JURNALUL LUI ANDREI BURAC LA EUROPA LIBERA

„Lumea e un teatru, teatrul e o lume”

Andrei Burac

20.08.2011

Un jurnal pretext pentru reflecții umane: Andrei Burac și lumea din jur.

Luni

Mai sunt încă sub impresia unui text publicistic, la care am lucrat, despre importanţa, dar şi menirea artei teatrale în societatea noastră şi în lume. „Lumea e un teatru, teatrul e o lume”. Astăzi lumea este o scenă fără cortină, reflectată în paginile ziarelor, la radio, televiziune, în Internet. Societatea noastră se aseamănă mai mult cu un teatru fără regizor în care cultura prea puţin se regăseşte. Şi totuşi putem supravieţui ca oameni doar prin cultură, având rădăcini în spiritualitate, mai ales când ne gândim la textele lui Shakespeare.

Jurnalul săptămânal al lui Andrei Burac

• Playlist
• Descarcă

Întotdeauna m-am străduit să scriu texte dramatice mai întâi şi întâi destinate lecturii şi nu numai ca un punct de plecare către spectacol. Teatrul ca o sondare a conştiinţei colective, o imortalizare a ei, un document al epocii, un soi de tablou psihanalitic. Piesele de teatru în orice ţară din lume chestionează subtil mecanismele prezentului şi ale memoriei sociale. Teatrul capătă un adevărat sens abia atunci când ne regăsim în el pe noi înşine.

În dramaturgie, ca în literatură în general, ceva local, provincial, poate deveni universal. Ne trăim zilele într-o epocă a banilor, puterea banilor, banul ca un factor psihologic, banul ca un adevărat monstru.

Mă obsedează de ani şi ani tema foamei, temă actuală şi astăzi în lume. Temă pe care am cunoscut-o pe viu în copilărie. Am scris proză la această temă, cam puţină. Am

puţini dintre acei cu bani ştiu să nutrească empatie, adică identificare afectivă, faţă de oamenii care poartă în suflet infernul, fie al foametei, fie al holocaustului..

şi publicat-o, dar doresc mult să duc la bun sfârşit scenariul meu despre foame. În Republica Moldova această temă până nu demult era un tabu. Astăzi nu se găsesc bani pentru aşa ceva. Din păcate, puţini dintre acei cu bani ştiu să nutrească empatie, adică identificare afectivă, transpunere, faţă de oamenii care poartă în suflet infernul, fie al foametei, fie al holocaustului.

Dramaturgia astăzi se zbate între gustul public (erotică homosexuală, scene sadice, masochism, pedofilie, profanarea religiilor) şi estetică. Dramaturgia astăzi nu poate să înnobileze spectatorul ca pe timpuri, să stimuleze gândirea, măiestria autentică, umanul, frumosul. Arta, inclusiv cea teatrală, în prezent cere să fie apărată de stat, de adopţii şi practicanţii înflăcăraţi ai ei, fiindcă nu tot ceea ce şochează este şi artă veritabilă.


Marţi

Merg la piaţă, în prima jumătate a zilei, când oamenii încă mai au chef de vorbă şi discută despre politică. Aud, fără să vreau, mai multe curiozităţi „despre universul guvernării în lumea post-comunistă”. De exemplu, mai mulţi dintre oamenii în vârstă, votând nu prea demult comuniştii, deplâng dispariţia „frumoaselor vremuri de odinioară”. De fapt, ei neînţelegând deplâng răul, care e pe ducă de pe aceste meleaguri, tot europene. Ne supune „benevol” unui soi de masacru psihologic colectiv.

Aceştia suntem noi.

Ne joacă festa lenea din rânza noastră, din noi, din codul nostru genetic. Pe parcursul secolelor l-am aşteptat mereu pe altul, pe alţii, mai ordonaţi, mai puternici, mai vânători, ca să ne alipim de ei, să ne lenevim şi mai mult. Poate şi în speranţa de a fi păziţi, fiind ca şi dânşii. Apoi încetul cu încetul exploataţi, umiliţi, distruşi, exilaţi. Precum s-a mai şi întâmplat …

Tot aici, la piaţă, mai atent privindu-i şi pe cei care păstrează tăcere, văd pe chipul lor deseori mânia şi disperarea.

Politica, dar şi politicienii, sunt o cloacă alcătuită din oameni buni, şi, totuşi, unii alunecând în rău. Nu din convingere, ci dintr-o rătăcire agramată.
Suntem produsul firii şi al mediului post-comunist, unde ne ducem viaţa, într-o lume plină de pofte trezite şi nestăvilite, precum şi răutăţi agresive.


Miercuri

Dis-de-dimineaţă am găsit în cutia poştală un plic frumos,

din care am scos o pagină cu scris de mână, cu următorul conţinut:
„Nu cunosc o pregătire mai potrivită pentru un scriitor decât aceea de a se dedica un număr de ani profesiunii medicale”.
Din partea unui fost pacient şi a unui cititor al Dumitale cu urări de sănătate şi succese.
P.S. Bănuiesc, Domnule Andrei Burac, că ştiţi cărui scriitor englez aparţine această spusă”. La moment eram sigur că nu ştiu. M-am grăbit să aflu.


Joi

Se mai întâmplă, ca şi în dimineaţa aceasta, la magazin, să aud rostindu-se de diferiţi oameni, tineri sau mai în vârstă, cuvântul cumva.
„Voi face eu cumva …”
„Poate cumva voi reuşi …”
„Găsesc eu cumva …”

Atâta nesiguranţă în ceea ce doreşte omul nostru să facă astăzi, să dreagă, să obţină … Şi de fiecare dată, când aud rostindu-se acest cuvinţel, mă gândesc că are ceva în el comun cu incultura, cu proasta educaţie, cu incompetenţa, cu lipsa de energie proprie, până şi cu puterea. Dar mai ales cu îndoiala, care aduce cu sine şi un sentiment de dezamăgire.

Precum ştim bine, un gând rău atrage mai multe gânduri rele. Şi lucrurile rele pot veni unul după altul.
De mici copii ar trebui să ne pătrundem de marele adevăr cunoscut de când e lumea lume: „Cultura într-o societate nu trebuie să fie un privilegiu doar al unei minorităţi.”
Doar cultura din noi poate să ne asigure un Viitor fără blocaje. Până şi certitudinea unui confort financiar al casei, al familiei, al fiecăruia în parte.

Şi de ce nu? O asigurare la pensie, la o vârstă mai înaintată, şi nu o pustietate umană, cum se mai întâmplă astăzi la noi, nu umilinţele bătrâneţii, nu un deşert al ei.

Seara, înainte de somn, preţ de vreo două ore, m-am tot lăsat hipnotizat de cele auzite/văzute pe sticlă. La noi şi în lume. Am tot chinuit telecomanda, mereu schimbând ceva, până când am auzit o replică neterminată a unui cetăţean foarte supărat, care m-a indispus şi pe mine. El striga: „Politicienii noştri duc Moldova spre o mare nenorocire ...”
Am stins televizorul.

Iată ce suntem noi astăzi. Şi nu creatorii propriei vieţi.
Mulţi oameni se simt blocaţi, limitaţi sau chiar prizonieri ai condiţiilor în care trăiesc. Pentru o clipă am avut impresia că şi eu am fost martorul, fie şi la televizor, la o suită de singurătăţi isterice.



Vineri


Dimineaţa m-am trezit cu zgura politică de ieri, de la televizor. Un soi de haos nesăţios. Şi absolut întâmplător am continuat tot cu politica. A altei ţări, a altor timpuri, citind la întâmplare câteva pagini ale scriitorului spaniol Antonio Machado, unde citesc că oamenii trebuie să se apere când nedreptatea îi apasă.

Până la urmă, cred eu, tot vina noastră e în toate. A noastră, a alegătorilor, că avem un soi de parlamentari prezenţi mai mult pe ecranele televizoarelor decât în sălile de lucru ale instituţiei care îi plăteşte. Ei, politicienii, ar trebui să conştientizeze, că politica nu este o meserie ca altele. Politica este o chemare, o vocaţie de a te pune în slujba societăţii.

Omului nostru, ca şi oricărui cetăţean, fie şi din ţările mai civilizate, elementar trebuie să i se dea o speranţă reală de viitor. Nu un viitor blocat. Omul nostru trebuie să poată trăi în viaţa lui cât mai multe clipe, ceasuri, zile de fericire umană.

*Născut la 17 august 1938 în satul Cîrnăţeni, Căuşeni. Poet, dramaturg, prozator. A absolvit Institutul de Medicină din Chişinău şi Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova. A lucrat 11 ani în calitate de medic chirurg, dedicîndu-se apoi activităţii literare. A realizat mai multe filme-spectacole pentru TV şi a scris scenarii pentru studioul Moldova-Film. Membru al Uniunii Teatrale din Moldova, fondator al PEN-Club-ului din Moldova.