele mele// deocamdată/ carnea străină sub tine/ în palmele tale/ buzele tale lipite de ea/ fac din mine hârtie creponată” (ce-nu-mai-trebuie-spus). V. Leac, mai salingerian prin limbajul abordat, dar şi prin personajul Seymour, duce o scriitură jurnalieră cu o ironie evidentă, spărgând monotonia discursului prin spontanietatea aruncării unor detalii vii: „şi am mai observat că îţi plac ridichile./ te poţi considera, până la urmă, un vierme de ridiche; ce nasol e că viermii de ridiche au o viaţă scurtă şi tristă;” (jacky e foarte atent la tot ce spune Seymour, pt jacky). T.S.Khasis scrie poezie pe o tonalitate foarte dezinhibată. O astfel de abordare identificăm în romanele lui John Fante, când protagonistul este Arturo Bandini. Dar degajarea aceasta îi oferă scriiturii un aer net superior şi un farmec care cucereşte încă de la prima lectură: „binele suprem: dimineaţa în bucătărie la prima ţigară cu fereastra/ deschisă/ în depărtare un tren/ un cetăţean bine îmbrăcat trece pe lângă un boschetar/ nici unul nu ţine să schimbe lumea” (XXXVI). Gabi Eftimie, dezinvoltă şi nonconformistă, are o scriitură curajoasă/organică şi nu dă greş prin faptul că e aşa: „mie ce-i mai nou/ mie ce-i mai cald/ abia desfăcut din ambalaj// ce mişto oamenilor le place de mine ce mişto” (ego maniac). Cosmin Perţa e, într-un fel, chirurgul poeziei serioase şi grele, având mereu instrumentele ascuţite, aplicând tăieturi direct în măduva (cuvintelor), fără să clipească prea lung. Cursivitatea spunerii, straturile de sensuri, limpezimea lor, şi, pe alocuri, interjecţiile poetice, în loc de piper, fac lectura cu atât mai savuroasă, cu cât cititorul ştie de unde să o apuce: „Iată cum moartea vine pâş-pâş;/ cum se leagănă ca o mare lighioană verzuie” (1. durerea). Rita Chirian scrie dintr-o suflare, cu o sete perpetuă de a spune, lăsând ca interstiţii doar formulările mai puţin greoaie, care alternează cu poezia concentrată: „fiecare zi mai cuminte decât un câine dresat îmi linge faţa/ în fiecare zi mă întind ca o molimă voluptoasă peste cameră” (fereastră). Poezia lui Şerban Axinte este una dinamică şi lucidă, pe alocuri chiar revoltată. Chit că momentele acestea de luciditate devin chiar delirante, pe parcursul lecturii, dar susţin o morală până la capăt. Sau, cel puţin, au la bază nişte noduri puternice: „mă las târâit de şobolani prin canale, mă las în general târâit de tot ce mişcă – abia la sfârşit îmi dau seama/ că trebuie să-mi lipesc urechea de un lemn scobit ca să pot asculta această muzică/ atât de dăunătoare oamenilor” (o muzică dăunătoare oamenilor).

Fiecare dintre autorii acestei antologii aduce ceva nou şi inedit în literatura română, redescoperind adevăruri poetice, în dimensiunile şi formele în care se pot şi vedea.

Ecaterina BARGAN

Un comentariu:

ceea ce traiesc dupa fiecare carte publicate se cheama depresie. Intr-o depresie sunt si acum dupa ce mi s-a tiparit Ziua de nastere a lui ...