Ochi de pisică bolnavă
Ea nu cade din
horoscop.
Ea se ascunde sub
pernă.
Un pieptene
Un os de pui
Azi am hotărât să
ma despart.
Televizorul este
dat la maxim.
Din oglindă tresare
un ten supt cu păr alb, nebărbierit.
Ochi lucioși de
pisica bolnavă.
Afară ninge, valizele sunt goale.
N-am căutat nicio cameră caldă prin preajmă.
Arunc pătura pe
mine.
O karma
îmi învelește pieptul
Și burta.
Ochi de pisică
bolnavă.
Din pământ nu
iese niciodată ura
îmi plăcea să sap
până sub unghii găseam carne
cântam și săpam
din pământ nu ieșea
niciodată ură
roar galerii de râme și rădăcini
respirația nu mai
adâncește
pielea tăbăcită
sub picioare
pământul e tare ca o foaie de tablă
acum scurm în
coșul de rufe
haine umede și soioase
care
ascund oasele tale putrede
unghiile mele
sunt făcute și lungi
stau țepene și
curate
Cronica volumului Fă ceva tată de Augustina Vișan
(Editura Prut Internațional, 2021)
Augustina Vișan (născută în 2001, în satul Florițoaia Nouă, raionul Ungheni) este absolventă a Liceului Internat Municipal cu Profil Sportiv din Chișinău, în prezent fiind studentă la Facultatea de Pedagogie în învățământ primar și Psihopedagogie a Universității de Stat din Tiraspol, cu sediul la Chișinău. Frecventează atelierul de scriere literară „Vlad Ioviță”, coordonat de scriitorul Dumitru Crudu, în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hașdeu din Chișinău. În anul 2021 îi apare volumul de debut în poezie, Fă ceva tată, la editura Prut Internațional, în cadrul colecției Pulsar. Asupra acestui volum de poeme mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
La un prim contact cu poezia Augustinei Vișan, orice cititor ar fi poate tentat să spună că aceasta se înscrie, fără mari subtilități estetice, în rândul celor care au ales să-și pună în versuri experiențele mai puțin fericite din perioada copilăriei, sub forma unor poeme terapeutice menite să îi ajute să scape de traumele acumulate în această perioadă care, deși ar fi trebuit să fie una paradisiacă, s-a dovedit a fi mai curând una infernală. Și totuși, există în maniera ei de scriere, ceva ce o situează cumva în contra curentului acestuia autobiografist frust, fapt pe care îl sesizezi în momentul în care simți că deși citești întâmplări dramatice, acestea nu te acaparează frontal, nu te încarcă negativ, nu ai sentimentul acela că poeta se agață de tine cerșind milă sau atenție, ci doar își spune povestea fără a aștepta ceva de la cititori. Cum reușește Augustina Vișan acest lucru? Printr-un subterfugiu stilistic destul de rar întâlnit în poezia românească (și nu numai), și anume printr-o formă atipică de obiectivizare a sinelui, înlocuind relatarea la persoana I, dar nu cu una la persoana a III-a, care denotă de cele mai multe ori o formă de aroganță sau de neasumare, ci cu o relatare la persoana a II-a, fapt ce denotă mai degrabă o formă de detașare de sine și determină un efect de cedare a vocii narative celei din oglindă. Rămâne evident că avem de a face tot cu un autobiografism, dar cu unul cumva diluat, care nu ne atacă, ci ne învăluie, care nu ne cere nimic, ci doar ne oferă o poveste de viață.
Dincolo de aceasta, în poemele autobiografice ale Augustinei Vișan descoperim și multe elemente de psihologie aplicată. Încă de la început, poeta ne pune față în față cu un exemplu tipic de traumă transgenerațională, arătând cum, în mod cu totul subconștient, dorințele și frustrările mamei, s-au transmis și asupra ei în formă de 1:1: „Când mama ta s-a căsătorit cu tatal tău/ Sau tatăl tău cu mama ta/ Ea era deja insărcinată/ și el la fel/ Chiar și dacă nu și au dorit niciodată/ Copii/ Au deja șase/ Când ai crescut mare/ Și ai început și tu să te enervezi/ Și să trânteșt cu farfurii/ În lighean/ Tata și cu mama râdeau de tine/ Iar mama îți mai/ Trântea în față un ceaun/ Ars și/ Uscat/ În care cândva fusese dulceață de prune/ Spunându-ți/ Roade-l/ Cu nisip/ Și pe ăsta/ Tu îl spălai și ei/ Râdeau că/ Atunci când/ Te-au făcut într-un lan de popușoi/ Cu frunze mari/ Și cu grăunțe/ Mărunte și verzi/ Cineva i-a văzut/ In timp ce/ Și/ Tata i-a dat/ Mamei o sută de lei/ Ca/ Să/ Facă avort/ În loc de asta/ Mama ta s-a dus/ La Ungheni unde/ Și-a cumpărat ciocolate/ Negre cu alune/ La care de mult visa/ Dar nu avea firfirici/ Pentru ele/ Acum în sfârșit/ Îi/ Avea/ Avea tocmai o sută de lei/ Cu care/ Și-a cumpărat tocmai cinci ciocolate/ Negre cu alune/ Iată de ce/ Atunci când le dai/ Să copie colegilor tăi/ Din liceu/ Sau de la universitate/ Și ei te întreabă/ Ce ai vrea în schimb/ Tu/ Le zici mereu unul și același lucru/ Cinci ciocolate negre cu alune”.
Tot din punct de vedere stilistic, se poate remarca lipsa aproape totală a metaforelor din cuprinsul poemelor Augustinei Vișan, aceasta optând pentru o expunere a evenimentelor cât mai frustă, cel mai probabil pentru a nu altera în niciun fel autenticitatea acestora. Cu toate acestea, o metaforă totuși se strecoară în volum, și nu întâmplător am spus „se strecoară” pentru că este vorba despre metafora „șoricelului negru din inimă”, care are, de bună seamă, o puternică încărcătură psihologică, denotând acel ghem de emoții negative: frustrări, ură, neputință, dorință de a evada, ce se formează fără de veste în sufletul celor ce trăiesc în medii ostile și în condiții de viață paupere: „Când/ Tata ți-a spus/ Ia-ți/ Niște sarmale/ Cu tine/ pe tren/ tu/ i-ai râs în față/ Ce vrei să miroase tot trenul a ceapă prăjită/ Tata insista și tu țipai/ Să te lasă în pace// Ce/ Parcă o să se oprească trenul/ dacă o să-ți iei niște sarmale/ Cu tine/ Nu se lăsa el/ Dar tu deja nu-l mai ascultai// În trenul/ Ungheni – Chișinău/ Te-ai așezat/ pe un scaun/ De lângă WC/ Cu vocea lui taică-tău în cap// Când/ Trenul s-a oprit la Pârlița/ Tu/ Nu ai deschis ochii/ Nu era importat unde erai/ Importat era să ajungi mai repede la Chișinău// După 15 de minute însă/ Din inima ta a sărit afară un șoricel/ Negru și a început să se plimbe/ Încolo și încoace/ În jurul scaunului ăla de lângă WC/ Pe care stăteai tu pironită// Trecuse o sută douăzeci de minute/ și trenul nu se mișca din loc/ se mișcau doar dinții galbeni/ Ai celor care se duceau/ Să fumeze/ În tambur/ și șoricelul ăla negru/ care țopăia în jurul tău// Ți se făcu foame// O poftă nebună de sarmale// În cap îți răsunau însă cuvintele tale/ Și privirile lui tat-tău// Totuși te-ai uitat în geantă/ și/ Ai dat peste/ O pungă cu/ Sarmale/ Erau sarmalele alea cu cântec pe care/ Tata ți le-a strecurat/ În geantă/ Pe când tu te întorsesei cu spatele la el/ Ca să-ți încalți pantofii// Nu ai lăsat nicio firimitură de sarma în geantă// După care ai apucat șoricelul ăla negru de coadă/ și l-ai aruncat pe geam/ trenul se porni și tu ți-ai spus că/ omul acela niciodată/ nu te ascultă”.
Am spus deja că autobiografismul Augustinei Vișan este unul tulburător, și nici nu ar putea fi altfel, când avem de a face la tot pasul cu sărăcia lucie, cu munca ce îmbracă forma abuzului asupra minorilor, cu violența domestică îndreptată atât împotriva mamei cât și a copiilor, cu accidente domestice destul de grave, cu tentative de suicid, cu depresia generalizată la nivelul familiei, și cu toată gama de situații ce se pot ivi într-un mediu marcat de lipsuri atât materiale cât și intelectuale sau spirituale; dar în mod surprinzător este în egală măsură și un autobiografism alinător, pentru că poeta face cumva și reușește să aducă în întunericul acela aproape opac și câte o rază de umanitate, o rază de speranță (chiar dacă ultimul vers al volumului este tocmai „fără speranță”), menită să ne arate că nu avem totuși de a face cu o familie de oameni lipsiți de suflet, ci doar cu niște oameni care, confruntați cu noianul de necazuri, au uitat ce este iubirea, dar care încearcă, după puterile lor să își amintească: „Când a decedat bunicul tău Vasile/ Te întrebai/ Ce este iubirea/ Oare iubirea este atunci când/ Mama ta/ Te bate până obosește/ Iar când adormi/ Vine la tine îți ridică/ Maioul/ Îți vede rănile de pe burtă/ Le mângâie/ Cu mâinile umede și reci// Sau e atunci când/ Ai uitat mirosul pielei ei/ I-ai uitat culoarea ochilor/ Și vocea matinală/ Dar banii ii vezi/ Îi simți/ Îi miroși în/ Fiecare zi/ Sau este atunci când/ Tata îți dă vreo două/ Pentru că nu ai vrut/ Să te trezești dimineață să dai de/ Mâncare la vacă/ Pentru că aveai febră// Sau atunci când ai furat/ Un măr rece din beci/ Și îl mâncai singură/ Cu teamă/ Să nu vină cineva să ți-l ea/ Pentru că era/ ultimul”; „De ce nu ai avut grijă de vacă/ Ea a mâncat mere o să se umfle/ Îți dai seama că poate să moară// S-a dus în ogradă/ și a luat un ciomag/ A aprins televizorul/ Și a început să te bată// Dacă moare vaca te omor// Te-a bătut până a obosit/ Apoi a aruncat ciomagul/ Și a venit lângă tine/ Dă să mă uit/ tare te-am bătut/ n-am vrut/ dar tu/ de ce nu ai avut grijă de vacă/ dacă moare/ te doare/ te-a întrebat din nou/ și-a început să plângă”.
Cu redarea acestor două poeme pe care le-am numit „alinătoare”, închei și eu cronica mea, nu înainte de a o felicita pe tânăra poetă Augustina Vișan pentru acest debut promițător, care ne pune în față o poetă cu o voce deja formată, și totodată lasă să se întrevadă o poetă de forță, capabilă de isprăvi literare și mai mari decât aceasta. În ceea ce mă privește, voi urmări cu interes parcursul ei literar, intuind deja că prin următoarele volume va reuși să treacă de la stadiul de „tânără speranță”, la acela de poetă în adevăratul sens al cuvântului.
Nu citisem romanul „Accidentul” al lui Mihail Sebastian. Tocmai ceea ce mi s-a părut cel mai interesant- foarte interesant- e expediat intr-o scenă doar de jumătate de pagină: ascensiunea fascismului în Europa. Amintesc că acțiunea romanului se întâmplă în 1934-1935. Scena aia însă e fabuloasă și merită toate milioanele. Altfel, e un splendid roman de dragoste despre cum Nora îl iubește pe Paul care nu o observă și Paul o iubește pe Ann care nu-l ia în seamă. Am îndrăgit schiul și iarna după ce l-am citit. Primul gând pe care l-am avut în cap e să las totul baltă și să mă duc la schi, acolo unde s-au dus Nora și Paul. E cel mai frumos roman despre schi și despre cum Nora reușește să-l facă pe Paul s-o uite pe Ann. Cu toate astea, cea mai faină scenă din roman e și cea mai scurtă- e cea despre întâlnirea lui Paul cu grănicerii naziști. Superbă. Oare de ce n-a dezvoltat-o Sebastian? Nu i s-a permis? Se temea de reacția legionarilor? Nu i se părea ceva important?
Un bărbat a muşcat un câine
Într-o dimineaţă de sâmbătă
am ieşit din spitalul de nebuni.
Ceilalţi
rămaşi aruncau de la ferestre
cu avioane din
ziare.
Un ochi de
putin mi-a căzut la picioare.
Sandu striga:
-Libertateee.
La poartă mă aşteptau
doi maidanezi.
Într-un buzunar
ţineam strâns scrisoarea
pe care mi-a
dictat-o Sandu
luni sau poate
ani în şir pentru fiul său
născut mort.
Un vagabond s-a
repezit să muşte din buzunar.
Atunci eu fără
să ezit
mi-am înfipt
colţii în urechea lui scârboasă.
Ca prin ceaţă
aud o voce de ştiri:
„un bărbat a
muşcat un câine”.
Cînd ies de
aici îmi cos buzunarele sub piele.
Remuşcare
Cine a omorât un bărbat în Bucureşti?
se întreba un reporter de fake news
de Lăsatul Secului.
1.
Un domn care poartă
o crizantemă penată în piept
Nu știe că și lui
L. îi plăceau crizantemele
Iar eu, ori de câte
ori îl văd
Îmi amintesc de
dimineața când pe scările facultății am vorbit ultima oară la telefon
Iar azi știu că
nimeni nu m-a iubit mai mult că el niciodată.
Eu nu am văzut
niciodată Averno
Dar știu cum arată
Știu cât e de adânc
e și ce culoare au apele lacului dimineața la răsărit
Un bleumarin până
la turquoise, împânzite de ceața fumurie coborândă de pe malurile fortărețe
Seara, când din
toată lumina soarelui rămâne doar o rază, gata să fie înghițită de capetele
lumii, ale pământului
lacul se stinge și
se face violet sclipitor
Eu nu l-am văzut
Dar pot să-mi
imaginez că aș fi acolo cu tine în luna august
Și am citi
constelațiile ca în palmă
Ne-am umple
buzunarele cu pietricele plate și lucioase
Pentru broaște
Până la Averno sunt
2520 de kilometri
Putem să mergem și
cu mașina
Iar dacă ne pornim
chiar mâine
Google maps spune
că
In decurs de 2 zile
vom vedea lacul
Nu are de ce să ne
mai fie frică
Nu mergem în Roma
antică.
Și-a ieșit ca un poem
Am decis să-l păstrez
Cu mov, cu rubine,
Lanțuri și legături
De galben, de roșu.
Era despre Paris,
Despre șindrile de vânt
Despre căldura din podul palmei.
Ochii negri atingeau coapsele, ridurile.
În poem am mai scris
Despre drumul peste graniță
Cu avionul, apoi cu autobuzul,
Cu borseta de piele
La grădinile Luxemburgului
Era întotdeauna soare și scaune
Muzica fado și un soi
De portrete foto de Klimt
Fără berete, fără redingote
Cu rujuri franțuzești și chitări
Am revenit la turnul Eiffel
noaptea cu geci de primăvară și lanterne
Pereții liftului vorbeau despre tzigani calzi
Cuvântul nu s-a scris niciodată cu z.
Fucking web cam
Vorbeam ore întregi pe web cam
vrute și nevrute
profunzimi și banalități
ba chiar tăceam
minute bune
și ne zâmbeam
atât
Nu ne puteam decide
să-nchidem apelul
și după ce în sfârșit o făceam
ne bușea pe amândoi plânsul
și adormeam
tot cu câte o pernă
în brațe.
Clasa Pregătitoare Step by Step C.
Domnul de religie,
Răzvan plânge
Ce s-a întâmplat, Răzvan
Ade mi-a omorât musca
Eh, hai, și tu plângi pentru o muscă
Dar era musca meaaaa!!!
https://cronicilerai.blogspot.com/2022/11/manifest-pentru-asumarea-totala.html?fbclid=IwAR2e3cFHnOOCWriZ_7vGFjMZuP3X9fjjiDAMKjTcA93PHdCTVFpRdoZfC5Q
Cronica volumului de debut, Totul va fi bine de Maria Ivanov
(Editura Prut Internațional, 2022)
Maria Ivanov (născută în 1993, în satul Cuhnești, raionul Glodeni) este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți și a unui master în cadrul Facultății de Litere, Universitatea de stat „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este director al revistei Timpul din România, ediția din Republica Moldova. Frecventează Atelierul de poezie și proză „Vlad Ioviță” și este co-organization al Taberelor de Literatură de la Cuhnești. În anul 2022 îi apare volumul de debut în poezie, Totul va fi bine, la editura Prut Internațional, în cadrul unui proiect cofinanțat de Ministerul Culturii din Republica Moldova. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Se vorbește foarte mult în literatură despre „firul roșu” care traversează și leagă întregul, de obicei în proză. Dar mai nou, de când poezia a făcut, discret dar sigur, conversia spre proza în versuri, firul roșu se caută și în poezie. Eu însumi îl caut cu acribie în fiecare volum de poeme pe care îl citesc. Însă în volumul de debut al Mariei Ivanov, Totul va fi bine (al cărui titlu împrumută un slogan, pe care nu știm dacă trebuie să îl citim în nota sa proprie, optimistă, sau într-o notă vag ironică ce cheamă la meditație, mai ales după citirea motto-ului ales de poetă, dintr-o poezie a Anei Donțu), nu a mai fost nevoie să îl caut, pentru că singur s-a insinuat, sub forma unui râu, când lin, când învolburat, care leagă poem de poem și ne poartă prin toată viața poetei.
Dar pentru a marca cât mai bine diferitele perioade ale vieții sale, Maria Ivanov a optat pentru împărțirea cărții sale în trei cicluri poetice, fiecare corespunzând unui ciclu de viață. Astfel, prima parte a volumului cuprinde poeme despre copilăria sărăcăcioasă din Cuhneștiul natal,caracterizată de lipsuri materiale, de lipsa părinților nevoiți să meargă în orașe mai mari să lucreze, dar și de visuri inocente și jocuri specifice. Un poem relevant în acest sens mi se pare a fi, Tigaia: „Gunoiștea se afla pe un deal abrupt./ Din vârful dealului și până la poalele acestuia,/ căutam căni, pahare, farfurii, tacâmuri, tigăi./ La balta de peste drum, le spălam bine,/ apoi începeam a pregăti câte trei feluri de mâncare./ Învârteam plăcinte din glod, puneam la scurs,/ într-o băsmăluță,/un boț de brânză, tot din glod./ Dacă ne lipsea ceva, trimiteam imediat/ pe bărbatul uneia dintre noi (de obicei, erau frații noștri)/ la piață,/ care era la o aruncătură de băț, ca să cumpere./ Nu eram niciodată sigure că va reveni anume/ cu ceea ce i-am cerut,/dar eram ferm convinse că nu se va întoarce cu mâna goală./ Odată cu venirea vacilor în sat, trebuia să ne întoarcem/și noi acasă,/ iar toate instrumentele le ascundeam într-o groapă,/ pe care o acopeream cu un braț de iarbă./ Într-o zi, copiii din satul vecin au cucerit gunoiștea și noi/ ne-am retras la bunica mea, care era foarte ospitalieră,/ ne primea și la joacă, și la masă, și la somn/ pe toată gașca din mahala./ Într-una din zilele în care ne jucam la ea în curte,/ bunica ne-a servit cu cartofi prăjiți,/ făcuți în tigaia pe care noi am găsit-o la gunoiștea din sat/ și pe care tot acolo am și lăsat-o când au năvălit peste noi/ cei din satul vecin./ Mă uitam cu ochii holbați la bunica și la tigaia aia/ dându-mi seama/ că ceva nu înțelegeam până la capăt”.
Cel de-al doilea ciclu poetic este dedicat perioadei în care poeta trăiește drama unui divorț destabilizator din toate punctele de vedere, atât pentru că rămâne singură cu o fetiță de numai doi ani (între timp are patru ani), cât și pentru faptul că trebuie să facă față emoțional și preconcepțiilor oamenilor din satul natal, pentru care o femeie divorțată era cel puțin o femeie cu moralitate indoielnică. Tot în această parte a volumuliui se regăsesc și poeme în care poeta încearcă să-și recâștige stima de sine pentru a putea lăsa din nou loc iubirii în viața ei. Dacă poemele din prima secțiune trădau doar o puternică melancolie față de anii copilăriei, cele din această secțiune secundă sunt mult mai profunde iar gama emoțiilor ce o traversează este mult mai diversificată, de la frustrare la neputință, de la durere la speranță, de la îndoială la îngrijorare, în primul rând pentru soarta fetiței sale. Multe dintre poemele cuprinse în această secțiune sunt teribil de emoționante, și multe m-au marcat profund, dar eu voi reda în cele ce urmează doar două dintre acestea, din rațiuni de spațiu editorial, se înțelege: „Eu sunt frântura unei căsnicii eșuate/ Eu sunt o aglomerație de stări incerte/ Eu sunt o băsmăluță răzmuiată de lacrimi și muci/ Eu sunt o femeie divorțată/ cu un copil de patru ani/ pe care o va ocoli starul satului/ Eu sunt nora temută a oricărei soacre/ Eu sunt ultima speranță a unui disperat de 35 +/ Eu sunt nădejdea unui impotent/ Eu sunt consoarta ideală a unei lesbiene familiste/ Eu sunt rușinea unui neam/ O torbă de nervi”; „Adi nu vrea/ să crească mare,/ să meargă la școală,/ la muncă,/ să fie mireasă./ Adi își dorește să avem ambele/ același prinț./ Nu știe Adi că/ preotul care și-a violat/ timp de câțiva ani/ fiica vitregă minoră/ mă face să amân/gândul de a mă recăsători,/ cel puțin până la/ majoratul ei”.
În fine, în cea de-a treia parte a volumului sunt adunate poeme ce vorbesc despre prezent, mai cu seamă despre cele două tragedii care au lovit, una după alta, lumea noastră, a tuturor: pandemia de Covid 19 și războiul din Ucraina. Și acestea sunt, la rândul lor, foarte puternice, iar atmosfera dominantă este una apăsătoare, de frică, groază și neputință generalizată. Cu toate acestea, poemul ce încheie atât secțiunea cât și volumul este scris într-o notă ceva mai pozitivă (deși este tot un optimism moderat), poate din dorința de a contrazice, la final, ironia din motto și de a reda sloganului din titlu, aura sa binefăcătoare: „Nu știu ce-mi place,/ce-mi aduce bucurii,/ care este actorul meu preferat,/ care sunt hiturile verii 2022,/ nu știu ce vreau de la viață,/ n-am nici măcar reflexul/ de a-mi pune aceste întrebări,/ am din ce în ce mai puțini prieteni/ și tot mai puțină încredere în mine, dar/ speranța/ că te voi întâlni vreodată/ și că ne vom plimba în trei –/eu, tu și Adi –/ la Valea Morilor/ mă face să cred că/ eu/ am pentru ce trăi!”.
Spuneam mai sus că avem dinaintea noastră toată viața poetei, expusă pe episoade, ca într-ul film serial. Dar dincolo de aceasta, ceea ce dă cu adevărat forță și, într-un fel, unicitate poeziei Mariei Ivanov, este maniera în care aceasta alege să își pună nu doar viața, ci și tot sufletul pe tavă. Deși abia la debut, aceasta nu ține să uzeze de metafore și alte figuri de stil pentru a-și înfrumuseța mesajul și discursul poetic, ci alege drept direcție estetică, biografismul frust, vulnerabilizându-se la maximum, fără menajamente, ceea ce este în primul rând un act de mare curaj și de asumare. De altfel, pe alocuri, poezia ei capătă inclusiv accentele unui manifest pentru asumarea totală a vieții și a trăirilor personale.
Un debut, zic eu, reușit, în care putem deja întrevedea o poetă de viitor, cu o voce distinctă, clară ce are toate șansele să devină recognoscibilă. Aștept deja cu nerăbdare următoarele cărți ale Mariei Ivanov, despre care îmi place să cred că vor fi cel puțin la fel de bune, dacă nu chiar mai bune decât aceasta. Și ca să încheie parafrazând titlul atât de discutabil al volumului, nu știm cum vor evolua lucrurile în plan politic și social, dar după toate semnele, în poezia Mariei Ivanov, totul va fi bine.
- Mami, tati, dar voi de ce
nu vă mai țineți de mână?
Întrebă îngrijorat cel mic
flancat din ambele părți
de două cuburi de gheață.
