În spiritul lui Pessoa, am inventat și eu câțiva heteronimi, de-a lungul timpului: poetul Andrei Vrâi, poetul Nicolae Cheptea din Sculeni, prozatorii Nicolae Vdovicenco, Virgil Prokopov si altii cativa (care ca si cum ar fi facut parte din gruparea CERCUL TACERII DIN CHISINAU), carora le-am atribuit textele mele si le-am inventat biografii,

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2017/10/11.Mircea-Doreanu-G%C3%A2ndacul-lui-Kafka.pdf

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-1-22017

GÂNDACUL LUI KAFKA ȘIGÂNDACUL DE PROXIMITATE

Mircea DOREANU

Din câte ştiu, Dumitru Crudu este singurul student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Transilvania” (acum Facultatea de Litere) care le-a dat o lecţie ionesciană profesorilor săi: a rămas repetent. Pe atunci trăiau Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu; trăia şi Marin Mincu – îl aprecia mult şi l-a publicat. Altădată, într-o seară de iarnă, ne-a vorbit, mie şi altora, despre proiectul unei reviste literare. Avea promisiuni, spunea el, şi găsise un titlu gata internaţional, care îmi plăcea şi mie: No Man’s Land. Aşa putea să se numească şi cartea lui de povestiri. Autorul i-a dat titlul mai acroşant: Salutări lui Troţki*. Titlul gândit pentru revistă s-ar fi potrivitca topos: măruntelefapte narate(beţii,cafturi, nunţi, înmormântări) se petrec la Braşov, Bucureşti, Moscova, într-un tren, într-o maşină, adică nicăieri (acesta este topos-ul), în cele din urmă, într-o atmosferă ceţoasă, confuză; pe o confuzie se bazează şi penibilul epos care dă titlul cărţii, o confuzie salvatoare pentru personaj, dar şi stilistic, deoarece salvează textul de la previzibilitate. No Man’s Land este valabil ca amprentă a cărţii şi sub aspectul de loc de netrăit, spaţiu gol, în care sentimentele pozitive nu au ce căuta şi josniciile fac legea; protagoniştii sunt hărţuiţi, famelici, fără căpătâi, mai mult fantasme sau caricaturi. Fireşte că Dumitru Crudu nu apelează la procedeele genului în care este as, poezia, dar subtextul prozelor este greu de poezie ca fundul unor ape de mâl. Coordonatele generalesunt,ca în Cevengur al lui Platonov, foamea şi somnul. Sunt strivitoare. Ele sunt cele care anihilează în cea mai mare măsură trăsăturile personalizate ale personajelor. Romanul lui Platonov ar putea să se oprească oricând după jumătatea lui fără ca receptorul să se simtă frustrat, pe când naraţiunile lui Crudu caută şi găsesc surpriza şi prin ea rotunjirea scriiturii, ca în Anton Iaruşevski în care căutarea, invizibilă, nu semnifică un hiat al măiestriei. Aici Crudu îl aminteşte pe Rebreanu din Cerşetorul şi prin senzitivismul abordării: „Am închis iar ochii. În spatele pleoapelor mă aştepta oboseala; mâinile şi picioarele parcă îmi erau de plumb, iar ochii îmi ardeau ca nişte cărbuni încinşi. Nu mă prea speria asta, pentru că ştiam motivul, grămada de nopţi nedormite sau dormite pe apucate”. Coincidenţa dirijează textul şi în Galina, Prima lansare de carte, iar sub o formă deviată a ei, repetiţia, în ultima şi una din cele mai frumoase secvenţe, La spital. Uneori autorul ne salută cu un clin d’oeil literar ca în O lansare de carte întreruptă de o soţie infidelă şi de un soţ gelos, unde scriitorul fabulează (sau, mai ştii?) pornind de la lansarea unei cărţi de Mihail Vakulovski, sau în Cornel: „...Cornel m-a apucat de braţ şi m-a tras după el în cel mai scump local din inima Chişinăului – în restaurantul milionarului Călin Vieru, fiul poetului Grigore Vieru –, dosit chiar în incinta Muzeului Naţional de Artă”. Cum am fost eu şi Troţki bătuţi la Braşov interesează însă în mod direct istoria literară: proză autentică literar, nu ştiu în ce măsură este şi credibilă.Troţki (Marius Ianuş), cu aerul lui bonom, inocent – poznaş… greu de crezut să se sumeţească chiar aşa: „– Uite, aşa fac eu şi în Bucureşti. Seara, când mă întorc acasă, dacă văd vreo îngrămădeală ca asta pe stradă, alerg spre ei şi-i ameninţ c-o să-i bat şi ei se fac nevăzuţi. Toţi vagabonzii din Bucureşti îmi ştiu de frică!”. Fireşte că cei doi poeţi au încasat o bătaie zdravănă, dar asta contează mai puţin decât justeţea Manifestului Fracturismului – cei care cunosc situaţia poeziei din România sfârşitului anilor ’90 ştiu că cei doi aveau dreptate măcar să îl scrie. Importantă este, dincolo de orice, reuşita estetică a prozei, umorul ei. O altă proză care combină umorul şi grotescul în modul calculat atent al lui Dino Buzzatti este Câţiva pui de găină printre roşii, o progresie în matematica absurdului. Căci imaginaţia lui Dumitru Crudu se rezumă aici, cu excepţia câtorva derapaje onirice, la ingeniozitatea construcţiei textuale. Gândacul lui Kafka nu cutreieră aceste pagini, gândacul foarte real, de bucătărie îi ţine locul: gândacul de proximitate. Mai propriu decât schiţe, prozele din carte au fost concepute şi ar trebui categorisite drept scene, scene finale, iar când am comentat finalurile m-am referit de fapt la finalul unor finaluri. De aici şi recurenţa morţii ca punct de încheiere sau de pornire a acestor „bucăţi de noapte”. Sferele realului, în permanentă ciocnire, sunt casabile / casante. Mulţi dintre noi, când spun proză scurtă, se gândesc la Cehov. În Cehov freamătă însă un eroism deosebitor al suferinţei ale cărui origini autobiografice nu intră în discuţie acum. Citindu-l pe Dumitru Crudu îl citesc pe Hemingway în negativ: eroii sunt „eroi”, aventurile sunt mezaventuri, Faptele sunt fapte. Am convingerea că Salutări lui Troţki este o carte importantă şi pentru că va stimula revirimentul necesar al prozei scurte, în care autorii generaţiei anterioare celei a lui Crudu au dat rezultate uneori excepţionale. Memoriei critice actuale îi lipseşte imboldul vital pentru a-i repune în circulaţie şi pe Nicolae Velea şi A.E. Baconski prozatorul, clasicizaţi la vremea lor, acum expulzaţi din canon. Pe vremea când era numai poet (şi ce poet!) trăncăneam cu actualul prozator pornind de la excentricităţile la care ar trebui să se dedea un autor pentru a deveni celebru (canibalism? crime în serie? etc.). „Cred că ar trebui să fie normal”, dixit Crudu. Dacă aş fi avut darul, harul premoniţiei, aş fi zărit prin justeţea replicii dramaturgul şi prozatorul. *Dumitru Crudu, Salutări lui Troţki, Editura Univers, Bucureşti, 2016 L

Crudu, Dumitru - iLiteratura.cz

www.iliteratura.cz/Clanek/39237/crudu-dumitru

Traducerea acestei pagini

Acum 1 zi - Komunistů se nikdy nejde zbavit úplně. Ale to jsem pochopil až mnohem později,“ říká v rozhovoru Dumitru Crudu, rumunsky píšící moldavský básník, prozaik, dramatik a esejista, jemuž v češtině právě vychází sbírka povídek Lidé z Kišiněva, inspirovaných událostmi kolem sporných parlamentních voleb v ...

Dumitru Crudu – "Moartea unei veverițe" | BookHUB

https://bookhub.ro › Recenzie

Acum 23 de ore - Pe scriitorul Dumitru Crudu l-am descoperit (cam târziu, ce-i drept) anul trecut, grație volumului "Salutări lui Troțki", pe care vi l-am prezentat aici. Am aflat atunci că intrase de multă vreme în lumea scriiturii tipărite, opera sa cuprinzând, pe lângă proză, și poezie, și teatru. M-am bucurat când am aflat că ...

dimineata am simtit gustul deznadejdii.

din noua mea carte de proza, doar un singur exemplar s-a cumparat la Chisinau.

cu fiecare carte pe care o publici iti pierzi tot mai mult increderea in tine insuti.

Cristina Hermeziu scrie pe FB

Post #Gaudeamus. Dumitru Crudu nu știe să scrie mai mult de trei pagini la o povestire (cam zgârcit :) ) Numai el știe cum face, dar după 3 pagini te-apucă o duioșie sfâșietoare care nu te lasă în pace trei zile. Minunată verva ta tristă, Dumitru Crudu. #intersecțiilatârg

Impresii postlecturale: „Muzeul semințelor” (antologie de versuri) de Victor Pânzaru

 „Ca să trezesc soarele, m-am urcat pe o scară”, explică autorul chiar din 1984 originea textelor sale; o scară ce duce din „Muzeul semințelor” până   „Printre frații mai sinceri” , ale cărei trepte urcă spre sine și ceilalți, spre lume și Dumnezeu și e ridicată  „...pe dealurile.../ Care-și privesc ridurile-n oglinda noului lac,”, dar nu e o scară ridicată la nimereală, exact cum nu e un simplu text de citit acoperământul poemelor lui Victor Pânzaru.

Trebuie să îți vibreze sufletul  la o frecvență înaltă, să fii sincer în lectură, cum este poetul în scriitură, căci  „...este/ Un paznic:/ TREMURUL MATERN/ Al țărânei,/ Care simte/ Când sunt eu/ Și când o calcă/ Străinul.”, pentru că suntem un neam căruia „de veacuri ni se zbate țărâna sub piele/ .../ Dar inimile parcă numai cu rouă ni-s pline./ /.../ Ne-ar trebui și adâncituri în țărna asta/ .../Ca să avem în ce ne ascunde fața.”.

 Îmi ascund fața între paginile acestei antologii, ca-ntre palme, „Pân' văd ce fac semințele în pământ,/ (...) ”; „Și aud prin geam: în apa caloriferului/ Cu disperare mi se zbat peștii.”,  „Fâlfâie o pasăre în loc de aer,”, „Cade precum o povară/ Cea mai luminoasă stea. ”; toate se întâmplă firesc, natural și în natură, dar fiecărui vers îi reușește să intre în rezonanță cu copilul din tine, casa și satul din care pornești.

Autorul spune:  „Mă-ntorc acasă pe o cărare/ Și pașii îmi sunt tot mai grei.”, pentru că pașii/ textele lui parcurg distanțe imateriale -  „Distanțele sufletului” unde ne îndeamnă: ,„Hai să vorbim despre ceva exact:/ despre armă, despre inimă ori despre caiet-/ ca și cum am semna un contract/ dintre cititor și poet.”. De pe această treaptă a creației poezia sa privește adânc tristețea,  „...această tristețe/ ce bate-n fereastră, în ușă, în piept./”, resimte durerosul contur al condiției umane, căci  „ne-afundăm treptat în moarte/ ca în cel mai ieftin dar.”.

Parcurgând aceste „triste distanțe”, „Pe cea mai simplă stradă”, „între zilele când savurăm versuri de iubire/ create în închisori.”poetul  împletește cuvântul cu simțirea , durerea pentru decadența frumosului cu repulsia și indigna față de urâtul cotidian, cugetul cu sufletul, despre care spune: „îmi duc sufletul ca pe un copil la culcare.” De fapt, ne duce sufletele ca pe niște copii, ne mângâie și ne salvează căci „Dacă mă salvezi” (2003)  nu este un titlu ordinar, este iarăși o treaptă pentru a ajunge mai sus, pentru a ne apropia de cuvânt și de Spiritual.

„Te rog, nu intra în Biserică la fel ca în muzeu” (2013) este titlul sub care poetul motivează necesitatea noastră  „..de bunătate, de bunătate multă”, unde fiecare poem e cicatrizat de o singurătate profund conștientizată: „Ah, câtă singurătate în oase îmi pătrunde...”, o singurătate devastatoare  a viziunii, a durerii, a pustiului din chilie și inimă, a nopților care   „... par depozite pentru păcate”.

Dar o singurătate ce nu-l suprimă:  „nu accept nici o distanță”, „în fiecare zi iau viața de la început”,  „Și dau numai în gând lumea toată cu Mir/ și fiecăruia – pâine.” Pentru că „Vreau doar Credință” și  „Azi vreau să spun ceva frumos ca niciodată”.

Și spune, își poartă cuvântul ca pe un steag, ca pe o lacrimă, ca pe o hartă pentru a ajunge  „Printre frații mai sinceri”, titlu sub care recunoaște:  „Și plâng printre cărți ca printre icoane,/ disper printre oameni ca printre îngeri./ O, măcar azi ajută-mă, Doamne, / să rămân printre frații mai sinceri.”. Pe această treaptă de la sfârșitul antologiei se aplanează tumultul de mai sus, poetul vine în fața noastră mai încrezător  în oameni și în puterea cuvântului.

Vedem un eu liric căruia nu-i mai trebuie scară pentru a ajunge la sine, pentru a depăși cotidianul, un suflet împăcat și independent de frică, de moarte, de trup; din care se trage ca un fir roșu cugetarea asupra celor făcute și nefăcute, se conturează vârsta unei maturități spirituale, a unei tihne dobândite, căci spune: „În mine a început să miroasă a cer- / ” , „stau în fața bisericii ca un tei./ .. timpul intră în mine ca acul/”.

Indubitabil, antologia de versuri „Muzeul semințelor” e una pentru inimi, pentru că a o citi cu retina este imposibil, trebuie să te poți apropia de fiecare vers, cum te-ai apropia de o lumânare, să respiri și să auzi prin poet, să lași o semință de cuvânt să ți se deschidă în simțire cu grandoarea unui mare muzeu, în care ești singurul vizitator cu singurul ghid, în care după vitrinele de texte se vede bine, se înțelege tot și se întrepătrunde ochiul de pe filă cu cel de dincolo de filă. E poezia care își este sieși suficientă pentru a se expune, pentru a se tălmăci,  și de ce nu pentru a se critica, e textul ce se cunoaște, iar orice încercare de a-l analiza, de a scrie despre cele citite este un metatext, un intertext extras și el din „Muzeul semințelor”.

Rodica Gotca

Artiom OLEACU

xxxxx

în casa mea

cresc rădăcini

pe acoperiş e orchestra de fanfară

din parcarea subterană

se aude zi şi noapte

un bulldog bătrîn

cum cîntă la vioară

mă las tîrît

de această stare temporară

casele dansează şi-şi scot limbile afară

copacii strănută şi oftează

din cauza fumului de ţigară

atmosfera mă amuză

nu mă înfioară

O poezie de ARTIOM OLEACU

Doina ROMAN

Sala de reanimare

A auzit un fel de zgomot în cap

Femeie nemăritată, fără copii deocamdată,

Dar nesătulă de viață.

 Cu prima ocazie, după serviciu

A plecat la spital-

Pe drumul care duce în deal.

Tata-socru-

Era întins, țintuit la pat, respira prin masca de oxigen

Și nici nu mai știu de era conștient...

„-Tată, tată!!!”- Striga de frică,

Fără să înțeleagă că el o aude, dar nu-i poate răspunde.

Păturile goale, albe de lîngă el

Parcă erau în așteptare.

Elena s-a așezat pe unul dintre ele,

Și-a scos vioara, a început să cânte:

„Pluteam în largul zării,

Priveam de sus în jos

Cum valurile mării

Se legănau frumos.”

Apoi, revenindu-și cu o senzație de frig-

De-ți venea să te îmbraci în cojoc,

A părăsit salonul și s-a alăturat oamenilor,

Care coborau drumul din vale:

Vânzătoarea, vecinii, colegii de școală,

Elevii, muncitorii...

Care odată ajunși acasă,

Aud și ei un fel de zgomot în cap.

Doina ROMAN

Anastasia PALII

Steagul furat

Ți-am purtat toate perechile de ciorapi,

chiar și cele cu găuri între degete.

Iar dacă se întâmpla să-mi pierd perechea,

tot de la tine o împrumutam.

De-a lungul anilor,

am lăsat în urma noastră doar ciorapi desperecheați,

iar noi suntem ba în România, ba în Moldova,

și de fiecare dată când ne întâlnim

vorbim numai despre hainele noi

pe care încă nu am reușit să le cumpărăm,

despre cămașa ta nouă, evazată, de la H&D,

dar nu ne spunem nimic despre noi.

Nu te mai recunosc.

Te uiți lung la picioarele mele

și eu încerc să-mi ascund

găurile din ciorapi.

Găurile mele din ciorapi

au devenit la fel de mari

ca și Steagul Furat din 1 decembrie.

Anastasia PALII

Rodica GOTCA

***

Casa pustie,

Poarta-ncuiată,

Uşa sprijinind o mătură.

Primul a plecat bunicul Ion;

Aveam 3 ani şi-i duceam apă cu zahăr la căpătâi.

Mama îmi spune că mă speria moartea care-i ciocănea timpanele.

Eu nu țin minte frica,

Doar poveştile;

 iezii călare în spatele lui, lângă fântâna din râpă;

Cuvintele deocheate ce mă ruga să le repet şi de care râdeam amândoi, rostogolindu-ne în scârta de paie.

Bunicul Ion nu se va mai întoarce acasă.

Apoi a plecat tata.

Aveam 6 ani, era seară, iar el avea un ruxac mare în spate.

-          Unde te duci, tată?

-          O să creşti şi o să înțelegi.

Am crescut, am trecut de 20 şi nu-nțeleg nici pe naiba.

Nu l-am văzut 3 ani, ne despărțea un km şi durerea lui şi-a mamei.

Credeam că pleacă în Suedia.

Tata a plecat de-acasă

Şi de ziua mea îmi trimitea cadouri însoțite de bilețele;

Îmi aducea cărți cu poveşti şi portocale.

Tata o să fie singur.

Plecasem şi eu.

Am plâns şi-am aruncat hainele-n geamantane,

Am urcat sofaua pe acoperişul Wolkswagenului verde al soțului

Şi am plecat de-acasă sperând să mă întorc, sperând să nu o doară pe mama şi bunica.

Trag varga dintre saraliile porții,

Dau cuitoarea în lături,

Găsesc cheia, descui, intru

Eu mă întorc acasă cu doi feciori care fac să respire pereții,

Care o fac pe bunica să uite că a plecat bunicul,

Care o fac pe mama să-l ierte pe tata,

Care mă fac pe mine să fiu fericită acasă şi să nu-mi număr absențele.

Acasă ne-ntoarcem toate 3 păsări rănite şi-ntinerim jucându-ne cu David şi Daniel.

Eu mai aştept să vină tata;

Copiii mei îl aşteaptă pe tatăl lor.

Sfidăm drumul în 6 ochi:

Bunicul nu mai vine acasă,

e seară şi e vremea să mergem la culcare.

   Rodica Gotca

Artiom OLEACU

xxxxx

mii de ferestre micuţe pe cer

dacă-mi trag buzele ca pe-o sfoară

le întind puţin se deschide una

zîmbesc se deschid două

plouă mărunt se mai deschide una

privesc 5 secunde

închid ochii

văd şase, şapte ferestruici pe cer

cum îmi fac toate cu ochiul

rîd în hohote ferestruicile transpiră

ca după un păhărel de coniac

rar observ cîte zece

douăzeci de ferestruici deschise

uneori nu le văd deloc

dar nu caut să le găsesc

se întîmplă de la sine

după lungi tînguiri apar

pe neaşteptate

ca un lucru care-ţi apare

pe neaşteptate undeva

uneori cînd ies în scenă

mă întreb dacă vreau ca toate

să fie deschise

mă întrebi dacă-i posibil

să le vezi şi tu

îţi răspund scurt

sigur

le vei vedea curînd toate deschise

le vei vedea numaidecît şi tu

O poezie de ARTIOM OLEACU

Virgil MAZILESCU

apa v-am dat sufletul unde v-a fost
unde pâlpâi tu sufletul meu si în care
parte a lumii vâneaza acum vânatorii

daca privesc - haina mea este chiar frica
daca privesc dealuri si vai si câmpii 

(Dealuri si vai si campii, o poezie de Virgil Mazilescu)

Virgil MAZILESCU

Mi-am uitat casa si numele e obositor
sa-ti stii mereu numele pe de rost
o grigore dumitru iulian usa de la intrare
se deschidea inauntru? si ciinele negru al vecinului
spuneti ca musca? si n-ar trebui sa umblu cind e ger
cu capul descoperit prin padurea de aluni? am uitat
am avut destula vreme sa uit din creier pina in degete

aici linga dunare ma inconjoara pasari de tot felul
vrabii giste salbatice specii rare de cocostirci
si iubirea mea pentru ele se deschide
ca un port ospitalier - poate sa vina iarna scitica
voi exista mai departe si voi calatori mai departe: ecou
a doi parinti onesti reverie de lebada
auziti: viata: stele scobind incet cimpia 


(Mi-am uitat casa si numele, o poezie de Virgil MAZILESCU)

Nora IUGA

Din Cand in Cand era Marti


cum poti sa mai existi
când ti se taie raiul în doua
si malurile lui stau fata-n fata
ca niste armate dusmane
vreau sa scriu acum
cât creierul sângereaza
pixul acesta este egalul lui dumnezeu
nu vreau sa astept sa se aseze drojdia
nu vreau sa astept sa ma ridic deasupra
sa ating distanta regulamentara
de unde se vad mai clar
dezastrul si ramasitele lui
iata sunt o cutie nenorocita de carton
din care s-au scos pantofii
si i s-a pus capacul la loc
vine de undeva un necunoscut
vrea sa-mi vânda cutitele la pret redus
eu îmi pipai carotida si simt
o irezistibila atractie
o fata chiar o fata era
aratarea aceea alba
o ectoplasma care vorbea la telefon
pe urma izbitura zilei în fata
când telefonul disparea
cu numere cu tot
si s-ascundea într-o padure
printre ciupercile rosii
ca niste semnale de alarma
mi s-a sfâsiat realitatea
de sub ea iese o fata de cal
care alearga singur si fara jocheu
continuându-si cursa pâna la capat
sa fii constiincios
sa-ti neglijezi pâna si durerea
ca sa-ti îndeplinesti obligatiile
din când în când era marti
din când în când era miercuri
atunci se ridica mercurul în termometru
as fi vrut sa fac o perversitate
sa-mi desert cuvintele
în urechea unui barbat
pâna la orgasm
dar tot ce fusese posibil
e acum o mare pata arsa
ramasa pe fata de perna
dupa ce ai adormit cu tigara aprinsa
daca ramân singura
ca pisica aceea care-si pierde sângele
printre copaci nevazuta de nimeni
am avantajul unei umilinte distinse
un geam spart pe care cineva
a lipit un pergament
iata fumez fumez ca o nebuna
mi-am regasit riscurile
sunt mai tânara decât o nuia de salcie
în duminica floriilor
vad adevarul vad vaza de sticla
în care apa a secat
ar trebui sa-mi fardez
pleoapele obrajii
o punga încretita pe fundul careia
au ramas dâre de boia
ar trebui sa ma întâlnesc
cu niste domni batrâni
sa-mi trec setea
prin vara lor secetoasa
vin umbrele ca niste camasi
straine de noapte
vin umbrele ca niste trenuri negre
în dreapta si-n stânga terasamentului
morti tineri nepasarea lor pura
stergând orice promisiune
acum când nu mai exista alternativa
când inelul si-a pierdut piatra
nu mai apelez la nici o carte de poezie
nu ma mai tenteaza nici macar
furtul unui vers
asta-i trufia mea
cu ea ma acopar
sub stâlpul de beton
teapan si rece
prin care trece curentul
fara sa-l atinga 


Nora IUGA

Nora IUGA

SI DAC MI SE VAD JUMATATILE

şi bernard pivot mă întreba
care e cel mai frumos cuvînt
îmi venea să spun miraj
dar mi-era ruşine
că mi se văd jumătăţile
în oglindă o femeie permanentă
vede o femeie provizorie
"ce sfîrcuri avea
ar fi putut să cînte cu ele la pian" 

Nora IUGA

Nora IUGA

INIMA ALBASTRA

vai, cu ce bărbat urât

am dansat aseară boleroul

toată noaptea l-am privit și am tăcut

și în zori mi-am incendiat trusoul

ce bărbat urât oh, ce bărbat

am legat aseară-ntr-o batistă

și pe apa morților l-am dat

eu dintre frivole cea mai tristă

și acum vă zic cu jurământ

că nu am regret nici rușine

dar îmi pare rău că în mormânt

n-o să se mai culce el cu mine

Un poem de Nora IUGA

Artiom OLEACU

xxxxx

xxxxx

ieri te-am visat tată din nou

eram pe malul mării aşezaţi pe nisip

ca băieţii din filmul nostru preferat

cu pistoalele-n faţă

îţi închipui această imagine tată

îmi pare că subconştientul meu o ia razna

tu îmi spuneai un banc şi rîdeam ambii

ca proştii

m-ai întrebat tată dacă am o gagică

ţi-am răspuns

tată desigur

e la fel de frumoasă ca mama

şi parcă simţeam că ceva

nu e bine

la fel cum povestea stupidă

că după

vom culege piersici şi portocale

e imposibil

fiule cu siguranţă visezi şi ţi-e frică

tată de ce eşti atît de fain şi înţelegător în vise

o frică cretină

ca şi-atunci cînd eram student şi m-am trezit

după o noapte de beţie la cămin

iar oglinda

mi-a arătat faţa mărită

m-am speriat foarte tare

am crezut că am înebunit deja iar lumea distorsionată

se răzbună pe mine

ma-m speriat mai puţin cînd mi-a căzut peste deget

capacul de la canalizare

tu nu erai alături iar eu plîngeam înăbuşit

de-atunci mi-ai stricat toate visele

tată e imposibil să vorbim acum

cu pistoalele-n faţă

ambii

pe malul mării

din cauza ta n-am nici frate nici soră

te întreb încă o data

de ce ai părăsit-o pe mama

nu schimba subiectul

nu mă întreba

care-i echipa mea preferată de fotbal

fii sincer cu mine

cînd mă voi trezi

nu voi putea să-ţi strîng mîna

te văd doar în vise

lucrul acesta

mă umple de fericire

răspunde-mi cît mai repede tată

O poezie de ARTIOM OLEACU

Veronica Stefanet

Te-am visat urât azi noapte.
Eu te iubeam,
iar tu m-ai înşelat
Ţi-am povestit,
am râs cu poftă
peste o clipa
ambii am uitat.
Şi totuși straniu
de ce eu mai rămân
un pic supărată
iar tu mă privești
de parcă te-ai simți vinovat.

O poezie de Veronica STEFANET

Veronica STEFANET

Lucrurile importante i se întâmplă neașteptat.
Trăirile colorate
și cele mai frumoase iubiri – necondiționat.

Copilul ce privea acvariumul
pentru prima dată.
Țâncul maidanez ce a lins-o în palmă
când era tristă și debusolată.
Un sărut multașteptat
ce a găsit-o în clipa, în care nu era gata.
Stări de unitate, prietenii, nostalgia, discuțiile noaptea cu tata.
Muzee, concerte, cărți și filme –
darnica cutie cu lumină – de ani de zile neschimbată.
și casa ei fidelă de pește – gingășia și siguranța
pe care i-o dă apa.

Setea –
(în zilele în care n-o trădează)
e ceea ce-i mișcă cursul
O face să se trezească
Din nou să-și pună întrebări
şi să caute răspunsuri
Să aibă poftă să vadă o dată răsăritul
și măcar încă o dată apusul.

O poezie de Veronica STEFANET