Rodica GOTCA

„Umbra lui Vsevolod”

„Dragostea uneori...”

Îmi spune fața ta înjunghiatã,

Pe care o resimt cu rãdãcina firelor de pãr.

Repet, confirm, înghit drojdia unor epitete metaforice,

Trag cu ața dintre dinți rimele

Şi mã abțin sã te privesc tãios.

Sunt pata oarbã

Din coloana ta vertebralã,

Am dat rãdãcini în pulmonul drept, afectat de nicotinã 

Şi plonjez de la vertebrã la vertebrã

Suprasaturatã de poezie şi autopsie liricã.

Nici nu vezi cã am rãmas fãrã mîini,

Scriai poezii cu rime, patriotice

Şi le încrucişai la nimerealã pe dupã spate.

Orice culpã o iai în zeflemea: „sunt poate altfel decât ai fi vrut” îmi zici

Şi ce-mi rãmâne... sã-ți spun cã eşti altfel decât ar fi bine?

Cã nu mai are puncte de reper coroana de spini a lui Isus pe chelia ta?

Umbrele nu vorbesc atâta,

Ele se culcã între pagini cu numere pare şi saliveazã...

Dac-aş putea sã uit cum lansai avioane printre globulele roşii ale sângelui tãu cu hemoglobina sub 90,

Aş asculta slujba dupã cancelar ca o mironosițã,

Cu vălul negru tras pe ochi şi cu douã lacrimi înghețate sub mandibulã.

Umbrele poeților nu fac abstracții de cheutorile din spatele cãmãşilor,

Sunt lipitori uscate înfipte în ceafã,

Se conformeazã dimensiunilor omoplaților precum maturile din sala de sport,

Pentru cã, pânã la urmã, oare mai conteazã cine şi pe cine poartã?

O poezie de Rodica GOTCA