Apa rece

Dumitru Crudu

Am împins uşa albă a bucătăriei, scăldată în razele argintii ale unui bec lunguieţ şi am deschis robinetul: apa însă era tot rece, ceea ce m-a făcut să revin în cameră şi să mă aşez la masă şi să mă cufund în Lecţiile de literatură ale lui Nabokov. Nu peste mult, am călcat iar pragul bucătăriei şi iar am deschis robinetul, dar şuvoiul care îmi izbi palmele parcă era de gheaţă.  Ieri, pe la ora asta, apa era caldă, dar astăzi nu. Apa care ţâşnea acum din robinet mă făcea să mă zgribulesc şi să fac un pas înapoi. Nu doar că era rece, dar parcă era mai rece ca de obicei. Din robinet ţâşnea un jet algid şi friguros încât l-am oprit imnediat, îndepărtându-mă de muntele de vase murdare, care era compus din farfurii, tigăi, cratiţe sau tacâmuri pe care nu le-am mai spălat de câteva zile. Nasul îmi curgea şi ochii îmi lăcrimau. Unde mai pui că începusem şi să tuşesc. Adică, aveam un început de gripă şi a mă apuca în aceste condiţii de spălat vesela îngălată însemna să mă expun unui risc şi mai mare. În urmă cu o lună, am nesocotit acest lucru şi m-am aventurat să spăl farfuriile murdare cu apă rece şi, drept urmare, am zăcut o săptămână cu febră la pat. Acum nu mai eram dispus să risc. Mai bine am să mai aştept o oră sau două decât să răcesc din nou.  Da, sigur că nu puteam să uit că, astăzi, urma să se întoarcă nevastă-mea de la ţară, dar, pe de altă parte, nici să mă îmbolnăvesc nu voiam. Se făcuse opt seara şi din robinet tot apă rece curgea. Dacă nu ne-ar fi deconectat gazul pentru că nu l-am plătit vreo jumătate de an, dacă nu şi mai bine, acum aş fi fiert apă în cratiţă, dar aşa. Mă mir însă nu nu ne-au deconectat şi apa, lumina, sau telefonul, pentru că nici pe acestea nu le plătisem de mult. Mi-am lipit urechea de podea, dar dedesubt nu se auzea niciun zgomot. Ceea ce însemna că vecinii mei încă nu se întorseseră acasă. Oare pe unde hoinăresc astăzi? Sergiu şi Veronica sunt arhitecţi şi niciodată nu se întorc acasă la aceeaşi oră. Uneori, pot fi acasă pe la patru după-amiază, alteori, însă, nici după-miezul nopţii nu sunt acasă.  Mi s-a făcut foame şi am vrut să pap un borş, pe care mi l-a făcut nevastă-mea înainte să plece vineri pe litoral. Intenţia nu era rea, dar părea a fi irealizabilă, pentru că în toată casa nu mai aveam nicio farfurie curată. Şi am preferat să rămân flămând decât să-mi spăl vreuna cu apă rece. Mi-am lipit iar urechea de podea, vrând să pricep dacă arhitecţii s-au întors sau nu acasă. Se pare că nu, pentru că din apartamentul lor se răspândea o linişte ciudată. Mi-a ţârâit  mobilul. Era nevastă-mea care mă anunţa că, în urmă cu câteva minute, a coborât din avion şi că a ieşit afară să caute un taxiu. Vraful ăla de vase mucegăite vorbeaufoarte explicit despre viaţa pe care am dus-o în lipsa ei, dar nici să răcesc nu voiam. Unde mai pui că începuse să mă doară şi în gât. Pe neprins de veste, am auzit scrâşnetul roţilor unei maşini şi am alergat glonte la fereastră. Nu mică mi-a fost bucuria când le-am recunoscut Mercedes-ul arhitecţilor. I-am urmărit cu ochii până au fost înghiţiţi de uşa clădirii şi cu urechile cum huruie liftul. Încă nu era timp şi îmi puteam curăţa obrajii. Am auzit ascensorul oprindu-se la etajul opt şi pe ei doi traversând palierul. Am auzit o uşă trântindu-se şi pe ei doi ciondănindu-se în hol. Nu desluşeam ce-şi reproşau, îmi era clar însă că se certau la cuţite. Se pare că doamna Veronica îi puse unghia în gât lui Vlad. Apoi am auzit susurul apei în bucătăria lor şi m-am repezit şi eu în bucătăria noastră sidefie şi am dat drumul robinetului. Ura, aveam apă caldă. Adică, atunci când ei porneau încălzirea autonomă, în mod automat aveam şi noi apă caldă. Deci, acum puteam spăla vesela.  Mi-am sufelcat mânecele şi am luat prima farfurie în mână, când a început să zbârnâie telefonul. Mă temeam să nu fie nevastă-mea şi am închis robinetul şi am mers să răspund, vrând s-o previn că acum sunt foarte prins. Nu, nu era soţia mea. Era un traducător în engleză care  mă anunţa că ar vrea să-mi traducă un roman de-al meu. Culmea e că noutatea asta nu putea să nu mă bucure şi să nu mă intereseze, dar în acelaşi timp ştiam că arhitecţii în curând o să oprească încălzirea autonomă şi o să rămân iar fără apă caldă. Iar el avea chef de vorbă. Într-un târziu, şi-a luat rămas bun de la mine, dar imediat m-a sunat şi nevastă-mea ca să mă anunţe că e jos. Şi în timp ce ea intra în bloc eu am alergat ca din puşcă în bucătărie şi am dat drumul la robinet, dar, acum, curgea apă rece. Şi mi se păru că, decât era de obicei, astăzi era cu mult mai rece.

Chiar nu putem trăi fără brad viu în sufragerie?

Câteva zile în urmă Moni a publicat o postare dedicată mie. Iată aici: bradul - salvarea lui și animalele de companie.

Acum îi răspund și eu, cu drag, în altă postare. Pentru a înțelege la ce mă refer trebuie citite ambele:).
Doar părerea mea, pur subiectivă, despre bradul de Crăciun, vegetarianism, necesități vitale și capricii.

Motto 1: "Abia atunci cand omul are compasiune fata de toate fiintele vii, se poate numi nobil." Buddha, ~Sec. V i.e.n.

Motto 2 :"Toate fiintele cauta fericirea; deci lasa-ti compasiunea sa se extinda de la sine asupra tuturor." Mahavamsa, ~Sec. V e.n.

1. Consider că trebuie să judecăm în contextul nivelului de civilizare la care ne aflăm, nu să amitim evenimente întâmplate cu nu știu câte mii de ani în urmă, la nu știu ce etapă de evoluție a umanității. Fiecare idee/religie/curent/ideologie/practică de viață  au în spate o istorie mai mult sau mai puțin contradictorie, depinde din ce punct e privită.

2. În primul rând, oamenii care vor să protejeze viața nu-și cumpără animale și nu încurajează nici într-un mod comerțul cu acestea, respectiv nu e valabilă ideea cu combinațiile genetice. Cei care-și cumpără animale o fac exclusiv pentru propria lor distracție, dintr-un capriciu stupid, care nu poate fi justificat. Cei care într-adevăr vor să protejeze viața și salvează animalele condamnate la foame și frig  în stradă, cred că au dreptul să le castreze, tot pentru binele acestora, că să nu mai da naștere altor pui condamnați la frig și foame. Și totuși, un câine castrat dar cu: loc de trai, oameni care au grijă de el, mâncare, e mai bine decât un câine: otrăvit, mort de foame,înghețat de frig pe străzi.

3. Dacă omul ar renunța la înmulțirea artificială a animalelor, nu ar mai mai muri câte 24.000 de oameni pe zi sau 8,8 mln pe an de malnutriție, din cauza distribuției iraționale a resurselor alimentare. Fiindcă o dietă bazată pe carne necesită de 10-20 ori mai mult pământ decât una vegetariană. Fiindcă aproape jumătate din grânele și boabele de soia ale lumii sunt date hrană animalelor, consecința acestui fapt fiind o risipă uriașă de calorii. Fiindcă pe aceeași suprafață de pamant necesară producerii unui kilogram de carne ar putea fi recoltate în aceeași perioadă de timp 200 kg de roșii sau 160 kg de cartofi.Conform studiilor, dacă americanii ar mânca cu 10% mai puțină carne, cantitatea de cereale economisită ar putea salva de la foamete aproximativ un miliard de oameni. Și nu putem să nu luăm în considerare risipa mondială de apă, după estimările oamenilor de știință, pentru a produce un kg de carne este necesară aceeași cantitate de apă cât ar putea face o persoană duș în fiecare zi, timp de un an. Zootehnia este o amenințare gravă pentru mediul în care trăim. Potrivit unui raport recent publicat de FAO(Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite) sectorul zootehnic generează mai multe gaze cu efect de seră decât transportul. Cu toate acestea, față de anii 1970 consumul de carne este dublat la nivel global, și se prevede cel puțin încă o dublare în următorii 40-50 de ani. Rezultatul evoluției continue a sectorului zootehnic este faptul că multe din funcțiile ecosistemului sunt în declin, miliarde de oameni mor de foame din cauza irosirii iresponsabile a alimentelor pentru creșterea animalelor, în țările înalt dezvoltate poluarea cauzată de fermele de animale este aproximativ de 130 de ori decât cea cauzată de oameni, milioane de păduri defrișate pentru a fi transformate în terenuri agricole, respectivele fiind devastate în câțiva ani din cauza exploatării excesive și chimicalelor etc. Respectiv, această problemă nu este una simplă și nu poate fi definită prin afirmații simpliste precum: ”dacă n-am mânca noi animalele ne-ar mânca ele pe noi”  sau ”s-ar fi înmulţit într-o mie de ani încât ar fi sufocat planeta”.  În primul rând animalele nu s-ar mai înmulți în așa hal dacă ar scădea cererea și producerea cărnii.  Deoarece pe masură ce cererea pentru carne scade, mai puține animale vor fi crescute pentru hrană. Fermierii ar înceta să crească așa multe animale și s-ar orienta către alte tipuri de agricultură. Iar când animalele vor fi mai puține, ele vor putea trăi în condiții naturale. Este imposibil, este demonstrat de savanți acest fapt, animalele, în mod natural, niciodată nu s-ar înmulți atât de mult încât să sufoce planeta. Dar dezvoltarea continuă a zootehniei, da, într-adevăr sufocă planeta. Și cine face asta dacă nu omul?

4.  Ce spun acum are mai puțin legătură de afirmația de la punctul 4. Dar e un răspuns la convingerea ta că un animal sau o salată e același lucru, și că, eu vegetariană fiind, oricum omor vietăți, omor plante. Deci, ideea este ca trebuie să tindem să minimalizăm suferința în lume. Cel puțin eu sunt convinsă de acest fapt. :) Respectiv, vegetarianismul ar fi opțiunea cea mai umană. Chiar dacă nu putem evita în totalitate să aducem daune mediului și ființelor vii, să evităm asta macar pe cât e posibil. Trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru a reduce suferința.

   Și oricum, nu putem compara suferința unui animal cu cea a unei plante. În primul rând plantele nu suferă în adevăratul sens al cuvântului. Ele nu au sistem nervos central. Prezența acestuia ar fi necesară doar dacă ar fi coordonată cu instinctul de supraviețuire. Plantele nu pot fugi de durere, nu au impulsul să alerge din pădure pentru a evita un incendiu, nu încearcă să fugă de prădător. Plantele nu au conștiință. Prin termenul «conştiinţă», eu am în vedere  capacitatea de a simţi senzaţii precum durerea, suferinţa, şi dorinţa de a trăi. Ele nu manisfestă nici un comportament  ce ar atesta prezența acesteia și nici nu le-ar fi de folos, atâta timp cât nu este un avantaj în lupta pentru supraviețuire.

5. Voi începe cu asocierea brad - salată, enunțată în punctul 5. În primul rând, salata e crescută de către om exclusiv pentru alimentație, altfel nu are nici un rost producerea acesteia, ar fi o irosire de resurse. Spre deosebire de salată, bradul poate să crească zeci de ani în voia lui în pădure, independent de existența umană, și datorită lui și altor copaci, biodiversitatea să fie echilibrată. Copacul din pădure poate avea o viață perfectă, lungă și sănătoasă, fără nici o implicare umană. E adevărat faptul că noi alegem să tăiem copaci pentru utilizarea lemnului în diverse feluri, unele din ele importante pentru supraviețuire, de altfel, nu pentru plăcerea estetică sau din capriciu. Însă atâta timp cât luarea lemnului din păduri este monitorizată și  gestionată corect, iar plantarea copacilor pentru compensare are loc cel puțin dublu, putem trăi în echilibru cu natura. Într-adevăr, asta e o variantă un pic idealizată și bussiness-ul cu lemn trebuie reevaluat și necesitățile noastre trebuie să fie doar acelea definitorii în raport cu supraviețuirea.

 Dar, cert e că frizează ridicolul să comparăm copacul și salata. Și mai ridicol e să punem la același nivel salata, bradul și porcul. Spre deosebire de salată, care crește pentru a fi mâncată, și de brad, care crește în voia lui în pădure(nu pentru a fi tăiat), porcul e ființă vie, e ființă ce simte durerea exact ca noi. E animal cu drept la viață precum suntem și noi. Și dacă n-ar fi fost domesticit de către om, trăia în voia lui absolut independent de acesta, precum trăiește și bradul până nu e tăiat.  Altceva e că oamenii au domesticit mai multe animale, pentru folosul propriu, le înmulțesc, irosesc resursele naturale, dăunează mediului (pentru asta vezi punctul 3).

Și, e cert că sunt subiectivă, dar afirm că pentru mine creșterea porcilor, spre deosebire de cea a salatei, nu e afacere, e pur măcel. Și mă bucur că nu doar pentru mine.

Cât privește bradul de Crăciun, acesta ar crește sănătos în pădure zeci de ani și ar aduce mult folos mediului și omului, dacă n-ar fi tăiat din pur capriciu, sau din așa-zisa necesitate estetică, pentru a fi ținut în casă câteva săptămâni. Deci, să vedem diferența. Salata e crescută pentru mâncare, altfel nu are rost să utilizezi terenul agricol pentru ea. Iar bradul ar trăi minunat în pădure fără a fi atins de om. Și chiar dacă sunt plantați în terenuri special amenajate, oricum afacerea cu brazii vine dintr-un capriciu uman. De ce să nu ne reconsiderăm necesitățile pentru a trăi sustenabil? De ce să irosim terenurile pentru a crește brazi pentru Crăciun, pe care să-i ținem 2 săptămâni în casă și să nu aducă nici un folos, nici nouă, nici mediului, în loc să le folosim rațional, pentru a scădea din cele 8,8 milioane de oameni care mor anual de foame?

Și da, nu afirm că bradul de plastic ar fi soluția, pentru că într-adevăr producerea acestora dăunează stratului de ozon, ca și producerea multor obiecte din plastic. Dar totuși, un brăduț de plastic poate fi împodobit 30 de ani la rând, și dacă punem alături 30 de brazi tăiați în fiecare an cu unul pentru 30 de ani, putem alege din două opțiune rele una mai puțin rea. Altă soluție ar fi bradul în ghiveci, care poate fi plantat după ce e ținut în casă pentru plăcerea estetică...

 Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, eu nu pun bradul la același nivel de suferință cu animalul, fiindcă bradul nu poate să sufere când e tăiat, în sensul durerii, însă mediul suferă din cauza lipsei bradului, și locul acestuia este în pădure, și el poate trăi bine mersi  100 de ani acolo, aducând folos și ecosistemului, și omului. Ce folos vă aduce bradul în sufragerie timp de 2 săptămâni? În sens de folos vital, nu estetic. Și dacă, totuși, e atât de necesară prezența acestuia pentru atmosferă și tradiție, poate fi improvizat în orice mod, cât mai creativ posibil.

  Cu privire la încălțămintea din piele și hainele de blană, eu, vegetariană fiind, încerc să le folosesc cât mai puțin posibil și nu  profit, precum alții o fac intenționat, de pe urma animalelor tăiate. Spre exemplu nu-mi iau haine de blană din capriciu și lux; nu cumpăr cosmetică testată pe animale; nu cumpăr încălțăminte de piele decât de la second hand-uri, respectiv aceasta poate fi considerată gunoi fiindcă nu o iau de la producător și nu încurajez înjunghierea animalelor pentru fabricarea acesteia, pur și simplu în timpul iernii e o necesitate vitală și chiar nu am altă opțiune. 

  Și oricum, vegetarianismul este un mod de viață, dacă alegi să trăiești așa, încerci să fii rezonabil și faci tot ce-ți este în putință ca să provoci cât mai puțină suferință ființelor vii, ca să dăunezi cât mai puțin mediului, și acest fapt nu se limitează doar la mâncarea animalelor ci și la multe alte acțiuni legate de armonia om-natură, spre exemplu tăierea brazilor, care nu are nici o justificare logică dacă e să o privim din prisma necesităților vitale, pentru supraviețuire.

 Și în încheiere, cu drag, un citat de Alice Walker: "Animalele trăiesc din rațiunile lor proprii. Ele n-au fost create pentru oameni, așa cum negrii n-au fost creați pentru albi, sau femeile pentru bărbați."

Sărbători cât mai fericite vă doresc, să încercăm cât mai puțin să dăunăm lumii în centrul căreia trăim :).

http://cititordeproza.ning.com/group/cesedezbateinrepublicacititordeproza/forum/topics/un-scriitor-roman-batut-in-plina-strada-de-politisti?xg_source=activity

În după amiaza zilei de 17 decembrie, în  Baia Mare, s-a petrecut un fapt incalificabil.

Scriitorul Mihai Ganea, aflat cu automobilul personal  într-o parcare din centrul oraşului, a fost somat de doi poliţişti care au descins dintr-o dubă, să se legitimeze.  Pe bună dreptate Mihai Ganea  a solicitat poliţiştilor să se prezinte şi să motiveze cererea de legitimare. I s-a spus scurt că i s-a suspendat permisul pentru că ar fi trecut pe culoarea roşie la semafor, că a fost  sub observaţie şi filmat. Scriitorul a schiţat un gest. S-a aplecat spre torpedou, în maşină, unde avea actele , urmând ca apoi să aducă obiecţiile pe care le credea de cuviinţă. Dintr-odată a simţit că este tras fulgerător din maşină şi izbit violent de muchea portierei deschise. A simţit o durere atroce. Din acel moment a refuzat să se legitimeze în faţa celor doi poliţişti agresori, a acuzat dureri de piept şi în partea de sus a braţului. A întrebat de ce a fost lovit. Între timp la locul incidentului, ca prin farmec a apărut şi alt echipaj de ordine, şi operatori de televiziune. Faptul principal, lovirea, fusese consumat.  Apoi se consumă următorul episod. Mihai Ganea refuză să coopereze cu cei doi agresori şi solicită un dialog cu alţi reprezentanţi ai poliţiei. Omul  consimte să urce în dubă, în speranţa că la sediu va găsi înţelegere şi îndeosebi aprobarea asistenţei medicale de urgenţă. În biroul unde ajunge escortat ca un infractor de maximă periculozitate, i se aplică procedura percheziţiei corporale, legală şi necesară?! Pentru identificarea motivelor ascunse pentru care cetăţeanul Mihai Ganea refuză s ă prezinte actele doveditoare ale identităţii ?! arme, obiecte contondente care să pună în pericol viaţa celor şase poliţişti din incinta biroului. Este de menţionat faptul că Mihai Ganea fusese deja identificat prin mijloacele electronice. În cele din urmă la insistenţele familiei este eliberat şi dus la Spitalul de Urgenţă, unde i sefac investigaţiile clinice de rigoare. A doua zi dimineaţa, se prezintă la cabinetul de medicină legală, unde i se eliberează după consult, un certificat medico-legal.

Scriitorul  Mihai Ganea a fost gratulat la 73 de ani cu brutalitatea şi cruzimea de procedură poliţienească 

Faptul că ziua în amiaza mare, în centrul unui oraş din România,din Maramureş,  Baia Mare, doi poliţişti aplică violenţa împotriva unui cetăţean, este revoltător. Iar mâna ruptă este o mână deosebită, este mâna unui CHIRURG.

Virginia Paraschiv

Baia Mare

Vizitează Cititor de Proză la : http://cititordeproza.ning.com/?xg_source=msg_mes_network

Vineri, 21 decembrie, la ora 18:00, la Biblioteca Ştefan cel Mare va avea loc ultima şedinţă din anul acesta a Noilor Barbari în cadrul căreia va citi:
Paula Erizanu - poezie

Şedinţa din această seară

   Cenaclul Noii Barbari a avut loc cu: Ana Donţu, Dumitru Crudu şi Anatol Grosu, adică eu. A fost una dintre cela mai faine şedinţă care au avut loc la Noii Barbari şi mă tem că nu exagerez. Lectura a început pe la 18:35, vreo 15 minute am tot încercat să scoatem textele Anei la imprimantă, până ne-am prins că nu eram decât noi, prin urmare n-avea niciun rost să le multiplicăm.
   Ana a citit textele după care Dumitru a făcut câteva observaţii.
   Am avut aceeaşi senzaţie ca atunci când Mariana Starciuc a citit o piesă cu două personaje, iar Dumitru a scos unul dintre ele, motivând că replicile personajului masculin erau de carton. Şi a ieşit un monolog în adevăratul sens al cuvântului. Tot aşa s-a întâmplat în cazul unui text de-al lui Artiom Oleacu, pe care l-a răsturnat cu susul în jos şi a ieşit un poem foarte fain.
   Ana avea vreo zece texte şi ceea ce m-a surprins a fost că, pe lângă tăieturile precise pe care le-a făcut, Dumitru a venit cu ideea că textele ei pot fi privite ca un poem mai mare, iar cum a ieşit o să vedeţi cât de curând. În orice caz, Dumitru e unul dintre cei mai empatici cititori pe care mi-a fost dat să-i văd. Are ceva din apucăturile de chirurg meseriaş.
   Dat fiind faptul că nu mai ştiu cum să împac lumea îl las pe Dumitru să aleagă ziua şi ora în care se va ţine cenaclul, pentru că sunt sigur că se va ţine şi aşa.
   Ca să nu sară toţi pe mine şi Doamne fereşte (pentru că aşa se întâmplă de cele mai multe ori) pe Dumitru Crudu, voi spune doar atât: la biblioteca Ştefan cel Mare ne găzduieşte un maestru.
   În zilele ce urmează voi anunţa tot pe blogul Noilor Barbari când se ţine următoarea şedinţă, dar şi pe blogul lui Dumitru Crudu, bănuiesc. http://bibliotecastefancelmare.blogspot.com/

  

A aparut numarul pe decembrie al „Pravaliei culturale”

http://pravaliaculturala.ro/

Invitat special este poetul Nicolae Coande, care a acordat revistei un interviu („Nicio atingere nu se compara cu prima”).

La dezbaterea de la tejghea, la intrebarea „Ce faceti de sfarsitul lumii?” au raspuns, intre altii: Ovidiu Pecican, Florin Oncescu, Dan Stanciu, Ion Buzera, Xenia Karo, William Totok, Mircea Gheorghe, Ofelia Popii, Tom Kinter.

La rubrica Poezie citesc din creaţia lor Radu Vancu, Ionel Ciupureanu si Alexandru Ioan, iar la cea de proza se gasesc texte de Camil Moisa si Stelian Muller.

La „Cronica literara” Xenia Karo scrie despre „Ecografii ale televiziunii. Interviuri filmate” - Jacques Derrida, Bernard Stiegler ; Toma Grigorie despre un Jurnal de calatorie nonconformist: „Sextant”, de Constantin M. Popa; Raisa Stoleriu despre „Nimicul de temut”, de Julian Barnes, iar Raluca Badoi despre „În căutarea oii fantastice” a lui Haruki Murakami.

Opinii: Mircea Ghitulescu, iar la rubrica Teatru, fragmente din piesele „O zi din viata unui jurnalist fara jurnal”, de Gheorghe Trută, si „Let’s go Europe”, de Laurentiu Budau.

Cronica de film este semnata Florentina Armaselu si se refera la pelicula „Fapturi din sudul salbatic” - „Beasts of the Southern Wild” (2012)

La Eveniment puteti citi despre „Cartile sunt ale noastre!”, proiectul elevei Roxana Stiubei, de la Colegiul National „Stefan Velovan” din Craiova, prin care, în fiecare luna sunt omagiati patru poeti romani in viata, proiect sustinut de Asociatia Taberna.

In aceeasi rubrica, impresii de la expozitia de schite „J’aime ma vie de vis-à-vis”, semnate de Ioana Ionescu, studenta la Arhitectura, o expozitie promovata de Asociatia Taberna, in parteneriat cu Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova şi Muzeul Olteniei.

La Inedit:”Lulu si Haiducii”, un text de Andreea Bratu despre o tanara de 25 de ani din New Orleans, absolventa de Conservator,  care, fiind indragostita de muzica lautareasca romaneasca, vine in fiecare an din orasul jazzului sa mai invete un cantec-doua de la Haiducii din Clejani. La aceeasi rubrica, Dan Nastasie povesteste despre absenta unei piese - When A Blind Man Cries - de pe un album Deep Purple.

Notele de calatorie sunt din Franţa, semnate Florentina Deca, si din India – de Dan Jammers.

Fotografiile care ilustreaza numarul 29 al Pravaliei culturale sunt realizate de Corina Barbuica.

Revista apare in fiecare luna, pe 8.

Cu ganduri calde,

Corneliu Mihai  UNGUREANU

CasaVerdi

Descriere: poza facuta in vara anului 2012 concret luna iulie roluli principale ion buzu dumitru crudu ana dontu  iepurasii de pe urechi (dontu production) casa verde trebujeni .seara buna~!

ATentie! casa verde e inca verde !

Cel mai neispirat titlu de postare tre sa-ti aiba efectul,in biblioteca de la Botanica e zona WI_FI ,ah sa nu uitam ca in poza apar oamenii casei verzi go go go!

Ce mai faceti, Carolina, Ecaterina, Natalia, Sandu?

Luni, 10 decembrie, ora 18:00, la Biblioteca Ştefan cel Mare a lui Dumitru Crudu, va avea loc o nouă şedinţă a cenaclului Noii Barbari în cadrul căreia va citi Ana Donţu - poezie.

Maria Pilchin a venit recent cu un premiu I pentru poezie şi premiul revistei „Caiete silvane” de la Festivalul Naţional de Literatură „Vasile Lucaciu” ce are loc deja a XVIII-a oară la Cicârlău, Maramureş. Maria şi-a susţinut într-o lectură publică vreo 8 poeme, convingând juriul că merită cel mai bun premiu pentru poezie, anunţînd şi un manifest poetic propriu în care s-a detaşat de o literatură patetică şi metaforică, afirmând că vine dintr-o geografie specifică şi dintr-o existenţă ginică determinantă. Preşedintele juriului a fost Adrian Popescu de la revista „Steaua” din Cluj-Napoca, iar membri: Ion Mureşan (revista „Verso” din Cluj), Carmen Ardelean (revista „Caiete Silvane” din Zalau), Ioan Pavel Azap (revista „Tribuna” din Cluj), Olimpiu Nuşfelean (revista „Mişcarea Literară” din Bistriţa), şi Ioan Bala (revista „Poesis” din Satu Mare).

Cronica de carte

Cronica de carte

„Prin poarta asta nimeni nu trece”

Dumitru Crudu

Cheia de boltă a celei mai noi cărţi de poezii a lui Moni Stănilă Sagarmatha, apărută de curând la editura Tracus Arte, e chiar citatul din Apocalipsă, cu care se deschide volumul, în care se spune că „cei care vin din strâmtorarea cea mare şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului.” Sub semnul acestei trimiteri biblice se găseşte toată cartea, care, e compusă, de fapt, dintr-un singur poem amplu. Imaginea din citatul auroral este reluată şi în ultimul text în care sacrificiul e asumat chiar de către povestitor: „mercenarii lui / şi-au împlântat cuţitele negre în inima mea// toţi ai mei au plâns cu strigăt mare/ şi şi-au mânjit sângele meu pe haine”.  Între motto-ul biblic de la începutul cărţii şi ultimul text se întinde ca un curcubeu, dacă ar fi să vorbes cu imaginile autoarei, restul textelor din această carte a războiului. Tonul poemului e unul războinic: „din lanţurile de la biciclete facem bice/ şi pocnim aerul”.  Predomină verbele („ vă pun”,  „lustruim”, „am legat”, „m-am născut” ) şi enumerările. Acţiunea e alertă, furioasă, dinamică, atât de dinamică încât „ proprietariii de drept ai templului maiaş/ ne respiră în ceafă aproape/ tot mai aproape de noi şi de morţii lor”. Războiul e în toi. Până şi „Moş Crăciun...împrăştie bombe prin hornuri”. Despre ce fel de război ar fi vorba? Şi cine ia parte la acest război? La un tur de orizont, se pare că e un război al celor năpăstuiţi şi învinşi contra „graşilor pământului”, cum sunt undeva caracterizaţi de către autoare. Soldaţii care mărşăluiesc pe paginile acestei cărţi sunt soldaţii apocalipsei. Ei vin să le aducă frigul, bunăoară, „reeducatorilor de la Piteşti”. Iar de partea lor e şi faimosul portar al Stelei:„Doar / Helmut Duckadam va fi acolo/ va scuipa  în mănuşi cu patimă/ şi va spune/ prin poarta asta nimeni nu trece”. Una dintre constatările pe care nu poţi să nu le faci citind cartea e că cel care povesteşte e un eu colectiv. Noi, deţinuţii de la Jilava sau de la Piteşti („suficient de uşoare încât gleznele noastre distruse/ la Piteşti”) , deţinuţii din închisorile comuniste, deportaţii în Siberia, cei care au murit de foame în 1947 în Antoneşti, dar şi creştinii de azi ( „paşapoartele cu cip le adunăm în pungi mari/ umflate cu aer călduţ, / şi le dăm drumul pe apă”) sunt cei care vorbesc în această carte. Pentru că „lumea s-a împărţit în două tabere”, autoarea îi invită şi pe cititori să se implice în acest război şi să completeze cele două pagini albe din carte cu numele morţilor lor, „care au mers până la capăt”. În acest război nu există spectatori. Toţi luptă, fie de o parte a baricadei, fie de alta.

Marile realizări ale acestei cărţi ar trebui să le căutăm în domeniul imaginarului. Or, imaginarul din această carte este diferit de imaginarul din poezia mizerabilistă sau minimalistă, în parte pentru că-şi extrage seva din întâlnirea dintre corporalitate, istorie şi religiozitate, în parte deoarece este foarte teatral şi în parte fiindcă funcţionează ca şi un contrapunct în raport cu restul poemului. În multe dintre textele din acest volum corpul este raportat atât la istorie, cât şi sau în primul rând la sacralitate. Până şi sexul este văzut tot dintr-un unghi creştin. Dar nu pentru a fi reprobat sau pentru a fi pus la index. Dimpotrivă chiar, pentru a fi reconsiderat. Oricât ar părea de şocant pentru unii, sexualitatea din poezia lui Moni Stănilă este sacralizată, aşa cum se întâmplă şi în versul „uterul propriu subţire ca o coajă de ou”, în care ni se vorbeşte despre fragilitatea naşterii, dar şi despre natura religioasă a acesteia. Nu întâmplător personajul acestor poeme  poate să aleagă singur şi încă „ din pântece/ lumea şi timpul în care urma să vină”. Asemănarea oamenilor cu nişte „caise mici şi sălbatice” se justifică tot dintr-o perspectivă creştină, vieţile lor fiind nişte fructe coapte pentru urmaşi sau pentru o altă lume.

Imaginile din acest poem sunt spectaculoase, fe că sunt olfactive („înainte să se sărute/ tinerii se miroseau”), auditive („sunetul frunzelor de porumb care se ating vara/ pe câmpuri/suntem noi”), tactile („tigri graşi se rotesc încet pe coapse”) sau vizionare („aşteptând moartea  cum ai mei aşteaptă să plouă/  să răsară cartofii” sau „Pâinea o înconjurăm cu sârmă”) şi seamănă cu nişte ferestre lăsate deschise, funcţionând ca un contrapunct faţă de tonul patetic din alte fragmente.

Una peste alta, dacă ar fi să caut un calificativ pentru a caracteriza acest volum, i-aş zice că e emoţia. Sau, altfel spus, cartea lui Moni Stănilă este pur şi simplu tulburătoare.

Lansări de carte

Miercuri, 5 decembrie, la ora 17:00, la Biblioteca Ştefan cel Mare va avea loc lansarea volumelor de poezie: Daţi foc la cărţi de Alexandru Vakulovski şi Sagarmatha de Moni Stănilă.
Cărţile vor fi prezentate de Mircea V. Ciobanu şi de Emilian Galaicu-Păun.
În calitate de moderator şi gazdă îl vom avea pe Dumitru Crudu. 

Cu această ocazie, şedinţa de miercuri a cenaclului Noii Barbari se amână pentru miercurea viitoare.

Heather McHugh

Ce a gîndit
Aveam de făcut o treabă în Italia
și, plini de noi înșine
(de condiția noastră
de Poeți din America) am plecat
de la Roma la Fano,
ne-am întîlnit cu primarul,
ne-am conversat pe una-alta
(ce înseamnă flat drink,
a întrebat cineva, ce
înseamnă cheap date). Ne recunoșteam
în literații italieni omologii:
academicul, apologistul,
arogantul, amorosul,
rebelul, superficialul – plus
un administrator (conservatorul), într-un costum
de un gri regulamentar, care, ca un bun ghid turistic,
calm și fără schimbări dramatice de ton ne nara
tot ce trecea pe lîngă geamul dubei noastre închiriate.
Dintre toți, el era cel mai politic și cel mai puțin poetic
sau așa părea. În ultimele noastre zile în Roma
(cînd toți în afară de trei barzi ai Lumii Noi se căraseră)
am găsit un volum de poezii scrise
de tipul ăsta șters: l-am găsit la pensiune,
în camera pe care el mi-o recomandase,
îl lăsase acolo vizitatorul neamț (mi s-a părut
sau fusese un autobuz întreg de nemți?)
căruia i-l dăruise semnat și datat cu o lună înainte.
Nici eu nu știu italiana, așa că am pus cartea
înapoi în întunericul din dulap. Noi ultimii americani
trebuia să plecăm a doua zi. Pentru seara despărțirii
gazda noastră alesese un restaurant de familie și acolo
am stat și am vorbit, am stat și am mestecat
pînă cînd, avînd în vedere că era ultima
noastră șansă să ne arătăm poetici,
să ne marcăm prezența, unul a întrebat:
Ce e poezia?
Sunt fructele și legumele
din piața de la Campo dei Fiori
sau e statuia aia? Pentru că
eu eram superficiala, am găsit imediat
răspunsul, n-a trebuit să mă gîndesc prea mult
și-am aruncat-o:
E și una și alta. Dar asta era ușor. Era cel mai ușor
de zis. Ce-a urmat m-a învățat ceva despre dificultate,
pentru că gazda noastră cenușie, subestimată, a izbucnit
cu pasiune crescîndă și a spus:
Statuia îl reprezintă pe Giordano Bruno,
adus în piața publică să fie ars
pentru ofensă împotriva autorității,
adică Biserica. Crima lui era credința
că universul nu se învîrte în jurul omului:
Dumnezeu nu e un punct fix sau un guvern central,
e mai degrabă un val care scaldă
toate lucrurile. Toate lucrurile
se mișcă. Dacă Dumnezeu nu e sufletul însuși,
e sufletul sufletului lumii. Asta
a fost erezia sa. În ziua în care l-au adus
să-l omoare, s-au temut că ar reuși
să instige mulțimea (omul
era faimos pentru elocvență). Așa că i-au pus
pe față o mască de fier, în care
nu putea să vorbească. Așa
l-au ars. Așa
a murit: mut,
în fața tuturor.
Iar poezia -
(am lăsat furculițele pe masă
și-l ascultam pe bărbatul cenușiu; a continuat
blînd) -
poezia e ce
a gîndit atunci, dar n-a spus.

traducere de Dan Sociu
Preluat de pe THINK Outside the Box

Cine stie?

Printre cei care publica ACUM  in FLUX este oare si poetul lui Leo BUTNARU?

Un tablou de STEFAN COMAN- Ultimul troleibuz

Festivalul INTERNATIONAL DE LITERATURA din Bucuresti

Ediţia a V-a 2012

Miercuri, 5 decembrie, ora 18.00

• Invitaţi: Jonathan Coe, Will Seif (Marea Britanie)
• Deschiderea celei de a V-a ediţii a Festivalului: Bogdan-Alexandru Stănescu (preşedintele FILB)
• Prezentarea programului serii: Luiza Vasiliu
• Cuvînt-înainte al reprezentantului British Council: Alis Vasile, Arts Projects Manager
• Lectură publică Jonathan Coe (Marea Britanie), din romanul Casa somnului (traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu, Polirom, 2001)
• Lectură publică Will Seif (Marea Britanie), din romanul Cartea lui Dave (traducere din limba engleză de Daniela Rogobete, Polirom, 2010)
• Open Talk – moderatoare: Luiza Vasiliu

Joi, 6 decembrie, ora 18.00

• Invitaţi: Goce Smilevski (Republica Macedonia), Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici (România)
• Prezentarea programului serii: Marius Chivu
• Lectură publică Goce Smilevski, fragment din romanul Sora lui Freud (traducere din limba macedoneană de Octavian Blenchea)
• Lectură publică Filip Florian – din cel mai recent roman al său, Toate bufniţele (Polirom, 2012)
• Lectură publică Lucian Dan Teodorovici – din cel mai recent roman al său, Matei Brunul (Polirom, 2011)
• Open Talk – moderator: Marius Chivu

Vineri, 7 decembrie, ora 18.00

• Invitaţi: Andrew Cowan (Marea Britanie), Papp Sándor Zsigmond (Ungaria), Mátyás Dunajcsik (Ungaria), Mihai Mateiu (România)
• Prezentarea programului serii: Nadine Vlădescu
• Lectură publică Andrew Cowan, din romanul aflat în pregătire, Worthless Men (prima lectură publică)
• Lectură publică Papp Sándor Zsigmond, din romanul Vieţi mărunte (traducere de Marius Tabacu)
• Lectură publică Mátyás Dunajcsik – povestirea Biblioteca tatălui meu, din volumul Plaja Balbec (traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu)
• Lectură publică Mihai Mateiu, din volumul de proză scurtă Oameni (Casa de Pariuri literare, 2011)
• Open Talk – moderator: Nadine Vlădescu

Sîmbătă, 8 decembrie, ora 18.00

• Invitaţi: George Szirtes (Marea Britanie), Kei Miller (Jamaica), Daniel Boyacioglu (Suedia), Mircea Dinescu (România)
• Prezentarea programului serii: Cosmin Ciotloş
• Cuvînt-înainte al Excelenţei Sale Domnul Anders Bengtcén, Ambasadorul Suediei în România
• Lectură publică George Szirtes
• Lectură publică Mircea Dinescu
• Lectură publică Daniel Boyacioglu
• Lectură publică Kei Miller
• Open Talk – moderator: Cosmin Ciotloş
• Închiderea Festivalului: Oana Boca
• Cocktail

Oraşul Bălţi privit din vîrful unui pantof

 Cu toată fericirea de a mă îndepărta de plaiurile natale săteşti, viaţa de orăşean îmi pare a fi foarte atractivă, cu mari perspective şi libertăţi. Nu pretind a spune că aici, în acest orăşel „de provincie”, nu aş putea îmbrăţişa toate bucuriile vieţii la care am visat dintotdeauna, însă un lucru e cert n– am reuşit  să găsesc aici un loc de refugiu şi reculegere...

În obişnuinţa mea de a mă plimbla ades prin margini de străzi şi cărăruşi bălţene, nici o clipă n-am ezitat în ideea că fiecare zidărie, fiecare îngrăditură, cotitură  şi îngustări de uliţă nu m-ar recunoaşte... E evident că nu mi-au devenit familiale  şi pe deplin cunoscute, au devenit parte din viaţa mea... Aici aerul respiră odată cu mine..., iar paşii mei grăbiţi  de gîndul la căminul meu familial mă transpun pe artera principală a oraşului pentru a ajunge cît mai repede acasă.

  Marele scriitor Lucian Blaga spunea odată că veşnicia s-a născut la sat. Am încercat să iau veşnicia cu mine la Bălţi, locuind la sol, zile liniştite şi fericite împreună cu familia mea. Uneori mă pierd de-o nesfîrşită tihnă în serile umbrite de căderi de frunze coapte ale vişinului din ograda mea, pe cînd crizantemele culese de îngheţuri din grădină mă salută în fiecare dimineaţă, atunci cînd le privesc prin geam în timp ce-mi beau cafeaua. Soarele luceşte cu razele sale fierbinţi pavajul drumului, iar în urma maşinilor se ridică un nour de colb, care-mi vestejeşte florile.

... E ora dimineţii plină de ceaţă, timpul cînd aştept troleibuzul. În aşteptarea mea nerăbdătoare, îmi aprind o ţigară şi privesc  oamenii care aşteaptă în staţie, la fel ca mine. Şi toţi ne gîndim: „oare va veni troleibuzul la timp...?” Stăm fiecare departe unul de altul, fără să facem vreo mişcare, cu un aer resemnat şi trist. Din adîncul depărtărilor se arată troleibuzul, iar noi îl privim cu lăcomie...  Prin geamul troleibuzului din epoca sovietică, uzat şi învechit, urmăresc imaginar, cum s-a schimbat oraşul în această zonă unde locuiesc.

  În partea de Vest a oraşului  se înalţă trei hornuri statornice, care răzbat pînă la înălţimea cerului prin nebuloasele de fum cenuşiu şi apăsător ce-l emană necruţător în văzduh.  Acestea sînt „onorabilele” ţevi ale Centralei de Termoficare şi Electricitate. Aceasta irigă locuinţele bălţenilor cu „arşiţă”, pe timp de viscol, şi nămeţi, în fiecare an.

 Aidoma unei mărgele răzleţe, pierdute din salba de nestemate, la un capăt de oraş, se vede  Combinatul de Pîine, care şi-a început activitatea spre sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Cocea pîine, patiserie, fel de fel de bunătăţuri din făină, de Paşti şi  alte sărbători, întocmai ca bunica, care la fel îşi trăgea jăraticul în vatră, pregătind ulterioara tavă de aluat, în timp ce poporul aştepta cu nerăbdare pîinea cu mirosul ei îmbătător.

În acea perioadă  şi-a deschis uşile şi Fabrica de Lapte.  Această maşinărie era cufundată într-un ocean de lapte adus de prin toată regiunea de Nord a ţării. În acest tremor de bucurie din imensitatea materiei prime de lactate. Primăria decide construcţia unei alte fabrici de lapte, de o dimensiune mai mare, pentru a asigura oraşul, deja masiv şi extins. Fabrica de Carne are aceeaşi soartă ca şi Fabrica de lapte.  Iar cea mai veche instituţie medicală deschisă în perioada ţaristă a fost unicul Spital de zemstvă – un spital senin, uscat şi aproape călduţ. Aici se tratau orăşenii, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tot aici se tratau  nazişti, fiind ocupanţii acestui teritoriu.  Iarba strivită din jurul spitalului ascundea cimitirul improvizat din teritoriul acestei instituţii. În prezent, acest edificiu găzduieşte „carabinerii”, care posibil nici nu-şi imaginează că în aceşti pereţi a fost cîndva un loc de vindecări trupeşti. O altă instituţie medicală a fost Spitalul Israelit, în care se tratau evreii băştinaşi. Odată cu construcţia Spitalului Israelit a fost construit şi Spitalul Militar, în care se tratau  militarii, apărătorii ţării.        

O mărgea din colier este şi Fabrica de Sticlă, cea care pe timpuri confecţiona diverse piese de sticlă şi  sticlă pentru geamurile lăcaşelor sfinte, instituţii şi întreprinderi.

  Un rol important în viaţa oraşului îl au Cazarmele. Nu  departe  de cazarme se simte mirosul parfumant al Combinatului de uleiuri.

   Privind aceste edificii demult învechite, gîndurile mele insistă asupra trecutului lor îndepărtat. Ele au fost aidoma unor piese vii, ce asigurau existenţa şi perpetuarea bălţenilor prin prestarea anumitor servicii premeditate. Aceste mecanisme, maşinării, care pe atunci păreau a fi construite pentru o veşnicie, astăzi au rămas doar o parte din ele, restul şi-au dat suflarea şi viaţa, rămînînd doar zidării cuprinse de un aer muced, rece... deşi nu demult viaţa clocotea în ele.

  Oare mai ştie cineva cu siguranţă vîrsta adevărată a acestui oraş...? Unii numesc oraşul Bălţi şi capitala de nord a ţării, cea care a fost fondată  cu siguranţă în 1620, iar după alţii este cel mai frumos oraş dintre cele pe care le-au cunoscut vreodată.  Despre acest oraş s-au scris multe: unii îl laudă, alţii îl urăsc. Eu  nu l-am îndrăgit... Oraşul s-a schimbat, atîta tot.  Şi noi ne schimbăm în timp şi oraşul se schimbă odată cu noi, într-un mod ireversibil. Bălţiul e aidoma unui stejar bătrîn, secular.

 Geo Bogza este cel care a caracterizat Bălţiul pentru prima dată, acest fel de denumire nu e numai platonică. Realitatea la care face iluzie e imediată şi îngrozitor de elocventă. Mizeria socială a oraşului, complicată cu aceea a insalubrelor condiţii geografice — şi iată viaţa de pe aceste meleaguri, zbătutîndu-se sub un odios blestem, sub o zodie cumplită şi nemiloasă.[1]

  De la întemeiere, acest oraş a fost unul mic, cu o bisericuţă mică de lemn şi cu un cimitir. Mai tîrziu însă acesta se dezvoltă: apar case noi pe locuri sfinte, fabrici şi uzine. Toate acestea au dus la dezastrul ecologic, la indiferenţa Administraţiei publice locale atît din acea perioadă, cît şi din prezent. Cimitire pline cu cadavre şi altul cu cadavre ale cailor care se aflau în raza actuală a căminului Meridian.

  Poetul George Bogza, vorbeşte despre drumurile de humă ale Basarabiei, care fără o singură piatră pe ele, s-au uscat. Prin unele locuri, un praf subţire şi negru s-a aşezat deasupra ca un strat de pudră; prin altele mai sînt rînduri adînci, de cîte jumătate de metru, bolovănoase, gloduroase, aşa cum s-a zvîntat noroiul, păstrînd încă în el urma căruţelor care îi brăzdase pasta de lut. Poetul, parcă a văzut ca prin oglindă descrierea unui oraş din nordul ţării. Este vorba de tîrgul Bălţi. Mai tîrziu, în anul 1934, va face o călătorie în acest oraş. Aici el va fi martorul ocular al vieţii acestui oraş. El va numi acest oraş Un oraş din infern. Geo Bogza mai aminteşte că oraşele basarabene sînt oraşele sinuciderii, foamei şi mizeriei, că satele ei sînt satele celei mai mari, mai cumplite nenorociri. El[2] a reuşit să descrie oraşul Bălţi în perioada interbelică. Voiajul său în Basarabia a atins cel mai dramatic şi mai uluitor episod. În  timp ce am străbătut oraşul acesta, în nenumărate rînduri m-am frecat la ochi, am căutat să-mi revin, mi-am sfîşiat cu unghiile carnea, am făcut tot ce se poate pentru a-mi da seama că nu sînt pradă unui vis îngrozitor, că tot ceea ce văd există în realitate....  Ceea  ce l-a făcut pe Bogza să spună că acest oraş este oraşul infernului e tot ce poate fi mai îngrozitor pe faţa pămîntului. Venind de la Bucureşti la cel mai mare tîrg de cai,  la gară, a  făcut cunoştinţă cu un negustor evreu din Lipcani. Bogza exemplifică mirosul urît care persista aici cu: un cîmp pe care s-ar afla o sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere. ... De cum porneşti  de la gară, pe strada care duce spre centru, un val de putoare pestilenţială (contagioasă), de cadavru intrat în descompunere, te ia în primire şi nu te mai lasă pînă ce nu părăseşti oraşul. Aşa întîmpină oraşul Bălţi pe toată lumea, aşa m-a întîmpinat şi pe mine. Ca şi cum mizeria din tîrgurile de pînă acum n-ar fi fost decît un preludiu, n-ar fi făcut decît să o pregătească pe aceasta, oraşul Bălţi, care e de altfel municipiu, reuşeşte să fie o chintestenţă a tot ceea ce e murdărie, urîţenie şi disperare, în întreaga provincie basarabeană. Că a fost proclamat municipiu, cînd ar fi trebuit să fie numit oraşul lepros, oraşul  cangrenă, cel mai bolnav şi mai putred al ţării, aceasta e o eroare de matematică edilitară care, neţinînd seama decît de numărul mare al  oamenilor din această vale fetidă, a numit-o municipiu fără să se uite la dărăpănăturile sinistre în care locuiesc, la spectacolul macabru şi infernal al străzii. Municipiu e Bălţi, dar un municipiu al foamei, al mizeriei şi al deznădejdii. Oraş mai bîntuit de  atîtea flagele, mai canceros şi mai penibil, nici că  se poate.

Geo Bogza vorbeşte  şi de trăsurile cu cai, care aşteptau pasagerii bogaţi care soseau în oraş. Azi oraşul e plin de transport. Ca şi trăsura, troleibuzul este un transport  ecologic, iar  restul transporturilor poluează aerul. În viziunea sa, trăsurile sînt uşoare şi mici cît o cutiuţă. Trase numai de un singur cal, acesta are deasupra hamului un jug de lemn, ornamental, ca vechile troice ruseşti, din filme, din cîntece şi din fotografii.

     Bălţi este unul dintre cele mai mari oraşe din nordul ţării. Mare prin densitate şi istorie. Acest minunat oraş a găzduit diverse evenimente. Aici au învăţat, au locuit şi au activat diverse personalităţi: Ion Pelivan , Emanoil Catelli,  Visarion Puiu,  Eugen Coșeriu, Nisn Belțer, Etti-Rosa Spirer, Traian Ataman (născut Răileanu),Vadim Pirogan, Nicolae Testemițanu, Gheorghe Briceag, Mihai Volontir, Nicolae Filip, Spiridon Vangheli, ş.a. Au existat şi diverse monumente de epocă, care au demonstrat voinicia acestui oraş. Acestea au fost: Biserica de lemn cu hramul Sf. Nicolae, Bisrica Catolică, Biserica lipovănească, Clopotniţa de la Catedrala Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, Spitalul Israelit, Teatrul Scala, Seminarul Teologic, ş.a. Cea mai mare personalitate a neamului a fost episcopul de Bălţi şi Hotin, Visarion Puiu. Acesta, venind din Argeş, a pus pecetea dezvoltării culturii spirituale a orăşenilor, dar şi a judeţului Bălţi şi Hotin. Venind în acest oraş, posomorît  şi plin de evrei, polonezi, armeni, ruşi, a construit şi restaurat biserici - Catedrala Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Episcopia, Biserica cu hramul Cuvioasa Parascheva şi alte nouă lăcaşuri. Aceste lăcaşuri, construite de Sfinţia Sa, au intrat în palmaresul istoric al oraşului.

Oraşul Bălţi se poate bucura şi de alte case de epocă, care au mai rămas lîngă Gara de trenuri, Clădirea fostei Primării, Castele de apă, Casa Bodescu, clădirea Poştei centrale, clădirea Comisariatului de poliţie, Parcul pentru copii „Andrieş”, Clopotniţa, Biserica Sfîntul Nicolae, Complexul universitar, ş.a.

Pe parcursul activităţii sale, a infiinţat episcopia de Hotin cu sediul la Bălţi. În  lucrarea sa, Visarion Puiu a descris oraşul în care exista doar o singură biserică ortodoxă şi murdăria din Cimitirul ortodox din centrul oraşului, de lîngă Centrul Comercial Unic şi fostul Spital Feroviar. El menţiona: ... cimitirul ortodox, aflat acum din pricina înmulţirii populaţiei în mijlocul oraşului, primeşte în gropile sale cadavre suprapuse cîte trei unele peste altele, lucru nici la sălbatici nu se vede. Mai mult încă, cimitirul acesta este neîngrădit, încît ziua şi noaptea el este trecătoare a soldaţilor cazarmelor vecine, a vitelor, şi adăpost tuturor oamenilor fără căpătîiu, pripăşiţi în număr atît de mare în acest oraş.[3] Fapt care impus Primăria să alocheze două terenuri de pămînt pentru viitoarele cimitire – Cimitirul Adormirea, numit de băştinaşi  de la Lungul, şi al doilea cel de lîngă Spitalul Clinic Municipal.

 Consider că aceste două mari personalităţi  au o mare dreptate. Oraşul acesta, sumbru şi obscur, este  plin cu bălţi, plin de noroi în zilele ploioase. Dacă-l priveşti din vîrful unui pantof, a unui pantof înglodat în mocirla zilelor cînd bălţile nu mai seacă, cînd mirosul pestilenţial domină în jur, atunci ai impresia că ai pătruns într-o băltoacă, într-un bîlci care nu mai are gură de scurgere.

Este oribil  să vezi drum pietruit doar în cartierele din Centru, pe cînd la Molodova, Ţigănăria, Slobozia, glodul e cît pragul. Dacă drumul asfaltat din aceste cartiere lipseşte cu desăvîrşire, atunci iluminarea străzilor nu este decît o glumă proastă. O stradă complet luminată nu s-a mai văzut de ani de zile.

Bălţiul s-a schimbat mult de la 1924-1934 pînă în prezent. Imperiul sovietic a demolat şi a distrus totul ce este istorie. Au construit blocuri cu multe etaje, au construit cartiere noi. Au construit pe cimitire case şi magazine. Au defăimat tot ce este sacru pentru poporul nostru.[4]

  Un lucru bun ce-a construit  Imperiul rus este Gara de trenuri Bălţi-Slobozia, apoi comuniştii-„creştini”de astăzi au construit şi inaugurat şi alte mărgele – monumentul Domnitorului Ştefan cel Mare, Biserica Catolică şi Aleea clasicilor. Dar aceste sînt foarte puţine pentru un astfel de regim comunist  instalat la Bălţi, cel care a distrus totul ceea ce este sfînt, după părerea mea, ei sînt obligaţi să construiască istoria distrusă de ei.

    Consider că oraşul este frumos atunci cînd administraţia are grijă de locuitorii săi. Nu distruge trecutul, dar îl conservează. Luptă ca băştinaşii să se simtă comod şi liber.

  Bălţiul nu şi-a schimbat hainele vechi ale Imperiului sovietic. Acesta se vede prin construcţiile sale primitive de blocuri construite fără gust, care  ne-au distrus partea bună a istoriei ...

Personalităţile Visarion Puiu şi Geo Bogza, în perioada interbelică, au văzut şi au simţit tot farmecul oraşului Bălţi, astfel şi eu simt farmecul nociv al acestui oraş. Împărtăşesc aceeaşi opinie ca şi ei.

     Acesta este oraşul meu, fără trecut şi fără viitor!

 Noie Rotaru,

student, anul II,

Facultatea de Filologie, USB

---

[1] Bogza, Geo, Un oraş din infern, în Basarabia  ţară de pămînt, Bucureşti, Editura  Ara, 1991, p. 79.

[2] Bogza, Geo, Un oraş din infern, în Basarabia  ţară de pămînt, Bucureşti, Editura  Ara, 1991, p. 77.

[3] Tomescu, Constantin,  Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Cimitirile oraşului Bălţi, în 10 ani de la Reinfiinţarea episcopiei Hotinului, Bucureşti, 1935, p. 91.

[4] Bogza, Geo, Un oraş din infern, în Basarabia ţară de pămînt, Bucureşti, Editura  Ara, 1991, p. 79.