După ce am citit BĂIEȚII DE PE STRADA NOASTRĂ de Naghib Mahfuz, am simțit o mare părere de rău că am terminat-o și vreau s-o recitesc. Abia am citit-o că vreau să reiau lectura de la prima pagină. Băieții de pe strada noastră e un roman cu atâtea personaje de neuitat și cu atâtea destine unice. O parabolă a revoltei. O parabolă a încercării zadarnice de-a schimba lumea și condiția umană. O încercare care se dovedește a fi utopică. Lumea nu poate fi schimbată, îmbunătățită, transformată, scăpată de sub dominația haidamacilor, decât pentru puțin timp, după care iar se cufundă în bezna tiraniei și mizeriei. Nu întâmplător, romanul lui Mahfuz, o utopie neagră și amară, a fost întâmpinat în furci în țara sa de baștină.

În romanul lui Mahfuz, în numele scimbării lumii, în numele dreptății colective și a dreptății în general, în numele idealurilor înalte, în numele moralității, în numele binelui, se comit atâtea crime. Ultimul revoltat din carte, vrăjitorul Arafa, devine ucigaș, când vrea să salveze umanitatea. O crimă care-l face să fie aidoma celor pe care i-a ucis.

Oamenii vor să schimbe lumea, s-o facă mai bună, și devin instrumente ale terorii și răului.

Cu toate astea, în finalul romanului, oamenii din stradă îl așteaptă să revină din exil pe Hanaș. Poate el va reuși să schimbe lumea? Nu vom afla asta însă niciodată, pentru că romanul se termină înainte ca acesta să apară pe stradă.

Dincolo de această parabolă, e un roman răscolitor despre relațiile omului cu societatea, cu semenii săi, cu copiii și soția sa, cu trecutul său, cu destinul, cu visele și, nu în cele din urmă, cu crimele sale.