luni, 18 martie 2013

Amintirea unui Înger. Reîntoarcerea



                                         
de Radu Ghimet

”Îmi plac îngerii... Mereu i-am asociat cu gardieni. Un gardian înnaripat ce nu aşteapta recunoştinţă, faimă sau ceva mai mult. Nu, doar linişte, să-şi îndeplinească datoria în linişte, uneori chiar dispărând în umbră la fel cum a aparut, deşi poate zbura unde vrea. Poate…” Bang!

 
O linişte înfricoşătoare s-a lăsat peste alee, în timp ce Sam fără grabă şi-a ascuns pistolul. Deşi a plouat recent, încă simţea un miros de praf de puşcă familiar. Cât a trecut de atunci? Ah da, 13 ani… deja? Un zâmbet trist a apărut pe faţa lui...Sam? Greşit… Nu-i putem spune Sam. Ar fi total incorect, am vorbi despre o cu totul altă persoană… Una care a murit acum 7 ani, în acel accident. Acum, nimeni nu mai ştia de Sam, în schimb, dintr-o coincidenţă izbitoare a fost “creat” Samael. “Heh, deci un înger al morţii. Cât de banal sună…” Îşi aprinse ultima ţigară. Deşi n-a mai fumat de o luna, avea mereu la el pachetul de Dunhill pentru “ocazii speciale”. “Banal…cred că mi se potriveşte” – mormăi în timp ce a plecat încet, lăsând în urmă încă un mesaj al reapariţiei sale în Manhattan. “Acum ar trebui să înţeleagă că vorbesc serios” – gândi el în timp ce se îndrepta spre oficiu.


Asta era slujba lui, sau cel putin aşa voia să creadă. Deja de ceva timp unicul care părea să fie în stare să-l descifreze era vechiul său pistol. O da, partenerul său care niciodată nu dădea rateuri – un revolver marca Smith & Wesson din ’59 atât de păstrat şi îngrijit, niciodată nu te-ai fi gândit că este transmis în familie deja de 3 generaţii. “Să mă vadă bătrânu’ cu vechitura asta, îmi rupe degetele… nenorocitu” – zicea el în timp ce curăţea tamburul cu fineţea unui ceasornicar. Era deja un obicei. Uneori nici nu-şi dădea seama cum treceau orele, de parcă era hipnotizat de gravura ştearsă de pe ţeava revolverului: “Per aspera ad astra”. “O să-l fac să regrete ce a facut…” Şi-a ridicat privirea după ce s-a dezmeticit un pic, plecând la somn cu gândul ăsta.


Era deja miez de noapte, iar mâine avea de plătit o datorie…în sfârşit, după 7 ani de chin, putea să adoarmă cu gândul la ei.

Amintirea unui Înger. Răzbunare
Viața  în Manhattan nu dormea nici măcar noaptea. În Aeroportul Regional,împânzit de bodyguarzi, sosește Antonio Vasari, descendentul renumitei familii Vasari din Florența, care nu era în toane prea bune „Cum s-a putut întâmpla așa ceva?! Cine era responsabil de securitatea lui Gregorio, dar mai important de atât, cine ar fi atât de smintit, să lupte contra Familiei Vasari?!” — Liniște totala… „Îți promit că îl vom găsi pe ucigașul lui Grego, Tony, dar acum, avem alte treburi mai importante. Nu uita de ce am venit…”- „Ești partenerul meu Albert, dar să nu crezi că poți să-mi dai ordine. Știu foarte bine ce am de făcut.” – ambii au urcat în mașină și au pornit spre depozit pentru o altă ”întâlnire de afaceri”.


„Elisa…Marco…nu, va rog, nu plecati! Elisa, Marco!!!” – brusc, Sam se trezi, realizînd că, deja e dimineață, iar el a avut din nou acel coșmar… „Deci, nu a fost un vis… Sunt încă în Iad” – zise el cu același zâmbet chinuit. A deschis geamul, și în timp ce-și facea o ceasca de cafea, și-a văzut reflecția în oglindă. Aripile tatuate pe spate îi acopereau rănile, dar nu puteau ascunde cicatricile ramase. Privea cu dispreț, dar totodată cu milă în oglindă, atingându-și cicatricile, când i-a sunat telefonul. „Heh, totuși nimeni și nimic nu trece neobservat prin porțile Lui.” A răspuns cu o voce sarcastică „Tu chiar nu pierzi timpul de pomană, nici măcar nu mă lași să termin cafeaua?” – „……………” – „Ah! Da, unde-mi sunt manierele. Ce mai faci, To…” – „Deci, cauti răzbunare, nu-i așa Sam? Sau mai bine să-ți zic, Samael?..” – „Știam că vei suna… Am făcut bine, păstrând telefonul fratelui tău.” – „ “Înger” nenorocit! Te voi face hrană pentru viermi! Vei plăti pentru ce i-ai făcut lui Gregorio!” – „Tu mi-ai luat ce aveam mai scump…Elisa…Marco…ei nu aveau nimic cu afacerile tale, și totuși i-ai ucis cu sânge rece. Am făcut la fel, doar că eu nu mă voi opri, atâta timp, cât inima ta mai bate.” – A închis și a aruncat telefonul pe geam. „Pf, acum nici măcar nu-mi mai pot termina cafeaua. Ce dimineață aiurea…” A luat revolverul, sacoul, și a plecat să colinde strazile orașului cândva uitat.
Atât de multe s-au schimbat, că recunoștea vechile străzi doar după denumiri. Colinda, de parcă privea un film alb-negru, din acelea care erau pe bobină: puțină acțiune, dar ah! Câte amintiri! Vechiul carusel, unde obișnuia sa vină cu tatăl său, când se luau la întrecere, care țintește mai bine, apoi nelipsita înghețată de ciocolată, pentru că taică-său mereu îl lăsa să câștige, și ce mai mândrie, ce mai plăcere din ea. Un pic mai încolo, era cândva restaurantul Wendy’s. O da…acolo…prima dată vorbise cu Elisa – o fetiță dulce, care abia s-a mutat în cartier, încă nu știa pe nimeni, iar primul lucru pe care l-a vazut a fost zâmbetul copilăresc al micuțului Sam. S-au înțeles deodata din priviri. Era oare o dragoste la prima vedere? „Ah, Elisa, de-ai ști cât de tare mi-i dor de tine și Marco…” – aici, de obicei, filmul se rupea, mai departe urmând un film sumbru, plin de țipete și sânge, și toate din cauza la ce? Iarăși bani? „Să-l ia dracu’ pe Vasari și toata afacerea lui! E timpul sa-i pun capăt…” Și plimbarea negrăbită se transformă într-o fugă însetată de sânge a unui prădător care vedea doar întuneric în ochi. Însă chiar și așa, știa. Știa că nu poate ajunge la Vasari doar atacând orbește, cel puțin nu într-o bucată. Pe masură ce se apropia de rezidența Vasari, fuga lui încetinea. Pupilele largite, ca din cauza unor droguri au început să revină la normal, ritmul inimii a fost restabilit. „Până la urmă doar de atât sunt în stare? Cat de patetic pot fi…” – zise el cu un zâmbet deja obișnuit. A iesit în calea primei masini văzute. La volan era un moșnegel, care zici că-i putea fi bunic. „Bătrâne, am urgentă nevoie de rabla ta. 278 de dolari – e tot ce am, ți-o înapoiez într-o ora.” – „Cred că te grăbești tare, de ești gata să dai așa bani pe Pontiac-ul ăsta fugărit.” – „Voi fi sincer – e o cauză egoista și cam copilărească…” – „Eh, copiii din ziua de azi. Urcă” – zise bătrânul, ieșind cu grijă din mașină. „Mi-ai salvat viața, tatae. Mulțumesc.” – „Ce ai de gând sa faci, fiule?” – „….să-mi cer iertare de la familia mea…” – zise el cu o voce împlinită, apăsând accelerația ca în filme. „Uite că am reusit să scap cu viață...”

 Deja apunea soarele, și ziua caldă fost schimbată de o noapte răcoroasă. Scurt după discuție, Tony voia să uite de Sam, sau cel puțin a încercat… că, nici măcar Bourbonul nu-l mai ajuta să se calmeze: „Să-l ia dracu’! Afurisitul…” – aruncă paharul care s-a făcut țăndări. „Maria! Uite ce dezordine e aici! Vreau să fie totul lună și bec! Așteptăm oaspeți astă seară…” – „Da, senhor…” Însă nu reuși ”stăpânul” bine să iasă din casă, că a fost orbit de farurile Pontiac-ului, care se apropia cu viteză. „Serios? Un Pontiac învechit? Unde suntem? În anii ’70?” – zise Tony, scoțându-și pistolul și a tras fără prea mare precizie în parbriz. „Pf…” – doar atât a reușit să zică, și în ultima clipă a sărit din calea mașinii care a intrat in camera de zi. „Eh, și în filme părea atât de simplu” – mormăi Sam, încercând să iasă din mașină într-o bucată. S-a pomenit cu gloanțe care îi șuierau pe lângă urechi, așa că a plonjat spre cel mai apropiat colț acoperit. Nu era destul că avea de-a face cu capul familiei Vasari, să nu uităm și de gărzile acestuia, care vor fi aici in maxim 2 minute, și atunci – adios, amigo! După un schimb de focuri, Sam a acționat rapid, și cât Tony schimba cartușul, nici nu a observat că deja avea vechiul revolver țintit spre capul său la o distanță de câțiva centimentri. „Bătrânul nu s-a supărat când i-ai luat jucăria? Ți-ar fi tras o chelfaneală pe măsură, dacă ar fi fost …” – „Taci! Un cuvânt să nu mai aud… Nu ai dreptul să vorbești așa despre el!” – ”Că de nu…ce? Mă vei împușca? Hah! Crezi că ești în stare? Haide atunci! Apasă pe trăgaci! Ce mai astepti…………”
   În acea clipă, timpul părea că s-a oprit în loc: „Tată! Tată, uite ce am facut! Îți place? L-am făcut special ca să-l agățăm de frigider!” Un desen simplu, unde era prezentă toată familia: Sam, Elisa și Marco…Tata, mama și fiul… „Wow! Ai făcut tu asta? Aș vrea să pot și eu așa desena, dar cred că avea ciudă pe mine profesoara de desen.” – zise Sam zâmbind către fiul său.„Nu-i bai, tati! Te învăț eu cum trebuie să desenezi! O sa facem un desen frumos și o să le punem alături pe frigider, nu-i așa?” – „Hei pictorilor, veniți mai repede! Se răcește cina!” – încă și acum mai visa acea voce suavă și dulce. Era gata să o asculte ore în șir, fără întrerupere. La fel și Marco, care adormea doar după ce venea mămica și-i zicea povestea de seară. „Elisa… Oare e bine? Oare asta ar trebui să fac? Marco… Dacă l-aș împușca pe omul ăsta, te-ai supăra pe mine?..” Simți o lumină caldă din spate, de parcă un înger a coborât și l-a îmbrățișat cu dragoste. „Bine…daca asa crezi că va fi mai bine. Îl voi lăsa în viață.” Nu știa cine era, sau dacă era cineva acolo, dar nu mai conta. Ajunge atâta vărsare de sânge. „Antonio Vasari, te voi lăsa să trăiești, dar dacă mă vei căuta, nu voi ezita să te ucid.” – a lăsat revolverul, s-a întors și a plecat încet. „Asta e problema ta, Samael, ești prea moale. Din cauza asta nu ai putut să-ți salvezi familia atunci, și nici acum să o răzbuni.” – Bang! Sam cade la pământ. „Nu vei supraviețui unei asemenea răni. Pentru că m-ai lăsat în viață, te las să-ți revezi familia…”


”…Îmi plac îngerii, deşi nu atât îngerii, cât aripile lor. Cred că am înțeles de ce sunt ei în stare, sau poate doar așa cred… Simt…simt cum cineva mă ridică sus, de parcă aș pluti prin aer. Nu simt durere…oare așa ar trebui să fie? Heh, și nici măcar nu-mi este frică. Aud doar…liniștea. Poate…asta a fost menirea mea.” – Sam (Samael)

 

Un comentariu:

  1. DRUMUL ÎN NEFIINŢĂ - DRAGGED INTO NONENTITY
    Gheorghe Apetroae, Sibiu
    Nepăsător, de ne-nceput adânc pătruns
    un şarpe azuriu din El ieşind, tevrei stăpân
    pe cerul erelor ce azi le vezi cum pier
    pe drum, în jocul tău cu libertatea lor...

    Nerăbdător de dor şi de înşelăciuni
    apui o stea - recif din tot al ei cuprins,
    ştiind s-apuci pe pajiştea-I albastră, sfinx
    cu vreri în duh - nevreri, pe un deşertic drum...

    Din ne-nceput îl urci, tot să-l cobori
    spre trupul ei- netrup de crise amintiri,
    făclia eritrină-a sângelui carnal celest
    în game de lumini, din care-ai glăsuit...

    Rămas îi eşti o nesfârşită fire altei zile reci,
    purtat de cerul alb..., sub cruce aşteptat,
    nelocul locului ţi-l înconjori zelos
    cu împărţirea clipelor din ultimul răvaş...

    Şi scoli toţi zorii alunii din dulce somn,
    din vlaga sânilor de stea tot mai albaştri -
    tăcerea raiului cuprinsă-n rotunjimi
    cu freamătul dorinţei astrei alabastre.

    Sub râna cerului, sub vălu-I boraciu
    revii cu ea în vis, de un alt vis păzit
    să poţi din nou visa pe ultimul tău drum
    la îngerii copilăriei care n-au murit...

    Trimiţi clepsidra rece la-ntâlnire plină
    şi-i muţi din loc în loc nisipu-n scurte rugi
    în nicăieri şi-n Totul, hăruit, să-ncânţi
    cu stele-zei, viaţa ta de nefiinţă-nfrântă...!


    RăspundețiȘtergere