Un spectacol de teatru radiofonic de PETRU HADARCA

http://www.trm.md/en/teatru-la-microfon/teatru-la-microfon-din-18-februarie-2013/

Emilian Galaicu-Paun despre UN AMERICAN LA CHISINAU

http://www.europalibera.org/content/article/25057982.html

UN CRISTIAN

Ediţia a V-a a Colocviului Tinerilor Scriitori s-a desfăşurat între 24 – 26 iunie la Alba Iulia. A fost prima oară, după Bucureşti (2006), Cluj-Napoca (2007), Iaşi (2008) şi Alba Iulia (2009), cînd o filială a Uniunii Scriitorilor din România a organizat două ediţii ale proiectului. E meritul Consiliului Local Alba, al Primăriei, Bibliotecii Judeţene Lucian Blaga (ediţia fiind coordonată de directorul instituţiei, doamna Mioara Pop), al Universităţii 1 Decembrie 1918 şi al revistei Discobolul (unde Aurel Pantea va şi găzdui un dosar al discuţiilor). În condiţiile în care există o inflaţie de scriitori şi, inevitabil, bloggingul generează impresia că literatura română are o pepinieră consistentă de viitori scriitori pe Internet, la Alba s-au pus bazele unei arhive şi s-a deschis o problemă.

Problema, de principiu, priveşte imaginea scriitorului român (de orice vîrstă). Cum este el văzut şi, mai ales, perceput de comunitate? Care este, totuşi, rolul lui în contextul actual şi cît mai poate interesa un asemenea proiect comunitatea? Pentru că, sigur, sînt de admirat eforturile financiare ale gazdelor, oricîte şi oricare ar fi, dacă impresia de tabără izolată n-ar răzbate după un sejur deloc anost la nivelul dialogului între participanţi şi extrem de util la baza socializării literare, în care jurnalişti, poeţi, critici şi prozatori se regăsesc.

 

În formula 2010 Colocviul Tinerilor Scriitori pare să-şi fi arătat cumva limitele: dependenţa financiară faţă de organizatorul local, care merită toată consideraţia, dar nu poate depăşi bariera (psihologică?) a interacţiunii dintre invitaţi şi publicul local şi, desigur, lipsa unor iniţiative care să vină cumva din interior şi care să genereze noi forme/formule de interacţiune nu neapărat asimilate unor structuri. Pentru că un pariu viitor ar putea arăta cam aşa: se pot găsi 50 de scriitori, care, pe cheltuiala lor, transport, masă şi cazare, să se reunească o săptămînă pe an şi să organizeze un program suficient de atractiv cît să îmbine problemele concrete cu care literatura, aflată la un nivel din ce în ce mai scăzut de interes pentru public, se confruntă? Este scriitorul român dispus să plătească, nu doar să primească? S-a văzut că se poate, fiind prima ediţie în care invitaţii au fost de acord să-şi asigure singuri o parte din transport. O dovadă că meteahna de a accepta orice, atîta timp cît este gratuit, poate fi uşor-uşor depăşită. Cred că, dacă obişnuinţa de a cere şi de a primi cu orice ocazie s-ar restrînge cît de cît, lucrurile s-ar face cu mai multă exigenţă.

 

 După o ediţie, cea din 2009, aproape ireproşabilă, am pornit cumva cu temerea ca lucrurile să nu scadă la nivelul participării. S-a vorbit mult, s-a vociferat pe alocuri, dar formula găsită, într-o perioadă în care participarea universitarilor era cumva imposibilă (examene, disertaţii, concedii) a propus autori care să favorizeze tema ediţiei: „Debutul în literatură“. Nora Iuga şi Octavian Soviany, autori foarte apropiaţi de noile generaţii, proiecţiile cu Ion Cucu, retrospectiva ediţiei trecute, prima sosire a lui Alexandru Vakulovski în România după nefericitul episod al interdicţiei de intrare în ţară, prima victorie la fotbal a unei reprezentative a scriitorilor asupra gazdelor au fost cîteva dintre momentele memorabile ale ediţiei.

Ca şi-n 2009, Colocviul a sărit peste anumite prejudecăţi. Dacă de anul trecut nu mai este naţional, încercînd să impună o selecţie valorică a invitaţilor, nici anul acesta limita de vîrstă n-a funcţionat. Nu s-a ales în funcţie de vîrstă, număr de cărţi sau interese locale, ci s-a încercat o structură cît mai flexibilă, în care scriitori şi manageri literari să poată contura proiecte utile Uniunii Scriitorilor, ca instituţie, şi ideii de promovare a unui scriitor.

 

Sigur că tema a generat discuţii aprinse. De la tipurile de debut pînă la valoarea premiilor de debut, de la piaţa debutului pînă la retipărirea lui, părerile şi experienţele personale au ilustrat  ideea că debutantul este cumva un cobai în lumea literară. Nu are, de regulă, drepturi de autor, iar politica editorială nu-l favorizează, deşi debutul beneficiază de cele mai multe premii posibile şi imposibile. Dar o carte de debut rămîne cumva suspendată în categoria aceasta, deşi, uneori, ar putea concura şi la secţiunile clasice. Cu valenţe interioare profunde şi cu un rol exterior mai mult pentru presă, debutul de după 1990 diferă radical de timpurile în care critica şi concursurile amînau accesul la publicare. Debutanţii ultimilor cincisprezece ani au trecut prin faza critică a desconsiderării debutului. Cîte edituri au arătat respectul cuvenit unei cărţi de debut? Ce însemna o politică de debuturi într-un plan editorial? Trecerea de la debutul colectiv (văzut cumva ca o necesitate generaţionistă, dar şi ca o legitimare critică) la haosul debuturilor de azi a cunoscut multe etape. Debutul însumează cele mai multe premii, probleme, conotaţii, aşteptări, deziluzii, jocuri de culise. În numele debutului autorii au cedat uşor, s-au lăsat manevraţi, branduiţi, păcăliţi, în ultimă instanţă, şi tot în numele debutului au avut loc dispute legate de naşterea sau de apariţia unor generaţii. Dincolo de orice, debutul înseamnă mai mult decît o vîrstă, o carte sau un titlu. Aşa cum Colocviul Tinerilor Scriitori nu se limitează la discuţia despre tinereţe. Debutul, generator de aşteptări, emoţii, conflicte şi topuri, e mai mult stare decît vîrstă, poate fi schimbat&negat, cum s-ar putea schimba titulatura colocviului chiar mîine, dar nu poate fi omis. Prezenţa lui în biografia autorului este asigurată. Cu posibilităţile tehnice actuale şi cu haosul editorial, el ar deveni invizibil. Pentru cercetători, el poate fi un semn, un embrion. Pentru administratori, un prilej bun de a organiza festivaluri. Iar pentru noi, un subiect aplicat pentru a cunoaşte poveştile, amărăciunile, temerile şi gloria debutului spusă de foşti, actuali şi viitori debutanţi.

 

Iată, aşadar, un subiect inepuizabil: DEBUTUL. Prefer pluralul: DEBUTURILE. Pentru că există mai multe debuturi: cel în revistă, în volum, în cenaclu şi, poate, audio şi video (despre sistemele editoriale aş putea vorbi, dar ar fi potrivit să vorbească mai ales autorii). Ei bine, nu ştiu dacă debutul de astăzi (cînd oricine îşi negociază  debutul – cărţi plătite, cum s-ar spune) mai poate fi asociat cu gloria debutului de acum 30-40 de ani, spre exemplu. Dar, despre toate acestea, vom vorbi pe-ndelete din toamnă, la o întîlnire săptămînală, care se va numi chiar aşa: „Debutul în literatură“.

 

Tinerii scriitori despre debut

http://colocviu2010.wordpress.com/category/despre-debut/

Adevăratul Dimitrie în romanul „Un american la Chişinău”

       Maria Pilchin, Chişinău

*** sau cum am citit un roman

Citisem vara aceasta cartea „Un american la Chişinău” (Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013). Nu m-a determinat titlul, nici editura la care apărea, deşi ambele anunţau un produs tentant şi de marcă. Mă determina numele celui care semna romanul. Nu ştiu dacă pot să îl consider pe Dumitru Crudu un prieten. Am discutat cumva şi ambii ziceam că nu credem în prietenie, mai ales în una de gaşcă literară. Astfel, citeam fiind mereu conştientă de faptul că, până la urmă, contează scriitura, restul sunt accesorii umane paraliterare. Un alt criteriu, aplicat de mine lecturilor de proză, este felul în care te copleşeşte cartea, cât de repede e citită. E vorba şi de acea forţă de rezistenţă a sensurilor, care nu stau la suprafaţă, care te solicită, te educă ca cititor şi te seduc ca o femeie. „Un american la Chişinău” e, cu siguranţă, o astfel de carte!

Romanul unui extraneu

„Gata, din această clipă, nu mai vreau să am de-a face pentru nimic în lume cu Republica Moldova, nu mai vreau să mă întorc niciodată acolo, deci vreau să rămân pentru totdeauna în Braşov” – e momentul în care înţelegi esenţa personajului, un dezrădăcinat, un inadaptat care îşi caută rostul în altă parte. Verdictul „noi toţi suntem singuri” anunţă o fiinţă solitară în jurul căreia mişună umanitatea. Anton Şleahtiţchi e singur în faţa unei lumi străine, chiar singur în faţa sa!

Există, însă, în acest roman o întâlnire de alterităţi româneşti (braşoveni, basarabeni, secui, americani stabiliţi în România etc.). Întâlnirea cu ceilalţi se produce de cele mai multe ori producând frustrări: personajele se mint, se toarnă, se jefuiesc, se bat, se înjură şi se înşeală în amor. Timiditatea este una din relele pe care personajul tot încearcă să le depăşească. Felul acesta de a fi îi creează o mulţime de obstacole în drumul său de devenire existenţială. Şi totuşi, Anton Şleahtiţchi e un personaj passe-par tout, chiar şi atunci când nu are paşaport.

Viaţa ca un drum: De ce Anton Şleahtiţchi?

Parcurgi cu romanul un itinerar, o viaţă în fugă. Anton Şleahtiţchi, care îi place să le spună pe toate pe şleau, duce şi o viaţă ca un şleah, un drum de du-te-vino. Descoperi aici o schemă basmică, dacă e să ne luăm după Propp. Avem un Făt-Frumos mizerabilist, un tânăr ce parcurge un drum iniţiatic, cunoscând o Ileana Cosânzeana, mizerabilistă şi ea, doar că răufăcătorii nu sunt pedepsiţi, căci toţi sunt răufăcători şi binefăcători. Or, personajele lui Dumitru Crudu nu sunt pozitive sau negative, ele sunt complexe şi produse într-o manieră tragi-comică.

E vorba şi de o biografie romanţată, dar nicidecum o biografie a strălucirii, Dumitru Crudu, via Anton Şleahtiţchi, nu se mitologizează, nu se produce ca personaj excepţional, ca erou seducător, ca superman intelectual, etc. El nu practică acea etalare de erudiţie a inteligentului orgolios, lăsând loc unui personaj firesc, deschis, cu slăbiciunile lui masculine, tinereşti şi general-umane. Autorul e conştient de aceasta: „Acum, oricine o să citească aceste rânduri, m-ar putea suspecta că am inventat această poveste ca să mă dau tare. Poate că în realitate, manuscrisul ăsta nu a existat niciodată”.

Lora, o Loreley a lui Dumitru Crudu

Lora nu putea să nu ne amintească de Loreley, femeia frumoasă şi fatală dintr-un poem de Heine. Dar e şi o Carmen, femeia ce înnebuneşte pe cel de o iubeşte. Astfel, în acest roman, cunoaştem femeia fatală dintr-o lume fatală (femeia ca o continuare a lumii / lumea ca o femeie). Entitatea ginică rivalizează cu tot ce există în viaţa unui bărbat, în cazul lui Anton, cu literatura: „se întinse peste poeziile alea rupte în bucăţi şi îl trase deasupra ei”; „Anton se uita la cărţile de pe rafturi, din care nu mai citise nimic de când se îndrăgostise de Lora”.

Lora, etimologic trimiţând la laurii învingătorilor, e într-adevăr femeia pentru care se „bat” mai mulţi inşi. Asistăm aici la o metamorfoză, venită, se pare, dintr-o morală umană: „Într-o clipită, Lora devenise o urâtanie, de-o hâdoşenie greu de închipuit”. Desfigurată de unul dintre iubiţi, „pierzându-şi frumuseţea, Lora şi-a pierdut şi puterea asupra oamenilor”. Pe lângă subiectul incitant, Dumitru Crudu, pare să creeze un roman, care ne conturează şi esenţa unei virilităţi manipulabile de către obiectul pasiunii sale, dar şi capacitatea acesteia de a se emancipa de sub amorul hipnotizant: „El voia să-şi găsească o altă fată, o fată cu mult mai ingenuă decât alea două, o fată pură, chiar şi dacă mai puţin frumoasă, o fată care să-l iubească necondiţionat şi în care să aibă o încredere deplină, o fată adevărată, o fată sensibilă ca un arcuş de vioară”.

Este evitată, însă, acea paradă sentimentală, pe care o poţi întâlni în romanele de dragoste de la tot colţul, azi. Un lucru e cert, Dumitru Crudu e autorul matur, care are ce să ne spună în acest sens, care nu mai practică o literatură „hormonal-acneică”. E autorul-bărbat care ştie: femeile sunt mari consumatoare de bani şi de timp, iar bărbaţii, la bani mărunţi, sunt foarte dependenţi de iubire şi de cele care le-o dau.

O gastronomie netradiţională

Descoperi aici o dimensiune a gastronomicului. Anton e personajul pe care toţi îl hrănesc, toţi se oferă să îl servească cu ceva, fapt pe care personajul îl percepe ca pe o umilinţă umană, înţelegând felul în care este perceput de ceilalţi: un sărac şi un flămând (umilinţa pe care o trăieşte în casa unui editor, care îl invită să mănânce şi iese, lăsând un câine să păzească casa, aşa încât oaspetele stă vreme bună cu bucata în mâna încremenită, sub ochii aţintiţi ai fiarei).

Există, însă şi un alt fel de a mânca, în această carte: „îşi scoase din buzunar o ţigară, o fărâmiţă în palmă şi se apucase s-o mănânce”; „toţi mâncau prăjituri şi numai el petale de trandafiri proaspeţi, pe care le băga în gură cu degetele însângerate”. Este o formă de protest al personajului, cea a otrăvirii, a facerii de rău propriului corp, un bad-body nutrition situat în vecinătatea unui bad-body art.

Cum e să trăieşti într-o lume picarescă

„Un american la Chişinău” e o carte în care toţi se cuplează cu toţi, unde se minte cum se respiră. Situaţiile comice şi glumele sunt unicele adevăruri pe care le spun oamenii, aceasta vrea să ne spună autorul prin ţesătura romanescă. Desfăşurarea generală a operei ne aduce într-o primejdioasa realitate, în care homo homini lupus est. O idee centrală, dar latentă e şi cea că a trăi înseamnă a pierde timpul, a-l consuma cumva aiurea, în vânt. Apare şi scrisul ca o aventură, ca un drum iniţiatic în care un tânăr scriitor interacţionează cu editori, scriitori, organizatori de festivaluri literare, etc. Citim, astfel, viaţa literară ca temă de roman. Un bildungsroman, un roman de formare, în care personalitatea ce se maturizează e un tânăr poet.

Găseşti aici descrieri de oameni şi locuri de o adevărată vivacitate. Existenţa se zbate în această carte, o carte cu tâmplele pulsânde de idei şi dinamism uman. Un dinamism al esteticii romanelor baroce (foarte actual astăzi, într-o lume neobarocă, în care umanul nu este, ci pare a fi), care te duce cu gândul la un roman picaresc, în care picaro este un mizerabil şmecher. E vorba de personaje ce duc o viaţă dezordonată, escroci, bandiţi, nişte antieroi ce încearcă să parvină prin înşelăciune. Or, e vorba de un roman picaresc cu personajul central ce nu este un picaro. Acest fapt explică de ce, la finele romanului, într-o eră a banilor, Anton Şleahtiţchi, „după ce trenul se puse în mişcare, şi-a scos din buzunar şumuiagul de bani pe care i-l dăduse Cătă şi, zbang, l-a aruncat pe fereastra larg deschisă. Şi, în timp ce bancnotele alea verzi dansau sarabanda în hăul nopţii, trenul, brusc, o cârni la stânga, lăsând Braşovul departe în urmă”.

Povestea unui kaghebist

Pe Anton, „în Moldova, toţi îl luau drept român şi se uitau chiorâş la el, pe când în România nu-l mai scoteau din kaghebist şi om al ruşilor”. Anton e şi un Harap Alb, arapul, arabul negru, care, de fapt, e alb (rusul, kaghebistul venit la studii în România şi românul, basarabeanul românizat, venit în Republica Moldova de la studii în România). E una din ideile pe care le găseşti în acest roman: „De la basarabenii aceştia te poţi aştepta la orice. Şi mai ales de la un tip aşa de dubios cum e autorul acestor rânduri”.

Lucică Voicu, un alt personaj, mereu îl numeşte kaghebist. E mult umor în această situaţie, amuză şi înviorează subiectul. Dar când stai să gândeşti în profunzime, aici transpare o adevărată dramă basarabeană. Intelectualul şi artistul basarabean mereu e suspectat de colaboraţionism cu Kremlinul, peste Prut, şi cu Bucureştiul, peste Nistru. Astfel, basarabeanul e român la Moscova şi rus la Bucureşti.

R.M. cu faţă de rachetism

„Moldova e o ţară foarte periculoasă, unde oamenii sunt jefuiţi şi împuşcaţi pe stradă, nu aş vrea să risc. E ţara traficanţilor de fiinţe umane şi a vânzătorilor de rinichi. E ţara racheţilor...” – e fragmentul care concentrează felul în care este receptat, adesea, Basarabia dincolo de Prut. Astfel, Republica Moldova devine un Afganistan la porţile Europei, un triunghi al bermudelor de unde poţi să nu te întorci. Iată lumea din care vine Anton Şleahtiţchi.

Temporal suntem plasaţi în vremea când „Iurie Roşca este cel mai bun român din Basarabia”. E timpul când politica e făcută şi de „chefliii de la Fulguşor”, acea cafenea unde în deceniul trecut se adunau scriitorii, jurnaliştii şi oamenii de artă ai capitalei interriverane. Cafeneaua e un forum al aparentei, în cazul unora, sau ineficientei, în cazul altora, lupte pentru eliberare naţională. Lucrul trist pe care îl constată autorul în această carte este că: „după ’92, singura schimbare care s-a petrecut la Chişinău a fost doar la nivelul ambalajului”, o constată şi americanul venit la Chişinău cu Anton: „Martin îi spunea că-i place la Chişinău, că e o păpuşă rusească, în care coexistă noul şi vechiul, Asia şi Europa, civilizaţia şi barbaria”. În această manieră, pe lângă omul amestecat, produs de Dumitru Crudu în „Oameni din Chişinău”, cunoaştem o ţară amestecată, ca un cocteil etnic, identitar şi politic.

Flutura – un spaţiu sacru (şi asta după atâta postmodernism şi mizerabilism)

Există, însă, o insulă în care cititorul poate face o escapadă din lumea mizeriei umane. E vorba de Flutura, satul de naştere al lui Anton, dar şi al lui Dumitru Crudu: „se culcă pentru câteva minute în inima unui lan de grâu. Apoi iar se sculă şi iar se porni să străbată distanţa care-l despărţea de Flutura sa iubită, care îşi ascundea comorile în valea din faţa lui”. E fragmentul care se rupe în totalitate de retorica şi stilul romanului, e contrapunctul care contrabalansează totul în acest roman. Flutura, fără mari declaraţii patetice, devine un axis mundi pentru personaj. „După ce au ieşit din pădure, au văzut Flutura. De acolo de sus, de unde priveau ei, Flutura părea o insulă în mijlocul unui ocean” – e insula în care se poate reveni oricând şi de oriunde.

            Lecturi Mot à mot şi  plăcerea textului

            Dumitru Crudu e scriitorul care este foarte atent la ce scrie şi cum scrie. Citeşti în paginile acestui roman şi unele expresii frazeologice care nu pot să nu te surprindă: „poetul a rămas poem”; „te-a luat la vale”; „din spate liceu şi din faţă muzeu”; „bancuri decoltate”; „luase Bacăul”. Toate acestea trădează o minte care scrie, fiind conştientă de responsabilitatea lingvistică pe care o poartă. Fiecare din acele expresii nu sunt decât un argument în plus pentru ideea că autorul Dumitru Crudu e atent atât cu forma, cât şi cu fondul paginilor pe care le produce.

La fel, se întâmplă şi cu onomastica acestui roman. Dumitru Crudu îşi populează textele cu personaje luate din existenţa culturală de dincolo şi dincoace de Prut: Gheorghe Crăciun, Alexandru Cistelecan, Alexandru Muşina, Marin Mincu, Mihai Şleahtiţchi, Iulian Ciocan, Eugen Cioclea etc. E o alee a „clasicilor” contemporani. O încercare a scriitorului de a contura portrete literare şi culturale în susul receptării canonizante, fără a mitologiza eroi, tot aşa cum în timp, eroii literaturii clasice îşi pierd din brianţa legendei personale: „Aleea Clasicilor, unde busturile erau atât de înnegrite de ploi şi de patinate, încât se pierduse orice diferenţă dintre ele”.

Operaţiunile efectuate cu materialul narativ, descoperă, la un moment dat, trucuri ale scriiturii, cum e cel cu americanul, personajul ce funcţionează ca un liant narativ. Autorul a avut nevoie de el pentru a-i aduna pe toţi şi toate într-o poveste. Totodată, găsim o scriitură fără efecte ornamentale, romancierul basarabean practicând textual unele ridicări la putere ale sensului, acel sens în sens, pe care, dacă ştii să îl depistezi, nu poţi să nu îl apreciezi cu multă savoare lecturală. Astfel, descoperi un autor profund ce vrea să pară frivol şi un prolific univers imaginar al celui care scrie.

*** sau despre mâna care scrie

Aşa cum literatura basarabeană duce lipsă de tradiţii literare proprii (explicaţia e una de ordin istoric şi geo-politic), amestecul cultural pare a fi unica tradiţie viabilă. Or, Dumitru Crudu, a ştiut să exploateze amestecul care ne determină felul de a fi şi a ne produce. În istoria literaturii române, Dumitru Crudu va intra ca autorul care a insistă pe ideea (prezentă, practic, în toate cărţile lui) că fiecare spaţiu cultural are circumstanţele sale literare. Cele basarabene ţin de faptul că unii neagă contribuţiile aduse de ruşi la cultura basarabeană, alţii o limitează doar la influenţele ruseşti. Or, personajele lui Dumitru Crudu sunt nişte amestecuri reuşite ale celor două spaţii culturale. În acest sens, cărţile scrise de autorul basarabean sunt actuale ca niciodată, azi când în Basarabia coexistă români vorbitori de rusă şi ruşi vorbitori de română (o situaţie etno-lingvistică, practic, necunoscută până acum).

Să se facă ceva diferit, iată norma tacită pe care o propun precursorii şi prozatorul Crudu ştie să dialogheze cu ei. În acest sens, autorul Dumitru Crudu, pare să se raporteze şi la celelalte cărţi ale sale ca la nişte precursori. Aşa încât, evoluţia lui personală în ale scrisului, face ca scriitorul, în romanul „Un american la Chişinău”, să atingă culmea artei sale narative, romanul fiind opera lui capitală sau un semn considerabil de ascendenţă spre ea.

Cenaclul de marți

La cenaclul de marți a citit Elena Boguș, am ascultat cu toții cîteva poezii scrise recent și la sfîrșit am fost plăcut surprinși de file din jurnalul ei.

De Elena Boguș

***

Eu stau în burta mea rece
Și plîng în întuneric
Cînd se deschide ușa burții mele
Ea se uită de jos în sus la chipul ce o privește
Se sperie și fuge înapoi
O apasă o greutate, se încolăcește
Vrea să iasă afară dar...
Ce o așteaptă?
Și iar plănge cu lacrimi de sânge
De fapt asta e sufletul meu
Într-o haină albă și lungă


***
Vreau să te uit
Nu mai pot așa
Te-ai prins de inima mea ca o meduză
ce-mi transmite semnale de iubire, iluzii și visare
Mi-i dor de tine
Vino flux și mă ia
Și mă du la mal să-mi omor amintirile.

Toamna Bacoviană

Consiliul Judeţean Bacău, Primăria Municipiului Bacău, Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Bacău, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău organizează în perioada 18-21 septembrie 2013, Concursul internaţional de poezie şi eseu Toamna Bacoviană - 132 de ani, Ediţia a-III-a.

Regulamentul concursului
1. Sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate şi nepremiate la alte concursuri literare, redactate cu diacritice, font Times New Roman, 12, la un rând, listate în 3 exemplare.
2. Concursul se adresează tinerilor din România şi diaspora, care nu au debutat editorial şi nu au împlinit 35 de ani.
3. Lucrările se vor trimite până la data de 1 septembrie 2013 pe adresa: usrbacau@yahoo.com (două fişiere separate, lucrările şi cv) sau, prin poştă, la adresa:
Uniunea Scriitorilor din România
Filiala Bacău
Str. 9 Mai Nr. 7
Cod 600037
Loc. Bacău
Jud. Bacău
cu specificarea pe plic „Pentru concursul Toamnă Bacoviană”.
4. Lucrările, semnate cu moto, vor fi însoţite de un plic sigilat, pe care se va trece acelaşi moto, şi care va conţine numele şi prenumele autorului, locul şi data naşterii, activitatea literară (dacă este cazul), adresa completă, numărul de telefon şi eventual, adresa electronică.
5. Fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum 5 şi maximum 10 poezii, şi/sau cu un eseu de maxim 10 pagini, cu referire la viaţa şi opera poetului George Bacovia.
6. Laureaţii vor fi anunţaţi în timp util pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere care va avea loc la Centrul de Cultură „George Apostu” Bacău, în data de 20 septembrie 2013.
7. Organizatorii asigură cazarea laureaţilor şi o masă.
8. Juriul concursului va fi alcătuit din scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România.
9. Membrii juriului nu mai pot schimba ulterior ordinea rezultată în urma jurizării.
10. Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs, juriul va acorda următoarele premii, la poezie:
• Premiul I - 400 lei
• Premiul al II lea - 300 lei
• Premiul al III lea - 200 lei
Pentru eseu vor fi acordate următoarele premii:
• Premiul I - 400 lei
• Premiul II - 300 lei

Vor fi acordate şi premii speciale: Premiul Naţional “George Bacovia”, Premiul de exegeză si Premiul de excelenţă.

Relaţii suplimentare se pot obţine la tel. 0234-523808 - Calistrat Costin
Directorul concursului,
Dumitru Brăneanu,
Manager de proiect

Editura CASA DE PARIURI LITERARE vine la Chisinau

 CDPL FEST 1 

 locatia Biblioteca Municipala BP HASDEU, 

inceput ora 17.oo, miercuri 24 iulie

 lansare Un american la Chisinau de Dumitru Crudu ora 17.00
ora 18.00 CDPL STORY
ora 18.20 lecturi
ora 19.00 Cinema literar - Sange albastru

Artiom Oleacu

DAR

Cei mai şmecheri, cei mai deştepţi, cei mai înţelepţi,

cunoaşteţi totul, ştiţi totul.

Am stat 9 ani…închis.

Închis într-un sicriu.

Nu puteam respira, nu-mi ajungea aer…

Cîteva scînduri au fost bătute prost. M-au zgîrîiat peste tot.

Afară se întîmplă să strălucească soarele, să plouă, să ningă,

iar tu, să nu observi nimic din toate astea.

Nimic!

În schimb, cînd eşti închis- observi totul.

Eşti atît de sensibil, orice atingere îţi provoacă durere.

Te mănîncă ca pe o felie de tort cu furculiţa. Eşti cel mai dulce, gustos…

Acestă stare idioată, aceste picături- totul te irită. Mirosul e plăcut.

Fermecător aş spune.

Trebuie să stai culcat, pui limba între dinţi şi o muşti ca pe o ciocolată.

Dacă plimbi puţin, sîngerează.

Toată camera e stropită cu sînge.

Cîte flori sînt în jur, cîtă iarbă.

Te culci în ea şi zbori… şi ai visuri din cele mai grozave, extravagante.

Vezi pămîntul, care seamănă cu un ou de găină.

Uneori, îţi apare cîte-o dorinţă, din asta mai nebună, să-l cuprinzi cu mîinele

şi să-l trînteşti, să bagi un exploziv în el.

De ce?

Pentru că toţi sîntem creştini, credem în Dumnezeu, în Biblie.

Spunem cîte o rugăciune, înainte de culcare, pentru a ne simţi mai bine.

Sîntem perfecţi.

Fericit băiatul din “Crimă şi pedeapsă”, norocos aş spune.

El n-a simţit nici un fel de durere, eu da.

Eşti o ladă de gunoi, în care se aruncă cu tot feluri de lături.

Te desprinzi de sol, începi să pluteşti, faci cunoştinţă cu îngerii,

ei te privesc, oftează, te compătimesc.

Ochii îngeraşilor sînt mari, păru ciufulit, vorba aleasă, frumoasă.

Uneori e neînţăleasă.

Se apasă pe buton, în cameră intră un traducător, imediat prinzi firul.

Pe timpul foametei, singurul loc unde poţi să mănînci, e viceul.

Nu intra nici dracu, pute îngrozitor!

Dar, cînd faci rost de o bucaţică de pîine, doar acolo o poţi mînca în linişte.

Datorită colegilor mei de breaslă, am căpătat un miros de lup,

întotdeauna am avut capacitatea să simt duşmanul de la distanţă.

Acum cel mai bun prieten al meu e sicriul.

El e mama, tata, fratele, sora, bunica bunelul…

Toate neamurile!

Uneori am insomnie,

Pot să-mi bat capul de pereţi.

S-au mă ridic din pat, să fac 100 de flotări şi problema-i rezolvată, adorm îndată.

Dar, au fost şi nopţi cînd nici metoda asta nu m-a ajutat.

Fight!

Treizeci şi doi de băieţi, se împart în două echipe şi se bat pînă la moarte.

Show-ul începe!

Cei mai slabi, cad ca stîlpii după furtună, cei tari mănîncă icră roşie şi se scaldă în şampanie.

Zău, nu mai vreau nimic.

Cînd eşti în sicriu, tensiunea e ca un camion, te apasă pînă te distruge, vine peste tine şi te omoară ca pe o insectă.

Te învîrţi în pat ca o veveriţă.

Ţi-se preumblă un vierme prin tot corpul şi caută un cîrlig pe care e spînzurat un peşte fără coaste.

Coastele au fost dezbătute.

Atenţie!

Toţi la perete, dacă nu vreţi să rămîneţi fără coaste!

Timpurile s-au schimbat, ceva e greşit, ceva e incorect.

Acum şi pentru sicrie trebuie să plăteşti, le cumpără şi trăiesc în ele din timp.

E greu să-ţi găseşti un loc mai la dos, toate-s ocupate.

Cadavre de care vrei.

Vrei să-l ridici şi uiţi că e bătut în cuie.

Încerci să-l rupi cu dinţii, cu unghiile, în zadar.

Nu mai pot!

Mi-e silă să ştiu că fără mine răsare soarele, plouă afară, cade neaua din cer…

Poate astăzi sau ieri a fost o zi splendidă.

E posibil aşa ceva sau nu?

Mă priviţi de parcă aş fi un cîcat în faţa dumneavoastră.

La mama dracului, la mama dracului!

Cît se poate de aşteptat?

Unde eşti?

Te aştept, draga mea, te aştept!

A, frumoaso, ţi-s ochii aşa de negri, încît seara cînd stau culcat cu…

Nu mai ţin minte.

Am scleroză!

Lucian a fost un băiat de treabă şi George a scris frumos, dar…

Luam tigaia în mînă şi pînă nu nimeream în dovleac, nu mă linişteam.

Mînuţele îmi tremurau, buzele se înroşeau, ochii îmi erau ca două bucăţi de jăratic.

Gîndul zbura înaintea mea, cu o viteză nebună.

Viaţa era frumoasă.

Boţul acela de carne umbla dintr-un colţ al camerei în altul şi plîngea ca un copil.

Iar alături o voce zguduitoare, o voce care, de-atunci, n-a mai fost auzită.

Dar…

Am lucrat în diverse domenii, multe şi de toate.

Dar cea mai mare greşeală am făcut-o cînd am fost tînăr, după ce am absolvit universitatea.

Am avut mulţi prieteni, toţi din Siberia.

Am fost învinuit pentru delapidare de bani, furt de proporţii.

Apropo, sînt cuvinte care chiar mă scot din sărite: dragostea sau prietenia.

Urăsc aceste cuvinte.

Ştiu cum trebuie să fie un adevărat prieten, aşa ca mine.

V-am spus, odată am dat greş.

Tare, foarte tare.

Am luat cu împrumut de la mulţi oameni.

Pentru a da darea de seamă la sfîrşitul lunii, nu-mi ajungea o sumă bunicică…

Fără ca să-mi dau seama, am căzut într-o groapă adîncă, în sicriu,

din care acum nu mai am nici o scăpare.

Am trăit ca un prost.

Jumătate de viaţă mi-am cheltuit-o pe jocuri de noroc şi chefuri.

Sînt ca o căsuţă din chibrituri gata-gata să se prăbuşească.

În visele mele văd dinozauri, scroafe, reptile, dar nu văd femei.

Toate mi se arată crăcănate, slabe, drepte ca o scîndură.

Mă enervează, şade alături de ea un dobitoc şi i se pare că-i prinţesa Egiptului.

Nu poţi purta fustă scurtă cînd ai pulpă de vacă.

V-am plictisit…ştiu.

Dar ascultaţi-mă vă rog pînă la capăt, n-a rămas mult.

Nu mă deosebesc de voi, viaţa mea a fost la fel de păcătosă ca şi a voastră.

Scurtă, mîrşavă, lipsită de sens.

Am avut un prieten, repara televizoare.

Cît e ziulica de lungă, şedea cu cafeaua alături, cu ţigara printre buze şi repara televizoare.

Eu, nici măcar pe asta n-am făcut-o.

Nu procedaţi aşa cum vă mînă apa, încercaţi să trăiţi, să iubiţi, să vă dezvoltaţi.

Culcat în sicriu, fără răsuflare…

Răsare soarele, curînd va plînge un copil şi vor cînta cocoşii.

Grăbiţi-vă la magazin, prăvălie şi cumpăraţi-vă scînduri.

Vopsiţi-le în culoarea preferată şi făceţi-vă cît mai multe sicrie.

Sfîrşit.

Un text de Artiom Oleacu.

Ce pot avea de împărţit un basarabean şi un american unul cu altul?

După ,,Jurnalul Bibliotecarului’’, Dumitru Crudu mai publică în acest an romanul ,,Un american la Chişinău’’, pe care scriitorul Vladimir Beşleagă  o consideră cea mai bună carte a sa. Până a fi publicat, romanul a avut  un traseu foarte interesant şi zbuciumat. Prima versiune a fost scrisă în vara lui 1995, în Flutura, satul de baştină al autorului (ce coincidenţă, şi romanul va apare tot vara, dar peste 18 ani), dar a fost sechestrată  în contul unei datorii la chirie de către un basarabean care a dispărut în Italia cu tot cu manuscris. La cincisprezece ani distanţă, scriitorul l-a rescris, dar rezultatul fiind un alt roman, complet diferit faţă de cel pierdut.

Am putea spune că e un roman despre o braşoveancă fatală, care lasă numai victim în jurul ei, de care se îndrăgosteşte basarabeanul Anton, gazetar la secţia fapt divers la cotidianul “Monitorul de Braşov”. Spre stupoarea sa, cea mai frumoasă femeie din Braşov îi accept avansurile. Dar până la un timp. Până apare un american straniu, pornit să vadă o eclipsă de soare undeva pe lţngă Piteşti. Care, aşijderea, se îndrăgosteşte de prea frumoasa domnişoară Lora. Rivalitatea dinte american şi basarabean continuă şi cu mult după ce cei doi se îndepărtează de Lora, pe care, un alt iubit de-al ei, o sluţeşte, pentru a fi doar a sa. Anton este un personaj atât cu defecte cât şi cu calităţi positive: este orgolios, vulnerabil, ranchiunos, răzbunător, bun, sensibil, perfid, profitor, inocent, gelos, frustrat, generos. Anton este o victimă a propriului său destin şi a propriilor sale obsesii. El vorbeşte o română aproximativă, foloseşte neologisme, chiar şi necunoscându-le sensul. Într-un fel, Anton este un basarabean tipic, deorece aceleaşi probleme de vorbire le au majoritatea basarabenilor care pleacă la studii peste Prut. Pe lângă drama lingvistică, Anton mai trăieşte şi o dramă identitară şi existenţialistă..

Autorul a încercat să construiască un roman plin de viaţă, despre nişte tineri de la sfţrşitul anilor nouăzeci, peste care se rostogoleşte istoria ca un tăvălug. Într-un cuvâînt, este un roman captivant şi actual. E un roman în care ne regăsim cu toţii.

Valeria BEŢIVU