luni, 29 iulie 2013

Adevăratul Dimitrie în romanul „Un american la Chişinău”
       Maria Pilchin, Chişinău
*** sau cum am citit un roman
Citisem vara aceasta cartea „Un american la Chişinău” (Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013). Nu m-a determinat titlul, nici editura la care apărea, deşi ambele anunţau un produs tentant şi de marcă. Mă determina numele celui care semna romanul. Nu ştiu dacă pot să îl consider pe Dumitru Crudu un prieten. Am discutat cumva şi ambii ziceam că nu credem în prietenie, mai ales în una de gaşcă literară. Astfel, citeam fiind mereu conştientă de faptul că, până la urmă, contează scriitura, restul sunt accesorii umane paraliterare. Un alt criteriu, aplicat de mine lecturilor de proză, este felul în care te copleşeşte cartea, cât de repede e citită. E vorba şi de acea forţă de rezistenţă a sensurilor, care nu stau la suprafaţă, care te solicită, te educă ca cititor şi te seduc ca o femeie. „Un american la Chişinău” e, cu siguranţă, o astfel de carte!
Romanul unui extraneu
„Gata, din această clipă, nu mai vreau să am de-a face pentru nimic în lume cu Republica Moldova, nu mai vreau să mă întorc niciodată acolo, deci vreau să rămân pentru totdeauna în Braşov” – e momentul în care înţelegi esenţa personajului, un dezrădăcinat, un inadaptat care îşi caută rostul în altă parte. Verdictul „noi toţi suntem singuri” anunţă o fiinţă solitară în jurul căreia mişună umanitatea. Anton Şleahtiţchi e singur în faţa unei lumi străine, chiar singur în faţa sa!
Există, însă, în acest roman o întâlnire de alterităţi româneşti (braşoveni, basarabeni, secui, americani stabiliţi în România etc.). Întâlnirea cu ceilalţi se produce de cele mai multe ori producând frustrări: personajele se mint, se toarnă, se jefuiesc, se bat, se înjură şi se înşeală în amor. Timiditatea este una din relele pe care personajul tot încearcă să le depăşească. Felul acesta de a fi îi creează o mulţime de obstacole în drumul său de devenire existenţială. Şi totuşi, Anton Şleahtiţchi e un personaj passe-par tout, chiar şi atunci când nu are paşaport.
Viaţa ca un drum: De ce Anton Şleahtiţchi?
Parcurgi cu romanul un itinerar, o viaţă în fugă. Anton Şleahtiţchi, care îi place să le spună pe toate pe şleau, duce şi o viaţă ca un şleah, un drum de du-te-vino. Descoperi aici o schemă basmică, dacă e să ne luăm după Propp. Avem un Făt-Frumos mizerabilist, un tânăr ce parcurge un drum iniţiatic, cunoscând o Ileana Cosânzeana, mizerabilistă şi ea, doar că răufăcătorii nu sunt pedepsiţi, căci toţi sunt răufăcători şi binefăcători. Or, personajele lui Dumitru Crudu nu sunt pozitive sau negative, ele sunt complexe şi produse într-o manieră tragi-comică.
E vorba şi de o biografie romanţată, dar nicidecum o biografie a strălucirii, Dumitru Crudu, via Anton Şleahtiţchi, nu se mitologizează, nu se produce ca personaj excepţional, ca erou seducător, ca superman intelectual, etc. El nu practică acea etalare de erudiţie a inteligentului orgolios, lăsând loc unui personaj firesc, deschis, cu slăbiciunile lui masculine, tinereşti şi general-umane. Autorul e conştient de aceasta: „Acum, oricine o să citească aceste rânduri, m-ar putea suspecta că am inventat această poveste ca să mă dau tare. Poate că în realitate, manuscrisul ăsta nu a existat niciodată”.
Lora, o Loreley a lui Dumitru Crudu
Lora nu putea să nu ne amintească de Loreley, femeia frumoasă şi fatală dintr-un poem de Heine. Dar e şi o Carmen, femeia ce înnebuneşte pe cel de o iubeşte. Astfel, în acest roman, cunoaştem femeia fatală dintr-o lume fatală (femeia ca o continuare a lumii / lumea ca o femeie). Entitatea ginică rivalizează cu tot ce există în viaţa unui bărbat, în cazul lui Anton, cu literatura: „se întinse peste poeziile alea rupte în bucăţi şi îl trase deasupra ei”; „Anton se uita la cărţile de pe rafturi, din care nu mai citise nimic de când se îndrăgostise de Lora”.
Lora, etimologic trimiţând la laurii învingătorilor, e într-adevăr femeia pentru care se „bat” mai mulţi inşi. Asistăm aici la o metamorfoză, venită, se pare, dintr-o morală umană: „Într-o clipită, Lora devenise o urâtanie, de-o hâdoşenie greu de închipuit”. Desfigurată de unul dintre iubiţi, „pierzându-şi frumuseţea, Lora şi-a pierdut şi puterea asupra oamenilor”. Pe lângă subiectul incitant, Dumitru Crudu, pare să creeze un roman, care ne conturează şi esenţa unei virilităţi manipulabile de către obiectul pasiunii sale, dar şi capacitatea acesteia de a se emancipa de sub amorul hipnotizant: „El voia să-şi găsească o altă fată, o fată cu mult mai ingenuă decât alea două, o fată pură, chiar şi dacă mai puţin frumoasă, o fată care să-l iubească necondiţionat şi în care să aibă o încredere deplină, o fată adevărată, o fată sensibilă ca un arcuş de vioară”.
Este evitată, însă, acea paradă sentimentală, pe care o poţi întâlni în romanele de dragoste de la tot colţul, azi. Un lucru e cert, Dumitru Crudu e autorul matur, care are ce să ne spună în acest sens, care nu mai practică o literatură „hormonal-acneică”. E autorul-bărbat care ştie: femeile sunt mari consumatoare de bani şi de timp, iar bărbaţii, la bani mărunţi, sunt foarte dependenţi de iubire şi de cele care le-o dau.
O gastronomie netradiţională
Descoperi aici o dimensiune a gastronomicului. Anton e personajul pe care toţi îl hrănesc, toţi se oferă să îl servească cu ceva, fapt pe care personajul îl percepe ca pe o umilinţă umană, înţelegând felul în care este perceput de ceilalţi: un sărac şi un flămând (umilinţa pe care o trăieşte în casa unui editor, care îl invită să mănânce şi iese, lăsând un câine să păzească casa, aşa încât oaspetele stă vreme bună cu bucata în mâna încremenită, sub ochii aţintiţi ai fiarei).
Există, însă şi un alt fel de a mânca, în această carte: „îşi scoase din buzunar o ţigară, o fărâmiţă în palmă şi se apucase s-o mănânce”; „toţi mâncau prăjituri şi numai el petale de trandafiri proaspeţi, pe care le băga în gură cu degetele însângerate”. Este o formă de protest al personajului, cea a otrăvirii, a facerii de rău propriului corp, un bad-body nutrition situat în vecinătatea unui bad-body art.
Cum e să trăieşti într-o lume picarescă
„Un american la Chişinău” e o carte în care toţi se cuplează cu toţi, unde se minte cum se respiră. Situaţiile comice şi glumele sunt unicele adevăruri pe care le spun oamenii, aceasta vrea să ne spună autorul prin ţesătura romanescă. Desfăşurarea generală a operei ne aduce într-o primejdioasa realitate, în care homo homini lupus est. O idee centrală, dar latentă e şi cea că a trăi înseamnă a pierde timpul, a-l consuma cumva aiurea, în vânt. Apare şi scrisul ca o aventură, ca un drum iniţiatic în care un tânăr scriitor interacţionează cu editori, scriitori, organizatori de festivaluri literare, etc. Citim, astfel, viaţa literară ca temă de roman. Un bildungsroman, un roman de formare, în care personalitatea ce se maturizează e un tânăr poet.
Găseşti aici descrieri de oameni şi locuri de o adevărată vivacitate. Existenţa se zbate în această carte, o carte cu tâmplele pulsânde de idei şi dinamism uman. Un dinamism al esteticii romanelor baroce (foarte actual astăzi, într-o lume neobarocă, în care umanul nu este, ci pare a fi), care te duce cu gândul la un roman picaresc, în care picaro este un mizerabil şmecher. E vorba de personaje ce duc o viaţă dezordonată, escroci, bandiţi, nişte antieroi ce încearcă să parvină prin înşelăciune. Or, e vorba de un roman picaresc cu personajul central ce nu este un picaro. Acest fapt explică de ce, la finele romanului, într-o eră a banilor, Anton Şleahtiţchi, „după ce trenul se puse în mişcare, şi-a scos din buzunar şumuiagul de bani pe care i-l dăduse Cătă şi, zbang, l-a aruncat pe fereastra larg deschisă. Şi, în timp ce bancnotele alea verzi dansau sarabanda în hăul nopţii, trenul, brusc, o cârni la stânga, lăsând Braşovul departe în urmă”.
Povestea unui kaghebist
Pe Anton, „în Moldova, toţi îl luau drept român şi se uitau chiorâş la el, pe când în România nu-l mai scoteau din kaghebist şi om al ruşilor”. Anton e şi un Harap Alb, arapul, arabul negru, care, de fapt, e alb (rusul, kaghebistul venit la studii în România şi românul, basarabeanul românizat, venit în Republica Moldova de la studii în România). E una din ideile pe care le găseşti în acest roman: „De la basarabenii aceştia te poţi aştepta la orice. Şi mai ales de la un tip aşa de dubios cum e autorul acestor rânduri”.
Lucică Voicu, un alt personaj, mereu îl numeşte kaghebist. E mult umor în această situaţie, amuză şi înviorează subiectul. Dar când stai să gândeşti în profunzime, aici transpare o adevărată dramă basarabeană. Intelectualul şi artistul basarabean mereu e suspectat de colaboraţionism cu Kremlinul, peste Prut, şi cu Bucureştiul, peste Nistru. Astfel, basarabeanul e român la Moscova şi rus la Bucureşti.
R.M. cu faţă de rachetism
„Moldova e o ţară foarte periculoasă, unde oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă, nu aş vrea să risc. E ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi. E ţara racheţilor...” – e fragmentul care concentrează felul în care este receptat, adesea, Basarabia dincolo de Prut. Astfel, Republica Moldova devine un Afganistan la porţile Europei, un triunghi al bermudelor de unde poţi să nu te întorci. Iată lumea din care vine Anton Şleahtiţchi.
Temporal suntem plasaţi în vremea când „Iurie Roşca este cel mai bun român din Basarabia”. E timpul când politica e făcută şi de „chefliii de la Fulguşor”, acea cafenea unde în deceniul trecut se adunau scriitorii, jurnaliştii şi oamenii de artă ai capitalei interriverane. Cafeneaua e un forum al aparentei, în cazul unora, sau ineficientei, în cazul altora, lupte pentru eliberare naţională. Lucrul trist pe care îl constată autorul în această carte este că: „după ’92, singura schimbare care s-a petrecut la Chişinău a fost doar la nivelul ambalajului”, o constată şi americanul venit la Chişinău cu Anton: „Martin îi spunea că-i place la Chişinău, că e o păpuşă rusească, în care coexistă noul şi vechiul, Asia şi Europa, civilizaţia şi barbaria”. În această manieră, pe lângă omul amestecat, produs de Dumitru Crudu în „Oameni din Chişinău”, cunoaştem o ţară amestecată, ca un cocteil etnic, identitar şi politic.
Flutura – un spaţiu sacru (şi asta după atâta postmodernism şi mizerabilism)
Există, însă, o insulă în care cititorul poate face o escapadă din lumea mizeriei umane. E vorba de Flutura, satul de naştere al lui Anton, dar şi al lui Dumitru Crudu: „se culcă pentru câteva minute în inima unui lan de grâu. Apoi iar se sculă şi iar se porni să străbată distanţa care-l despărţea de Flutura sa iubită, care îşi ascundea comorile în valea din faţa lui”. E fragmentul care se rupe în totalitate de retorica şi stilul romanului, e contrapunctul care contrabalansează totul în acest roman. Flutura, fără mari declaraţii patetice, devine un axis mundi pentru personaj. „După ce au ieşit din pădure, au văzut Flutura. De acolo de sus, de unde priveau ei, Flutura părea o insulă în mijlocul unui ocean” – e insula în care se poate reveni oricând şi de oriunde.
            Lecturi Mot à mot şi  plăcerea textului
            Dumitru Crudu e scriitorul care este foarte atent la ce scrie şi cum scrie. Citeşti în paginile acestui roman şi unele expresii frazeologice care nu pot să nu te surprindă: „poetul a rămas poem”; „te-a luat la vale”; „din spate liceu şi din faţă muzeu”; „bancuri decoltate”; „luase Bacăul”. Toate acestea trădează o minte care scrie, fiind conştientă de responsabilitatea lingvistică pe care o poartă. Fiecare din acele expresii nu sunt decât un argument în plus pentru ideea că autorul Dumitru Crudu e atent atât cu forma, cât şi cu fondul paginilor pe care le produce.
La fel, se întâmplă şi cu onomastica acestui roman. Dumitru Crudu îşi populează textele cu personaje luate din existenţa culturală de dincolo şi dincoace de Prut: Gheorghe Crăciun, Alexandru Cistelecan, Alexandru Muşina, Marin Mincu, Mihai Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Eugen Cioclea etc. E o alee a „clasicilor” contemporani. O încercare a scriitorului de a contura portrete literare şi culturale în susul receptării canonizante, fără a mitologiza eroi, tot aşa cum în timp, eroii literaturii clasice îşi pierd din brianţa legendei personale: „Aleea Clasicilor, unde busturile erau atât de înnegrite de ploi şi de patinate, încât se pierduse orice diferenţă dintre ele”.
Operaţiunile efectuate cu materialul narativ, descoperă, la un moment dat, trucuri ale scriiturii, cum e cel cu americanul, personajul ce funcţionează ca un liant narativ. Autorul a avut nevoie de el pentru a-i aduna pe toţi şi toate într-o poveste. Totodată, găsim o scriitură fără efecte ornamentale, romancierul basarabean practicând textual unele ridicări la putere ale sensului, acel sens în sens, pe care, dacă ştii să îl depistezi, nu poţi să nu îl apreciezi cu multă savoare lecturală. Astfel, descoperi un autor profund ce vrea să pară frivol şi un prolific univers imaginar al celui care scrie.
*** sau despre mâna care scrie
Aşa cum literatura basarabeană duce lipsă de tradiţii literare proprii (explicaţia e una de ordin istoric şi geo-politic), amestecul cultural pare a fi unica tradiţie viabilă. Or, Dumitru Crudu, a ştiut să exploateze amestecul care ne determină felul de a fi şi a ne produce. În istoria literaturii române, Dumitru Crudu va intra ca autorul care a insistă pe ideea (prezentă, practic, în toate cărţile lui) că fiecare spaţiu cultural are circumstanţele sale literare. Cele basarabene ţin de faptul că unii neagă contribuţiile aduse de ruşi la cultura basarabeană, alţii o limitează doar la influenţele ruseşti. Or, personajele lui Dumitru Crudu sunt nişte amestecuri reuşite ale celor două spaţii culturale. În acest sens, cărţile scrise de autorul basarabean sunt actuale ca niciodată, azi când în Basarabia coexistă români vorbitori de rusă şi ruşi vorbitori de română (o situaţie etno-lingvistică, practic, necunoscută până acum).
Să se facă ceva diferit, iată norma tacită pe care o propun precursorii şi prozatorul Crudu ştie să dialogheze cu ei. În acest sens, autorul Dumitru Crudu, pare să se raporteze şi la celelalte cărţi ale sale ca la nişte precursori. Aşa încât, evoluţia lui personală în ale scrisului, face ca scriitorul, în romanul „Un american la Chişinău”, să atingă culmea artei sale narative, romanul fiind opera lui capitală sau un semn considerabil de ascendenţă spre ea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu