joi, 10 noiembrie 2016



sonet 5

am pus apă pe plită
nu aveam ce să pun în ea
eram singur în casa toată
apa încet se evapora


monedele de cinci ieşiseră din circulaţie
şi ce simpatice mai erau
apa fierbea mai departe
afară stropi de ploaie cădeau

am vrut să mă scol şi să plec
afară întuneric cădea
stăteam pe trepiede scunde
alături apa se evapora

m-am întins să dorm deja se făcuse noapte
apa fierbea lent şi neauzit mai departe


sticlele de votcă

sticlele de votcă
de chefir
goale goale
sunt foarte multe
beau bere
te caut
printre ele
astă noapte fusese
întuneric
cuprind cu gura
halba
fundul e rece
e uscat
deschid o conservă
de carne
mă bag acolo


O BICICLETĂ FĂRĂ FRÂNE

Pe timpul Uniunii Sovietice, la fel ca si marcel tolcea, aveam o bicicletă, doar că a mea nu avea frâne. Nu de aia că-mi plăcea foarte tare, dar că nu aveam alta.
Când urcam în șa știam la ce să mă aștept. Știam că, de la un punct încolo, frânele nu o să-mi mai răspundă la comenzile mele, dar mi se rupea, important era că aveam și eu o bicicletă și că puteam merge cu ea oriunde voiam.
De regulă, eram rațional și mergeam doar pe drumuri drepte, plane, netezi, evitând orice surpriză și atunci apăsam cât de tare puteam pe pedale, până când vântul care-mi răsuna în urechi îmi aducea aminte de imnul național.
Niciodată nu uitam că bicicleta pe care mergeam nu avea frâne, și, de aia, alegeam doar drumurile pustii din coada iazului sau din valea seacă.
O dată pe lună însă trebuia să merg să inspectez lanul de grâu din vârful dealului și înapoi coboram panta de la Cantea, zburând cu toată viteza la vale, strigând la cei care îmi ieșeau în față să se dea la o parte.
Odată însă în față mi-a ieșit o cireadă de vaci și am scăpat de o ciocnire violentă sărind de pe bicicletă spre creanga unui copac, de care m-am agătat în ultimul moment, și bicleta s-a izbit fără mine într-o vacă bălțată și s-a prăbușit cu ghidonul în pământ.
O dată pe lună și nu de aceea că îmi plăcea să risc, dar că nu aveam încotro.
O dată pe lună mi se ridica părul în cap și mi se măreau ochii în orbite. O dată pe lună mă întorceam zdrelit și julit acasă. O dată pe lună mă întorceam plângând, în hohote.
După care iar mergeam doar pe drumuri netezi ca oglinda.
Pe bicicleta aia fără frâne am plimbat-o pe prima mea dragoste.
Cu bicicleta aia fără frâne am mers când ea m-a părăsit.
Cu bicicleta aia fără frâne am umblat o noapte întreagă când a murit bunica mea Anica.
Pe bicicleta aia fără frâne am împinit șaisprezece ani.
Pe bicicleta aia fără frâne am fugit ca să scap de armată. De armata sovietică.
Pe bicicleta aia fără frâne am sărbătorit căderea Uniunii Sovietice. Și primele ore de libertate.

Urcam pe ea zilnic. CoborAM cu ea panta aia piezișă, lăsând copacii să vâjâie pe lângă mine ca  mahna .
Cu inima cât un purice de mare. Pe un drum care șerpuiA în dreapta, când la stânga, așa ca destinul.
Cu cămașa leoarcă în spate. Cu broboane de sudoare care îMi curgeau în ochi și nu indrazneam să-mi iau mâna de pe ghidon pentru a mi le șterge. O mașină ma depășea așa cum te depășesc foarte multe lucruri în viața asta. Când eram pe ea mă gandeam la pisica mea de acasă, fără să vreau și la ce o să-mi aducă viitorul.
Uniunea Sovietică de mult nu mai era, dar eu tot cu ea mergeam.

Acum însă nu mai merg cu ea. 
Pentru că acum chiar si cand merg pe jos
Parca as merge pe o bicicleta fara frâne.



TATĂL MEU

Ultima oară când l-am
văzut stătea
cu faţa la
perete şi lacrimile îi
curgeau pe
obraji. lacrimile alea ale lui
încă mai curg şi acum
pe peretele ăla.


ALTĂDATĂ DESCHIDEAM

Altădată deschideam ochii
şi-l vedeam pe tatăl meu
înaintea mea
închideam ochii şi nu-l mai vedeam
acum
închid ochii şi-l văd
îi deschid şi nu
mai e


***

cei care l-au cunoscut pe tatăl meu
au cunoscut un om puternic şi
curajos.
nu-i semăn defel.

îmi dau seama de asta cu cât
trec zilele de după
moartea sa.

azi l-am văzut pe cel care
venise acasă să mă bată
şi tata ieşise în locul meu la poartă
şi-i arse o palmă
şi de atunci nu l-am văzut vreo două decenii,

dar azi l-am văzut din nou.

l-am văzut la cimitir lângă
mormântul tatălui său

nu a îndrăznit să se apropie
pentru că
în spatele meu
era mormântul
tatălui meu.


MĂCAR ÎN SOMN POATE
 Când vreau foarte tare să vorbesc cu mama mea Iau autobuzul și cobor într-un mic orășel de pe graniță Și dau roată autogării Pe unde treceam de fiecare dată când Veneam acasă. Acolo aș fi putut-o întâlni Și acum Dacă mama mea ar mai fi fost În viață Zeci de bătrânele în sala de așteptare Vorbind între ele Cu mâinile pe genunchi Îmi plimb ochii de la una la alta Deși știu că mama mea nu are cum să fie Printre ele Barem măcar vreuna dintre ele de-ar fi cunoscut-o, Atunci m-aș fi apropiat Și aș fi intrat cu ea în vorbă. Dar nu e nici asta. Deschid ușa și intru în casa Acum pustie Și ating cu mâna toate obiectele Pe care le-a atins mama mea Ridicând în jur un nor de praf Un nor de praf atât de mare Că nimeni nu m-ar mai putea vedea de afară Dacă s-ar uita pe geam Cu norul ăla de praf în jurul meu Trec dintr-o cameră în alta Și intru în camera mea, unde Mă bag în pat Și aștept cu nerăbdare să adorm. Măcar în somn poate o voi întâlni Pe mama mea

BERETA MAMEI MELE
Pe când încă mai trăia mama mea într-o zi Și-a pierdut Bereta, la care ținea foarte tare. Bereta ei preferată, Micuță Ca un cactus. Și verde ca un papagal. Când pleca la rude Și-o punea în cap. Când pleca la târg, Se ducea cu bereta aia, Fie că era iarnă sau vară, fie Că ningea sau ploua, neapărat ieșea Din casă cu bereta aia. Pe care și-a pierdut-o însă Cu trei ani înainte să moară și a suferit Enorm din cauza asta. Suferea așa de tare că Nu putea să doarmă nopțile. Am surprins-o de câteva ori Chiar plângând. Bereta aia pe care a cumpărat-o În tinerețe, Probabil, era prima cumpărătură Pe care a făcut-o după ce s-a căsătorit cu tata. Acum eu am găsit-o. Acum după ce mama mea nu mai e în viață. Am găsit-o după divan. Nici nu-mi imaginez cum a nimerit acolo. Am luat-o în mână și am răsucit-o pe toate părțile. Am scuturat-o de praf și Am privit-o cu atenție. Dar mama mea nu mai e în viață ca să i-o dau. Cât s-ar mai fi bucurat dacă ar fi văzut-o. Bereta aia micuță cât un cactus și verde ca un papagal. Dar nu am aruncat-o. Si am bagat-o în geantă, Fiind gata oricând să i-o dau dacă mi-ar cere-o, Deși știu că asta nu are cum să se întâmple Decât dacă într-o bună zi îmi voi ieși eu din minți

***
După ce fata ei s-a căsătorit, doamna Moraru a vrut să divorțeze de Domnul Moraru. Dar n-a divorțat, deși Toată viața ei a visat asta. Toată dragostea dintre ei s-a golit ca gălbenușul unui ou Când au început să îmbătrânească Și au dat bolile peste ei. Și ea nu putea trăi fără dragoste. Domnul Moraru a devenit foarte egoist. Se gândea numai la un singur lucru: Cum să-și scape pielea și să trăiască mai mult Și toată ziua freca menta pe coridoarele din policlinci Ca într-o pădure, uitând cu totul De doamna Moraru Și nemaifăcând nimic prin casă și lăsând-o pe doamna Moraru Să se descurce singură. Când a murit domnul Moraru am intrat cu ea În biroul directorului cimitirului „Doina” Și acesta a întrebat-o pieziș: Vreți să vă rezervez loc de mormânt lângă soțul dumneavoastră? și doamna Moraru a refuzat. Acolo pe loc am crezut că a supărat-o întrebarea brutală și cinică a directorului cimitirului, un tip care, cât timp a vorbit cu noi, a clănțănit mereu din dinți, deși nu mânca nimic. Apoi, peste un an, când a murit și Doamna Moraru și a fost înmormântată tocmai într-un alt capăt al cimitirului la vreun kilometru distanță de domnul Moraru am înțeles de ce a refuzat să-și cumpere loc de mormânt lângă soțul ei. În sfârșit, a divorțat.
***
mătușa mea eugenia nu a fost căsătorită niciodată repetând soarta atâtor femei frumoase care au respins unul după altul toți pretendenții până au rămas singure rămasă singură s-a dedicat nepoților fraților ei pe care-i răzgâia cum putea învățându-i să deosebească ciupercile otrăvitoare de cele bune lucrurile rele de cele bune învățându-i ce-i mila și ce-i tristețea când am împlinit patru ani am bătut ulițele satului ca să-i găsesc un mire dar nimeni nu mi s-a părut vrednic de mătușa mea era o femeie nemaipomenit de frumoasă precum este flacăra unei lumânări seara târziu ceea ce îmi mai amintesc acum din făptura ei sunt doar mâinile nimic altceva decât mâinile cu care ne flutura îndelung de la poartă când plecam

***
în drum spre mama mea internată la spital treceam inevitabil pe lângă o casă cu un cireș în curte unde la o masă de lemn doi bătrâni jucau șah stând în picioare la marginea tablei ca la margineau unui râu cu mâinile scoase din buzunare și cu niște strigăte de albatros mutau cu repeziciune piesele albe și negre de parcă s-ar fi temut să nu le fure cineva câțiva ani nu am mai fost deloc pe strada aia dar când în sfârșit mi-am învins disperarea și tristețea și am trecut iar pe acolo casa aia nu mai era și nici masa de sub cireșul din curte în locul lor înălțându-se un restaurant proaspăt construit cu ferestrele intens luminate chiar pe locul unde cei doi bătrâni jucau șah mutând cu repeziciune piesele albe și negre de parcă s-ar fi temut să nu le fure cineva stând în picioare cu ochelarii negri pe nas la marginea tablei ca la margineau unui râu cu mâinile scoase din buzunare și scoțând strigăte de albatros nimic nu mai amintește de ce a fost cândva iar dacă i-aș povesti cuiva despre casa aia cu un cireș în curte și despre cei doi bătrâni lungi și scheletici sunt sigur că m-ar socoti nebun

XXXX
Cu sora mea mâine voi merge la  institul oncologic la un nou control, unde merge  o dată la trei luni, după ce a rămas însărcinată, deși nu avea voie, și medicii de acolo se tem că o să moară, pentru că i-au spus să nu rămână însărcinată, dar ea a rămas
alegând să nască,
chiar și cu prețul vieții, va avea doi gemeni, deși riscă
să moară, ea este mai mică decât mine cu 17 ani, și ea
are deja patru copii, iar eu niciunul, un timp am crezut că e mai proastă decât mine
în copilărie o purtam în cârcă, dar acum merg cu
ea pe la medici, imediat după moartea mamei,  cam la o lună după, când a murit mama încă nu știa că e însărcinată, ea m-a chemat acasă, fără să-mi spună de ce,
 fără să-mi spună că a murit mama, spunându-mi că e ceva urgent, eram la iași, unde am mers să vad un spectacol de teatru, pe care așa și nu l-am mai văzut,

șoferul de taxi
mi-a vorbit tot drumul, îmi povestea că nu trebuie să te atașezi de nimeni ca să nu suferi,
în asta el credea,
și se dădea pe el drept exemplu îmi spunea
că el nu o să sufere niciodată dacă cineva
îi va sfeterisi mașina asta, pentru că el nu ține la ea,
cum nu ține la nimic din lumea asta, pentru că îl doare în cot de toate, nimic
nu-l atinge, de aia, nici n-a suferit când soția sa l-a
părăsit, iar copiii săi
i-au trântit ușa în nas,
gonea mașina cu toată viteza, fără
să-i pese că ar fi putut intra în vreun copac de la
marginea drumului sau poate voia să-mi demonstreze
că nu-i pasă, de aceea și gonea așa de tare
 de un singur lucru îi părea rău în viața asta că au fost lucruri de care i-a părut rău
în timp ce-mi vorbea eu mă intrebam de ce oare
m-o chemat sora mea acasă, ce s-o fi întâmplat de-i așa de urgent, dar ea nu a vrut să-mi spună la telefon,
 când
am intrat în Flutura șoferul încă-mi vorbea
despre cum lui nu-i pasă de nimic în viața asta, încă îmi vorbea când m-a lăsat în poartă,
unde soră-mea m-a întâmpinat cu fața scăldată de lacrimi
ploua,
șoferul de taxi și-a înghițit cuvintele când a inteles unde m-a adus, i-am dat o sută de dolari, de zece ori mai mult decât
costa drumul, și l-am lăsat să plece, dar el nu a vrut și a rămas să ne ajute, cu una cu alta,
 în după-amiaza aia când a uitat să mai fie indiferent
și a fumat țigară de la țigară,
plângând în pumni alături de mine, un om necunoscut care nu a cunoscut-o pe mama mea,
 unde mergea abia acum știa, dar eu nu
i-am zis să rămână, dar el a rămas, fără să-și dea seama că-și contrazice flagrant filosofia sa de viață,  și plecând doar atunci când am mers cu toții să ne culcăm, nevrând sa ia niciun ban de la mine, și întorcându-mi înapoi suta aia 
de dolari
pe omul ăla nu l-am mai vazut niciodata așa, sunt oameni pe care nu o să-i mai vedem niciodată la fel
 după ce am rămas singur
un nor de țânțari m-a atacat
dimineața am mers cu sora mea la institutul oncologic, la un nou control și medicii i-au spus că daca vrea să trăiască, ar trebui să facă avort, dar sora ma nu a vrut, alegând
să moară, decât să-și omoare copilul din burtă, și a născut doi gemeni, dar nu a murit,
lăsându-i pe medici cu gura căscată
de acolo de unde este mama mea cred că e mândră de sora mea 
 când părăseam flutura
pe drum m-am întâlnit cu șoferul de taxi
urcând dealul pe jos

nu știu cine i-a furat mașina

așa cum  și mie cineva
mi-a furat lacrimile de pe obraji 




XXXX
unchiul meu iacov
nu avea copii
trăia într-o casă de la
marginea pădurii
avea o plantație de vie
în grădină
și diabet

zâmbea întruna
și gâfâia când vorbea
dându-mi de fiecare dată pe ascuns
câte ceva
ca să nu-l vadă
mătușa ileana care-mi dădea
doar sfaturi

trăiau într-o casă de pe țuguiul dealului
unde se termina satul și
mai departe începea pădurea
și necunoscutul
o dată l-am surprins  după
un copac plângând în pumni
și am plecat înapoi ca
să nu mă vadă

când mă gândesc acum la unchiul meu iacov
îl asemăn
cu aburul care se înalță
deasupra unei ape care
dădea în clocot


xxxx
DUPĂ CE AM umblat prin tot cartierul după
câteva bobiţe de struguri albii, fiindcă ea a vrut un strugure alb,
a vrut să mănânce un strugure alb, acum îl ţine în mână și-l
miroase,
îl pipăie cu degetele
își trece degetele de pe o bobiţă pe alta
așa cum ţi-ai trece mâinile prin
părul fiinţei iubite
apoi a vrut un strugure negru,
dar nu am găsit nicăieri struguri negri și i-am adus în schimb tot un strugure alb,
dar ea
nu a sesizat diferenţa și
l-a luat în mână
și l-a lipit de faţă,
și a adormit cu faţa lipita de ciorchinele ăla rece
după atâtea nopţi de insomnie
a adormit
a adormit cu faţa lipită de ciorchinele ăla rece
acum nu poate să adoarmă decât
după ce își lipește faţa de un strugure alb
sau negru
în ultimul timp tot mai mult seamănă
cu un strugure alb sau
negru
pe care ai vrea să-l iei în braţe
și să te plimbi cu el prin cameră


xxx
de câteva zile încoace lângă mine se aşază tatăl meu şi tace după care se scoală şi pleacă şi în locul lui se aşază din nou tatăl meu care a murit
tatăl meu care a murit într-o miercuri seara şi a fost înmormântat de Paşte
se aşază lângă mine şi tace după care se scoală şi pleacă.
unde se duce tatăl meu?
unde merge să doarmă peste noapte şi oare ce mănâncă seara?
a doua zi m-am aşezat pe
aceeaşi bancă şi lângă mine s-a aşezat din nou tatăl meu care murise, şi care semăna izbitor de tare cu tatăl meu, care a fost viu.
când va începe ploaia, va veni din nou tatăl meu.
spunându-mi vestea în aşa fel ca să nu mă apuce groaza.



XXXX

tatăl meu uneori dormea în cimitir, culcat lângă mormântul mamei
ziua în amiaza mare, vara, pe covorul de iarbă verde şi soră-mea îmi spunea lasă-l nu-i tulbura somnul,
lasă să-şi împlinească somnul,
o să se trezească atunci când o să-şi refacă puterile şi noi discutam despre una, despre alta în timp ce tata dormea între noi, încolăcit sub vişinul înflorit,
deasupra mormântului mamei ca un prunc în burtă, nu sforăia, nu vorbea în somn, pur şi simplu dormea şi se trezea înainte să plecăm şi mergeam acasă

şi ne apucam de făcut una sau alta, dormea, pe locul unde acum zace sub pământ.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu