http://www.viataromaneasca.eu/articole/93_poemul-invitat/2543_o-bicicleta-fara-frane.html

Poemul invitat

Dumitru Crudu - O BICICLETĂ FĂRĂ FRÂNE  În copilărie, la fel ca şi marcel tolcea, aveam o bicicletă cu frânele distruse. Nu de aia că-mi plăcea foarte tare, dar că nu aveam alta. Când urcam în şa ştiam la ce să mă aştept. Ştiam că, de la un punct încolo, frânele nu o să-mi mai răspundă la comenzile mele, dar mi se rupea, important era că aveam şi eu o bicicletă şi că puteam merge cu ea oriunde voiam. De regulă, eram raţional şi mergeam doar pe drumuri drepte, plane, netezi, evitând orice surpriză şi atunci apăsam cât de tare puteam pe pedale, până când vântul care-mi răsuna în urechi îmi aducea aminte de imnul naţional. Niciodată nu uitam că bicicleta pe care mergeam nu avea frâne, şi, de aia, alegeam doar drumurile pustii din coada iazului sau din valea seacă. O dată pe lună însă trebuia să merg să inspectez lanul de grâu din vârful dealului şi înapoi coboram panta de la Cantea, zburând cu toată viteza la vale, strigând la cei care îmi ieşeau în faţă să se dea la o parte. Odată însă în faţă mi-a ieşit o cireadă de vaci şi am scăpat de o ciocnire violentă sărind de pe bicicletă spre creanga unui copac, de care m-am agătat în ultimul moment, şi bicicleta s-a izbit fără mine într-o vacă bălţată şi s-a prăbuşit cu ghidonul în pământ. O dată pe lună şi nu de aceea că îmi plăcea să risc, dar că nu aveam încotro. O dată pe lună mi se ridica părul în cap şi mi se măreau ochii în orbite. O dată pe lună mă întorceam zdrelit şi julit acasă. O dată pe lună mă întorceam plângând, în hohote. După care iar mergeam doar pe drumuri netezi ca oglinda. Pe bicicleta aia fără frâne am plimbat-o pe prima mea dragoste. Cu bicicleta aia fără frâne am mers când ea m-a părăsit. Cu bicicleta aia fără frâne am umblat o noapte întreagă când a murit bunica mea Anica. Pe bicicleta aia fără frâne am împlinit şaisprezece ani. Pe bicicleta aia fără frâne am mers ca să scap de armată. Urcam pe ea când eram foarte supărat. Coboram cu ea panta aia piezişă, lăsând copacii să vâjâie pe lângă mine ca mahna. Cu inima câtun purice de mare. Pe un drum care şerpuia în dreapta, când la stânga, aşa ca destinul. Cu cămaşa leoarcă în spate. Cu broboane de sudoare care îmi curgeau în ochi şi nu îndrăzneam să-mi iau mâna de pe ghidon pentru a mi le şterge. O maşină mă depăşea aşa cum te depăşesc foarte multe lucruri în viaţa asta. Când eram pe ea mă gândeam la pisica mea de acasă, fără să vreau şi la ce o să-mi aducă viitorul. O mai păstrez şi acum, dar acum nu mai merg pe ea. Pentru că acum chiar şi când merg pe jos Parcă aş merge pe o bicicletă fără frâne.