luni, 5 iunie 2017


                                                                   
E NOAPTE ȘI E CEAȚĂ PE STRADA MIJNSHERENLAAN DIN ROTTERDAM

stau în fața unui bloc cu zece etaje de pe strada Mijnsherenlaan
din Rotterdam
la ora trei noaptea și mă uit
în sus la
cum cade o rufă de la balcon,
dar nu  de la balconul ăla de la etajul zece 
unde ar fi trebuit să fiu eu acum 
ăla e închis și întunecos
dar acolo ar fi trebuit să fiu eu acum
 acolo și să mă uit în jos după cămașa asta care cade vertiginos
ca o piatră în apă sau ca
 speranțele distruse ale cuiva
poate chiar ale mele 
când nu mai poți face 
nimic
 ca să mai repari ceva

nicio fereastră nu se deschide și nu
iese nicio mână în stradă ca s-o prindă
nimeni nu încearcă imposibilul
așa cum  nimeni nu încearcă 
„să oprească, o, clipa care trece”
 clipa care trece e această cămașă
Care cade
pe stradă
și se prăbușește
 la picioarele mele și eu
o ridic dar nu știu
 ce să fac mai departe cu 
ea
decât s-o țin în mână
cămașa cine știe cui
un om cu o viață fericită sau poate eșuată
o cămașă roșie lungă largă udă
care nu-mi spune nimic despre viața acelui om
o fi olandez get-beget?
o fi emigrant?
poate o fi vreun emigrant din Est,
de unde vin și eu,
sau poate e un om căruia toate îi merg din plin
un om cu o căsnicie perfectă
care nu știe ce-i aia dezamăgirea sau
ura

nimeni însă nu apare la vreo fereastră ca să-și reclame cămașa
și nu coboară după ea
și eu o
 mut dintr-o mână în alta
și nu știu ce să fac cu ea decât să aștept
poate coboară cine știe cine
să-și caute cămașa asta
sau poate clipa care s-a dus
  dar nu coboară nimeni nici după una și nici după alta
și eu
mă tot uit în sus sperând să se
deschidă barem vreo fereastră
dar toate ferestrele alea din blocul ăsta cu 10 etaje de pe strada Mijnsherenlaan din Rotterdam
rămân închise precum
trecutul
ferestrele astea deja fac parte din trecut
și dau
spre trecut
și sunt însuși trecutul,
dar nu trecutul meu neapărat,
ci trecutul în general,
când nu mai poți schimba nimic,

o ușă închisă –asta tot trecutul e.
o ușă închisă într-un oraș străin în care ești doar de câteva zile
și deja te-ai rătăcit de două ori
prima dată când ai ieșit din Rotterdam cu bicicleta și nu puteai găsi
Rotterdamul

e trei noaptea
și e mult prea târziu ca să-l sun pe Eric și să-i spun că mi-am pierdut cheia
și ce mi se întâmplă
și pur și simplu aștept să se întâmple o minune, iar dacă nu,
să vină dimineața

e trei noaptea și eu mă uit la ușa asta închisă
ca la un obiect estetic.

ușa asta de la intrare pe care
ar fi trebuit s-o descui și să trec prin ea și să intru în lift și să urc la ultimul etaj, dacă ușa asta
nu ar fi încuiată și eu nu mi-aș fi pierdut cheile,
arată chiar foarte bine
este chiar o ușă deosebit de frumoasă
nu pot să nu recunosc asta și să nu o admir
o admir
o admir foarte mult
așa cum admir un cireș care înflorește
mă uit la ușa asta închisă și mă gândesc că poate de mânerul ei zilnic trage vreo femeie foarte frumoasă cu care mi-ar fi plăcut să schimb câteva vorbe
despre vremea de afară sau despre orice altceva

stau în fața ușii ăsteia cu o cămașă udă pe braț  
cine știe a cui
și pur și simplu aștept o minune
sau să vină dimineața.

 mă uit în sus și aștept o minune sau să vină dimineața.
mă uit spre balconul ăla de la etajul zece unde ar fi trebuit să fiu acum
 și de unde ar fi trebuit să mă uit în jos
și dacă m-aș fi uitat
în jos
  ar fi trebuit să văd un om cu un aspect blegos
 ținând o cămașă udă pe braț și uitându-se în sus
și poate privirile noastre s-ar fi întâlnit,
dar  nu
sunt sus cufundat într-un fotoliu la balcon și uitându-mă cu milă la cel care
e jos, și bate cu disperare cu pumnul în ușă,
 pentru că un om nu poate să fie în două locuri deodată
și deseori nici măcar într-un loc

eu sunt jos jos
în fața ușii de la intrare
și bat cu mâna în ea
sperând din tot sufletul să mă audă cineva 
și să-și facă milă de mine și să-mi descuie ușa
dar nimeni nu mă aude sau nimănui nu i se face milă
-de la un punct încolo, e același lucru-
 și eu rămân jos în stradă și mă uit disperat în sus
unde oamenii au uitat ce este mila și disperarea
sau poate că sus nu e nimeni

mai degrabă că sus nu e nimeni
nici măcar pe strada Mijnsherenlaan din Rotterdam
sus  nu e nimeni sus

Dar oare unde sunt cei de sus?
Dar oare să doarmă la ora asta sau încă nu s-au întors din oraș?
Dar oare chiar să nu fie nimeni sus?
Cine ar putea să-mi spună?
Eu nu știu pe cine să întreb și stau
cu cămașa asta udă în mână
 pe bordură și-mi cumpăr
liniștea cu o bancnotă de 10 euro.

Imobilul în care ar fi trebuit să mă retrag ca în burta mamei
are ușa încuiată
și eu bat cu pumnii în ușă asta încuiată cum altădată băteam cu
 piciorușele în burta mamei
așteptând o minune sau dimineața

Amir și-a întins mâinile după un porumbel care
 și-a luat zborul spre hotelul Art, spre râul Maas spre
gara centrală din Rotterdam și spre Moldova aia
micuță
 din care  am venit acum câteva zile

într-o reședință literară
  
Bredli își duce blugii pătați de sânge la spălătorie
 cu sentimentul că revine acasă

Melisa trece pe alături îngrijorată după o frunză
care cade prea devreme din copac

numai eu stau pe bordură în fața imobilului
unde sunt cazat în reședință și care acum e
încuiat ca o cetate,
pentru că eu mi-am uitat cheia sau mi-am pierdut-o
e același lucru
și mi-am dat seama de asta prea târziu
când nu mai îndrăznesc să-l mai sun pe Eric
 și să-i spun ce mi s-a întâmplat
 și tot sper
să iasă cineva afară ca să pot eu intra înăuntru, pentru că
numai când cineva iese altcineva poate să intre, pentru că
numai când cineva coboară altcineva poate să urce
și mie mi-e milă de cei care coboară
pentru că știu ce înseamnă să cobori,
dar nu am ce face și sper ca cineva să coboare,
deși știu ce înseamnă asta
dar o milă la fel de mare îmi este și de mine care vrea să urce și nu poate,
pentru că nimeni nu coboară,
și clădirea asta e ca
o cetate inexpugnabilă

mă uit în sus și îmi amintesc cum ieri a doua oară m-am rătăcit
 în drum spre RO TEATRE,
 când, de fapt, eram chiar lângă RO TEATRE
și nu știam asta
și mă învârteam în jurul cozii
și eu mă uit în sus și îmi amintesc
 cât de frumos a fost ieri
la lectura mea când a cântat
DOS CARPATOS
 în onoarea mea o horă moldovenească
și mie îmi
venea să plâng dar mi-am înăbușit lacrimile
temându-mă că
olandezii din RO TEATRE nu o să mă înțeleagă,
pentru că e o rușine să plângi și să fii trist-
cum poți să plângi în Rotterdam?-
și mie mi s-a făcut rușine și în loc de asta
am zâmbit 

zâmbesc și acum când mă uit în sus la fereastra închisă
prin care ar fi trebuit de fapt
 să mă uit în jos la stradă
și tot zâmbind

un porumbel și-a luat zborul spre Maas în sus
unde nu e nimeni, și mai sus
unde tot nu e nimeni
și eu mă gândesc că poate
 aceasta e minunea
pe care o aștept
și pe care o așteaptă și
Miguel care s-a culcat
Pe scările de la intrare
 și poliția a venit acum zece minute
și l-a ridicat
 și l-a forțat să se care
și el și-a luat tălpășița
 dar după ce a plecat poliția
Miguel a revenit iar pe platforma asta
 și s-a culcat,
 cu pașaportul sub cap
pe platforma din fața imobilului 
nu departe de mine
fiind înghițit imediat de trecut
de trecutul care s-a cuibărit pe platforma asta
ca un câine
credincios
pe platforma asta
pe care e noapte și se lasă o ceață tot mai deasă
 care înghite și ferestrele de sus
inclusiv și fereastra aia încuiată și întunecoasă
unde ar fi trebuit să mă aflu și eu în aceste clipe
 și să mă uit în jos
fără a-mi mai muta cămașa asta udă de pe un braț pe altul,
dacă nu mi-aș fi uitat cheia la teatru sau poate
în altă parte

și deodată mă întreb
dar dacă nu mi-aș fi uitat cheia la teatru sau în altă parte și aș fi acuma sus
acum, chiar în aceste clipe
 și m-aș uita pe fereastră în jos
spre stradă 
oare ce aș vedea?
Oare aș vedea un bărbat chelios și cu burtă
Cu o cămașă udă pe braț în stradă?
Oare l-aș vedea pe Miguel sau pe Bredli
Sau pe Melisa?
Oare aș vedea cireșul acela înflorit și
Porumbelul înghițit de ceață?
mă tem că nu.
mă tem că nu aș vedea nimic
și asta, firește, doar din cauza ceții
Strada asta mi s-ar părea
completamente pustie-
pustie și platforma din fața blocului
și pentru nimic în lume nu aș bănui că e cineva acolo jos
și că ceva se petrece
acolo jos
și aș vedea doar ceața
ceața asta deasă și groasă
care s-ar lăsa în jos, dar eu nu sunt sus
ci jos
și cînd mă uit sus
la ferestrele alea de sus
văd doar ceața.
O ceață care urcă în sus.
Și deodată așa cum mă uit în sus, deodată
Îmi dau seama a cui e cămașa aia care
A căzut de sus.
A mea.



IERI ROTERDAMUL ERA AȘA DE LUMINOS ȘI EU ERAM AȘA DE VESEL

În aeroportul din Amsterdam am intrat împreună cu Ea și am ieșit singur.

mai bine ar fi fost invers.
mai bine intram singur și ieșam împreună cu Ea.
dar nu
 eu am intrat
împreună cu Ea și am ieșit singur,
fără ea,
doar cu un rucsac în spate,
lăsând-o pe Ea acolo în burta aia uriașă de vacă
să se descurce cum poate
și nu pentru că aș fi un nesimțit
sau că am vrut să mă răzbun pe ea în felul acesta
 sau că ne-am fi certat la cuțite,
 ci pentru că nu există încă niciun aeroport din lume
 în care să intri împreună cu ea
 și să nu ieși de acolo singur.

 toate aeroporturile astea sunt gândite ca
niște instrumente de tortură foarte rafinate
- noile instrumente de tortură ale epocii noastre
pentru a-i face pe oameni nefericiți,
iar femeile alea îmbrăcate în haine albastre sunt niște
cinice care fac tot ce pot ca să-i despartă pe oameni
 și să-i împrăștie în toată lumea,
numai ca să nu fie împreună,
doar ca să-i țină cât mai departe unul de altul,
pentru asta și primesc o groază de bani
și trebuie să recunosc că-și justifică banii,
până la ultimul cent.

În curând  va ieși și Ea din burta asta de vacă,
dar printr-o altă ușă,
la care eu nu am acces
și se va întoarce cu fața spre clădirea monstruoasă
 din piatră și sticlă,
așa cum m-am întors și eu disperat și nenorocit 
în ziua asta de marți
 și se va uita lung la ușile din sticlă
ale aeroportului din Amsterdam
sperând că acestea se vor izbi de pereți,
și de după perdeaua lor voi țâșni eu
 alergând spre ea,
dar asta nu s-a întâmplat,
pentru că oamenii ăia atât de politicoși
îmbrăcați în salopete albastre
nu m-au lăsat să alerg după ea
și mi-au făcu vânt pe ușă afară
și ea a văzut toate astea,
 dar nu a putut face nimic.

am intrat în aeroport în doi
și am ieșit singur
și nu am cui să mă plâng de asta
 și nimeni din lumea asta nu poate
 repara nedreptatea care mi s-a făcut.

am ieșit singur din aeroport și am urcat în tren .

o vreme avionul ei a zburat deasupra trenului meu
și unde se îndrepta acesta zbura și avionul Ei
la fel ca o lebădă deasupra puiului de lebădă,
 apoi avionul ei a țâșnit brusc în sus
și s-a pierdut în nori și
doar umbra lui s-a mai răsfrânt un timp
 în ferestrele trenului.

apoi am văzut un uliu
survolând o plantație de lalele
și zbura razant și atât de jos că nu-mi mai puteam
desprinde ochii de el.
 apoi controlorul mi-a cerut biletul
și m-a întrebat dacă trăiesc în Olanda
sau sunt în trecere pe aici.
apoi o femeie dintr-un alt vagon a izbucnit
în hohote de râs.

am coborât în  Rotterdam cu o
față atât de tristă că băiețașul unei musulmance
 a început să plângă când
 m-a văzut.

am dat colțul numai ca acesta să nu mai plângă.
la maashaven am urcat pe pod și mă uitam la cer,
sperând că poate
avionul Ei se va întoarce înapoi.

apoi am coborât și m-am pornit hai-hui
prin Rotterdam, bătând
 acele străzi pe care m-am plimbat ieri cu Ea,
 când ea și-a uitat țigările într-o cafenea
și am mers să le recuperăm.

un pahar de bere pe jumătate băut abandonat lângă o bancă.
așa mă simțeam și eu după ce a plecat Ea:
 precum un pahar de bere băut pe jumătate
 lăsat în iarbă la picioarele unei bănci,
pe care am stat ieri împreună cu Ea,
atunci când eu am vrut să o pup și ea
 nu m-a lăsat spunându-mi că nu e frumos să ne
 pupăm de față cu niște musulmance și eu
 m-am uitat în jur și
pe toate băncile stăteau femei îmbrobodite
și asta m-a făcut să-mi amintesc cum ieri
 am cumpărat prezervative de la magazin
de la o musulmancă-
de altfel, prezervativele astea le-a luat cu ea cu avionul-
aici sunt mai ieftine decât la noi-
de asta le-am cumpărat-
și  Ea m-a întrebat dacă mi le-a vândut,
da, desigur,
 și chiar le-a apucat cu mâna de pe raft,
le-a luat de acolo și mi le-a dat mie
și Ea și-a amintit că tot ieri
a văzut o tânără și un tânăr ambii musulmani pe
Witte de Withstraala ținându-se de mâini și
 privind
speriați în părți
 dacă nu-i vede nimeni.

eu nu i-am văzut.
ea tot timpul vede mai mult decât mine.
 și toată seara de ieri înainte ca Ea să plece
 am vorbit despre musulmanii din Rotterdam
și eu i-am povestit cum unul dintre ei
mi-a dat o pâine pe gratis,
iar altul mi-a reglat șaua de la bicicletă
care era cu mult prea înaltă pentru mine
când nimeni nu voia să-și piardă timpul cu un
asemenea fleac
și nu a vrut să ia niciun ban
pentru asta.

Banca pe care am stat ieri azi era ocupată.

M-am oprit în fața unui magazin de haine
în care Ea a intrat ieri și
eu am rămas afară să hrănesc niște pescăruși.
Pescărușii de ieri stăteau în fața magazinului și azi,
dar azi nu am mai avut niciun chef să le dau ceva de mâncare.
unde mai pui că nici nu aveam ce.
Ziua de azi nu seamănă deloc cu ziua de ieri.

Ce s-ar mai distra Ea dacă ar vedea
că nu vreau să hrănesc pescărușii din Rotterdam.

Un avion survolează orașul.

Ieri Rotterdamul era așa de luminos și eu așa de vesel.
Cu Ea am traversat Rotterdamul de la un capăt spre altul,
Ea pe bicicletă și eu ținând-o să nu cadă.
Ea se ferea să ne vadă musulmancele cum ne îmbrățișăm.
Avionul Ei a aterizat.
Acum Ea intră în casă și se culcă în patul nostru.

De când a plecat ea din Rotterdam,
băiețașul unei musulmance pentru a doua oară
a început să plângă când
m-a văzut
de data asta
ieșind din casă și eu am intrat înapoi

 numai ca acesta să nu mai plângă.

SINGUR FĂRĂ EA LA ROTTERDAM
alaltăieri hrăneam împreună cu ea un pescăruș
 în Rotterdam,
 în fața restaurantului japonez,
dar ieri
ea a plecat la Chișinău,
și azi
pentru prima dată în ultimele săptămână
m-am trezit fără Ea
 în Rotterdam,
pentru că ea
a zburat la Chișinău
și eu
am deschis ochii și nu
 înțelegeam unde e Ea
și chiar am strigat-o,
am sărit din pat și am alergat
 în camera aia mare
și am strigat-o
ea ea
în picioarele goale fără șlapi
crezând că bea cafea sau fumează la balcon
și frigul din podea
mi-a pătruns rapid în piele
 și mi-a trezit la viață niște amintiri
uitate
pentru că mereu m-am ferit de frig
pentru că mereu mi-a fost frică de frig
și cum stăteam așa în mijlocul camerei și
 dârdâiam de frig semănam
cred
foarte bine
cu acel pescăruș cu aripile ude
care a aterizat la picioarele noastre
în piața aia din Rotterdam
din fața restaurantului japonez unde
după ce a plecat Ea am mâncat împreună cu Eric,
 cu Bas și cu fata lui
și unde eu m-am făcut de râs cu
 franceza și engleza mea
pentru că atunci când spuneam ceva în franceză
toată lumea mă ruga să trec la engleză
și când vorbeam în engleză
toți îmi spuneau să spun exact aceleași lucruri doar că
în franceză
dar asta avea să se întâmple ceva mai târziu după ce
 Ea deja plecase și ea nu a fost de față
când nu-mi puteam aminti niciun nume de scriitor japonez
în afară de Kavabata și Mishima și Murakami
deși sunt înnebunit după literatura japoneză
și am citit sute de scriitori japonezi dar atunci
când stăteam cu Eric și Bas și cu fata lui la
masa aia din restaurantul japonez
mâncând cu ochii închiși
unde eu am intrat pentru prima dată
 și pentru prima dată mâncam
cine știe ce
am trăit o experiență mistică
un fel de iluminare pentru că aveam impresia că
un pescăruș stă afară și mă privește
dar nu niciun pescăruș nu stătea afară și nu mă privea
ci dormea la ora aia așa cum aveam să aflu mai târziu
dar atunci nu știam și aveam impresia că un pescăruș e
în stradă și stă și se uită la mine
 cum mă ghiftuiesc cu sushi
și în timp ce o ascultam pe
fata lui bas care descifra ieroglifele de pe șervețele  brusc
mi-am întors capul spre stradă
deși știu că asta nu e politicos și am văzut că am
halucinații
în seara aia când nu-mi putea aminti
 niciun nume de scriitor japonez
niciunul în afară de kavabata și mishima și murakami
așa cum cu o zi înainte
ea  nu-și putea aminti în ce parte e hotelul nostru
după ce am ieșit afară
m-am așezat  pe o bancă din fața restaurantului japonez
și în restaurant firește erau alți oameni
și mâncau bineînțeles tot sushi,
dar discutau despre altceva
deși nu exclud că printre ei putea să fie un bleg
ca mine
care să nu-și poată aminti  niciun nume de scriitor japonez,
dar ea
mi-ar fi dat peste nas dacă ar fi auzit ce am pățit
 și mi-ar fi spus
aha ai vrut să te dai în stambă să te spargi în figuri
 să te dai mare
că uite câți scriitori japonezi știi tu și ai luat-o în barbă
pe banca asta din fața restaurantului japonez am stat
împreună cu ea și am hrănit un biet pescăruș la Liviu Antonesei la mare
cu aripile spânzurându-i în jos pe lângă corp
și acesta
își întorcea ciocul când spre mine când spre ea la fel ca acele
 unui vitezometru pe stradă
dar ea a plecat și eu mă plimb singur
prin fața restaurantului japonez și
 nici pescărușul ăla nu mai e în piață
de parcă ar fi zburat după ea sau
împreună cu ea
chiar ar trebui s-o întreb
 dacă nu l-a întâlnit în parcul ăla din spatele
 casei noastre sau altundeva în chișinău
am scos din geantă pâinea aia pregătită
pentru el și am început s-o mănânc
 un cerșetor s-a uitat lacom
la mine și i-am dat-o lui- oare nu el
era pescărușul pe care-l căutam?
apoi m-am întâlnit cu scriitoarea Mira Feticu
care e singurul om din lume în compania căreia
 am izbucnit în plâns fără să fi băut un strop de alcool
în timp ce-i povesteam despre ea
apoi a plecat și mira
și am mai intrat o dată în cafeneaua aia marocană
unde am mâncat cu ea înainte ca ea
 să plece la chișinău așa cum intram în studenție când
 nu aveam niciun ban la mine și eram mort de foame
 în vreo cafenea doar ca să mă uit la oamenii care
mănâncă, ca să-i văd cum mănâncă,
așa și acum am intrat doar ca să văd
oare cine stă la masa la care am stat cu Ea
 înainte ca ea să plece din Rotterdam.
apoi am plecat acasă
 și m-am culcat și azi
m-am trezit singur în Rotterdam
singur fără ea
și m-am gândit ce nedrept e să
te trezești
într-un oraș atât de frumos ca
 Rotterdamul
 singur fără ea


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu