Postjurnal

Prima zi

Marţi, 30 noiembrie

Ne-am trezit la vreo 11 dimineaţa şi ne-am dus să căutăm Piaţa Unirii. Natalia este cea mai comunicativă cu străinii, aşa că i-am încredinţat ei misiunea aceasta. Natalia s-a uitat prin părţi şi s-a speriat, ne-a apucat de braţe, îndemnându-ne să traversăm strada. Am traversat strada. Natalia a spus că s-a speriat de o babă: „Aţi văzut ce straşnică e?”. Apoi am traversat drumul înapoi. Eu mă amuzam teribil că a trebuit să traversăm strada doar ca să fugim de un om inofensiv. Natalia stătea la pândă să prindă pe cineva ca să îl întrebe unde este Piaţa Unirii. A trecut un băiat despre care am aflat peste 35 de secunde că îl cheamă Vasea. Ne-a explicat cum să o luăm înspre Piaţa Unirii şi cu un ochi se tot uita la Buzu, iar Buzu la el. Şi când urma să plece s-a oprit un pic, a pufnit în râs, s-a uitat la Buzu, numindu-l Vanea: „Vaaaneaaa?”. Iar Buzu a spus „Vaaasea?”. Eu mă uitam la Natalia şi Natalia se uita la mine şi noi nu înţelegeam nimic. Băieţii au vorbit un pic şi doar după ce s-au despărţit am aflat de la Ion că ei doi erau săteni ai Ratuşului. Odată ajunşi în Piaţa Unirii cu ajutorul încă a câtorva indicaţii ne-a fost uşor să găsim cafeneaua Lucas, despre care Moni zicea că se fac acolo cele mai bune sandvişuri. Am intrat. Ne-am uitat la preţuri, le-am înmulţit cu 4 şi ne-am îngrozit. Am ieşit decişi să mâncăm undeva o supă. Am ales un restaurant care avea afişat meniul cu cretă pe o tăbliţă în faţa localului. Am intrat şi am văzut deasupra scărilor afişată fraza „Ţinută obligatorie”. Ne-am speriat şi am ieşit de acolo. Am stat un pic în faţa uşii şi ne-am consultat despre ce ar putea să însemne fraza aceasta. Am hotărât să încercăm totuşi să intrăm înapoi. Am trimis-o pe Natalia să se intereseze despre „Ţinuta obligatorie”, fiindcă Nataliei îi vine cel mai uşor să vorbească cu străinii. Doamna care are grijă de sală şi servire a zâmbit, spunând că e ok cum suntem noi îmbrăcaţi: „Dumneavoastră puteţi intra aşa cum sunteţi acum îmbrăcată” i-a zis Nataliei. Apoi s-a uitat la mine şi la Buzu şi a spus: „Puteţi purta trening, tunică, blugi...” şi a continuat să enumere tot feluri de haine, permiţându-ne să intrăm.

Cafeneaua aceasta a fost prima în care am intrat, dintre toate cafenelele Timişorene. După un sunet de telefon s-au apropiat la masa noastră Sandu Macrinici şi Ioana Duta. Sandu venise la Timişoara pe alt drum decât noi. Am ieşit ca să ajungem la o altă cafenea. Natalia era nerăbdătoare să revadă cafeneaua „Papion”. Pe străzile Timişorene erau foarte puţini oameni. Ne miram că străzile sunt atât de înguste, iar oameni sunt atât de puţini. Ne-am oprit în Piaţa Unirii să hrănim hulubii cu covrigei fărâmiţaţi şi ei au fost atât de drăgălaşi. Acesta a fost unul dintre cele mai frumoase momente trăite acolo. Vorbeam cu Ion despre cât de puţini oameni sunt în Timişoara când am deschis uşa cafenelei Papion şi am văzut că e plin cu oameni şi am rămas blocaţi, zicându-ne „Iată unde se ascund Timişorenii”. Nu era niciun loc liber acolo. Mi s-a părut ciudat că a trebuit să aşteptăm ca să se elibereze o masă. Niciodată nu am aşteptat în nicio cafenea din Chişinău să se elibereze o masă. Era mult fum de ţigară şi mulţi fumători.
Am fost pe la mai multe cafenele. Nu mai ţin minte care şi cum se cheamă.

Mi-am dat seama că mi-am pierdut căciula undeva prin microbuzele cu care am venit. Ion m-a îmbrăcat cu căciula lui, iar Macrinici l-a îmbrăcat pe Ion cu căciula lui şi Macrinici a rămas fără căciulă, dar nu părea să fie deranjat de lucrul acesta. În drum spre Casa de Cultură a Studenţilor am văzut într-o vitrină o căciulă simpatică. Afară ploua. Aveam umbrelă. L-am întrebat pe Ion dacă pot să dau o fugă să mi-o iau. A venit cu mine. Am întrebat cât costă. Costa doar 15 Roni. Am îmbrăcat-o, m-am uitat în oglindă, am cumpărat-o şi am ieşit. Era călduroasă. I-am ajuns pe ceilalţi din urmă.

Înainte de cenaclu ne-am dus să mâncăm la un restaurant unde meniurile erau deja plătite. Ne servea o doamnă foarte simpatică iar mâncarea era foarte gustoasă. Apoi ne-am dus la Casa de cultură a studenţilor. În stânga am văzut mica bibliotecă în care avea loc cenaclul Pavel Dan. Pe uşă chiar scria „Cenaclul Pavel Dan”. Am intrat. Era multă lume înăuntru. Lângă colegii mei din Chişinău nu mai erau locuri, aşa că m-am aşezat pe unicul scaun liber rămas la ora aceea, lângă Moni şi Vakulovski, motiv din care Moni nu mă găsea prin sală când făcea prezentările.

Nu vreau să fac cronică de cenaclu acuma, pentru că am înţeles că se va face una, dinspre Cenaclul Timişorean, dar pot spune acum că nu a fost inutilă şedinţa.

După cenaclu ne-am dus cu tinerii la cafeneaua Papion. Nu aveau locuri libere, aşa că ne-am oprit la cafeneaua Spirit. Era o singură masă liberă la care a încăput toată lumea. Am băut un vin fiert de 6 Roni foarte gustos şi am interferat cu Timişorenii până s-a făcut noapte-noapte.

Odaia noastră de la cazare avea numărul 13. Am adormit târziu.

Ce am reţinut din celelalte 4 zile:

perceperea faptului că mi-am pierdut spiritul strategic, după ce sandu macrinici m-a bătut la şah de 3 ori consecutiv la barul lui mişu, dar totodată şi bucuria de a-mi reaminti cum e să joci şah;

poemul pe care l-a citit octavia sandu la cafeneaua scârţ şi party-ul ei de vineri noaptea;

bucuria că aveam umbrelă când afară ploua;

mănuşile cu două degete pe care mi le-am luat din piaţa victoriei;

acadeaua primită cadou;

aşteptându-l pe godot de samuel beckett, luată cu împrumut de la moni;

clipa în care am început să înţeleg cum să ajung de la catedrală la locul de cazare de pe str. mihai eminescu şi invers;

puloverul gri 100 procente bumbac de 24 roni de la hipermagazinul real;

enervările însoţite de agresiuni fizice din partea mea, cauzate de un şir continuu de repetare a cuvântului „bilibonga”, şi, în aceeaşi clasă de emoţii, cântecul: tam tam tarararara rararam tam tam tam taram, pe care îl înţeleg numai un număr foarte restrâns de prieteni;

înjurătura pe care i-a strigat-o moni bucureştianului care a stropit-o din mers, când moni aştepta să traverseze strada la semafor, explicaţia salvării lui sandu macrinici, care îşi argumentează lent acţiunea în felul acesta: „eu am simţit unde o să cadă stropii în următoarea secundă şi am stat un pic pe gânduri să mă mişc sau să nu mă mişc, apoi am hotărât totuşi să fac un pas în urmă şi l-am făcut la timp”;

cuşeta cu numărul 23 din trenul timişoara-iaşi;

brelocul roşu pentru chei de la odaia 13, pe care scria 13 şi care era identic cu brelocul meu din buzunarul stâng cu cheile de acasă, pe care scrie ceva personal;

mersul pe jos cu bagaje până la gară;

fotografierea cu v. leac la cafeneaua d’arc, ascultarea poemului meu preferat cu ridiche;

întârzierea noastră la liceul moisil;

concertul de colinde din foget;

beatrice, ioana, octavia, ana, bogdan, paul, andreea, flavius, ilieşu, ungureanu, marinel, domnul bunaru şi toţi oamenii cu care am interacţionat acolo. cu scuze dacă mi-a scăpat cineva.


Ecaterina Bargan