Mereu alt fals - Cristina Macovski

Era tîrziu.
Am ieşit în fugă şi am luat-o spre gară.
Trecătorii se prelingeau pe haina mea
Ca nişte stafii.
Aveau ochii paralizaţi,
Făcuţi parcă din sticlă colorată.
Luminile reflectau
Pielea lor ceramică
Nu am mai vrut sa fiu una dintre ei.
Îmi aruncam paşii înainte,
Măsurînd distanţa rămasă.
Gîndul mi s-a agăţat de sunetele
Unui saxafon.
După ceva timp am ajuns din urmă trupul
Şi acum mergeam într-un pas.
M-am uitat la ceas,
Alergam, dar limbile acelea de fum
Continuau să-mi exfolieze cugetul.
Deodată mi-am amintit de ziua de ieri,
Văzînd lumina palidă,
Ce se prelingea ca un gălbenuş
Pe gheretele din gară,
Mi-am spus că sunt o norocoasă.
Indiferent ce ar spune alţii,
Am săpat în suflet
Pînă am dat de acel zîmbet copilăresc,
Ce mă aduce întotdeauna
Acasă.

...

ştii cum e să fii talpa robului când toată lumea îţi aruncă spini înainte
te scuipă în faţă îţi umplu buzunarele cu făgăduinţe stricate
ştii cum e să fii mâinile călăului când în faţa ta şade un copil nevinovat
sunt o fiară domesticită am spart zidul eternităţii ca să muşc
din mărul otrăvit
şi iată-mă ţi-l duc şi ţie la gură
am decis mai demult să nu dorm
am decis să-mi amputez aripile când am aflat că le am
am vrut să trec dincolo, am făcut imposibilul, când ei mi-au arătat cu degetul limita
nu există magie pentru aici şi acum
m-am convins că nu am puteri, altfel s-ar fi întâmplat ceva
s-ar fi întâmplat orice
vroiam să-ţi spun că sunt om, poate că şi poet, pentru că mă hrănesc de trei ori pe zi cu mâncare şi tot de atâtea ori cu ceea ce scriu
sunt scheletică, nu am nimic special, îmi place rutina
îmi pierd timpul prin restaurantele în care se dă mâncare puţină în farfurii mari
colecţionez perle, îmi plac mărunţişurile aristocratice,
port numai argint, sunt lucruri pe care, poate, cândva, o să le distrug
dar acum îmi asum materialismul acestui infern, chiar dacă pe tine luxul te duce
cu gândul la cuvântul meu preferat
singura realitate este necesitatea de cald când e frig, pe care tot eu o să o descompun, cine ştie
poate cândva o să las totul baltă
o să-mi ard buletinul, diplomele, permisul, orice m-ar putea identifica
şi o să-mi arunc tot argintul în lacul acela, pe lângă care ne-a plimbat împreună
şi o să fac schimb de haine cu un aurolac
evadând încetul cu încetul în lumea lui
poate o să mă întâlneşti întâmplător pe stradă şi o să te gândeşti - ce proastă ai fost - mergând mai departe
ca şi cum nu m-ai cunoaşte
ţi-au spălat şi ţie minţile, ştiu, nu ai nici tu somn la ora asta
poate te gândeşti că ai fost un pic arogant
poate te gândeşti şi tu la lacul acela, te gândeşti
la orişicare prăpastie în care să te arunci
am stat azi deasupra pervazului, cântărindu-mi curajul cu palmele goale
dar am decis să scriu asta, apocalipsa va avea timp să vină
aş vrea să pot scrie vulgar
să iau o foarfecă şi să tai în şapte milioane de bucăţele textul acesta
să nu citească nimeni decât frânturi de litere
să ajungă la tine în mâini toate firimiturile astea de gânduri şi să înţelegi, să ştii
tot ce am scris, fără să citeşti
nu ştiu în toată povestea asta unde începem noi
nu mai ştiu ce replici am eu, de ce mă depăşesc mereu tăcerile tale
dinaintea plecărilor
viaţa mă striveşte cu refuzurile ei
am tot ce vreau
şi nimic din ceea ce îmi doresc
nu aai ştiu de când existăm ca un noi, poate de atunci de când m-ai sărutat în văzul găinilor
pline de jenă
rânjetele lor sparte nu le-am înţeles destinaţia

mi-aş cicatriza liniile palmei cu ascuţişul unei lame
nu regret nimic din ce am trăit până acum
nu ştiu cu ce să finalizez, aşa cum nu am ştiut niciodată
cu ce să încep
vreau doar să visez, măcar să visez momentul în care eu sunt cea care pleacă prima
să nu mai port în mine numai plecările tale

Atelierul de creative writing "Vlad Ioviţă", 27 martie 2010

yunginuh

kate recam a trecut prin coridoarele infernului. a zăbovit acolo patru zile, într-o deplină inconştienţă, după care încă vreo douăzeci a stat sub uşi, încercând să o ghicească pe cea corectă. a încercat să o ghicească, răsucindu-şi intuiţia de somnambul. există un fel de finalitate în sângele lui kate recam, venele sorţii sunt mai puţin pronunţate decât venele ei. şapte nopţi s-a zvârcolit fără somn, ca dimineaţa să-şi măsoare cearcănele în oglinda bătrâneţii. fiecare om care s-a uitat în acea oglindă, şi-a uitat acolo o bucată de bătrâneţe. recam a desfăcut palmele ca să dea mai departe delirul, cu precădere, să dea mai departe luciditatea delirului. în oasele ei se dispersează agonica stingere îngenuncheată. cu temperamentul controlat, fără să producă vreo reacţie, se uita prin geam. când va dispărea lumina, vei fi şi tu expulzat.

i can't feel my hands, i can't feel my ices any more

citeam din confesiunea lui bolea
"cum îţi crapă zâmbetul pe faţă/ ca o fereastră pe care o spargi
cu ghearele"
citeam poezia
când urmele de avioane se pierdeau treptat în abis

"ochii tăi sunt, sunt ca în fraza aceea
despre cum trăieşti golul dintre o lume care
a dispărut şi alta care nici nu a început să apară
sunt ca spaţiul acela dintre", mi-a spus
şi se uita insistent în ochii mei
nu vroia să se rupă din privirea aceea

îmi vorbea despre faptul că fiecare dintre noi
are şi poartă un iad în sine
dar şi un dumnezeu pe care l-a ştiut întotdeauna prieten
"ai cunoscut iadul din tine?"
- da, cu siguranţă, am spus, când aveam cearcăne de nesomn,
doar că mai am eu o grămadă de diavoli în mine
pe care departe nu i-am cunoscut încă -

uneori ne uitam deasupra
crengile se întrepătrundeau
se auzeau corbii
am început să simţim doar după prima înghiţitură
de otravă
cu zâmbetul pe faţă am început
cu adevărat să simţim

"spune-mi ceva despre z., despre cum scrie..."
ah, nu ştiu, acum, totul pluteşte, trebuie să citeşti
o să înţelegi atunci
"zi-mi ceva, o frază, ce-ţi vine în mine, ce te obsedează, acum, repede!"
- ... -
în rest sunt doar acoperişuri, nişte acoperişuri sub care mă refugiez
când mi-e frig
sau când mi-e frică de acel infern din mine
un scris cu care mă învelesc, care îmi dă putere când sunt slabă
atât cât să mă ţin pe verticală sau poate mai mult de atât

când ne-am dus nu am verificat ceea ce putea fi
o simplă halucinaţie sau o imagine văzută doar de mine
nu ştiu dacă de delirul meu sau de miopia lui - imaginea
bocancilor atârnând în aer deasupra stadionului

era mai bine în locul acela, mai bine decât la terasa restaurantului
de până la el unde am mâncat salate verzi
m-am săturat de verde dar verdele este impregnat în ochii mei
nu am cum să scap de el sau de
restaurantul acela care părea o glumă o teribilă glumă

"se spune că dacă bei un pic, asta îţi reprimă nebunia,
dar când bei până la capăt,
o simţi în toată voluptatea ei"

"aşa şi nu ţi-am numărat toate vertebrele..."
trebuia? sunt lucruri inutile
sunt o grămadă de lucruri inutile, absolut inutile!
lucruri pe care nici nu vreau să le enumăr,
dar pe care le facem cu o grozavă insistenţă,
cu o grozavă dăruire de sine

"ştii, când am făcut poemul acela despre kate, cum că
scria pe câmpul de bombardament
cum scria şi nu încerca să se salveze,
am simţit asta în tine, am simţit dăruirea"
e tot ce am, tot ce mi-a rămas, da, cred
că asta aş face, asta doar aş face, dacă aş nimeri acolo -
aş scrie, chiar ştiind că şi rândurile mele se vor face
scrum odată cu trupul acesta
care mi-e dat

nu te uita în ochii mei uită-te oriunde
în altă parte
"nu pot"

(ascultând Godspeed You! Black Emperor - BBF3)

lucrurile importante pe care trebuie să le ştiţi despre mine

motto: "zeii mor atunci cînd încap în pupilele noastre
atunci cînd prind formă
şi nu ne mai însoţesc gîndurile pretutindeni" - matei hutopilă

personaje:
i
k

un scaun. deasupra atârnă o sfoară legată de tavan. alături o masă rotundă de lemn. pe masă două căni transparente cu ceai fierbinte pe două suporturi pentru ceşti. din căni ies aburi. i şi k se rotesc în jurul scaunului în timp ce se aude melodia no ceiling de eddie vedder. muzica se opreşte. i urcă pe scaun printr-un gest iute. i îşi înfăşoară sfoara în jurul gâtului, aranjând-o ca pe o cravată. k ia în mâini o cană cu ceai, o frământă în mâini.


k: sunteţi foarte simpatici foarte drăguţi
da cu voi vorbesc serios
fac bine foarte bine mulţumesc că întrebaţi ca când vă pasă
v-aş povesti despre cum e timpul la chişinău
despre canguri că pot sări douăzeci de metri în lungime şi cinci în înălţime
ştiu asta de opt ani
dar trebuie să aflaţi ceva mai important despre mine
eu beau ceai numai dacă e foarte fierbinte trebuie să ştiţi asta
acesta este cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştiţi despre mine
povestea reală constă în adevărul că
nu înţeleg motivul pentru care eu sunt refuzată
la dracu uneori oamenii dragi îţi dau şuturi
cele mai dureroase şuturi
iar atunci
neputinţa te acoperă de ţi se urăşte şi viaţa
serios

i: m-am săturat naibii să urc
ştiu că mai am mai am mult de urcat dar
vreau să şi cad naibii odată
m-am săturat să tot car carnea asta după mine

k: să îmi urăsc paşii din urmă
paşi peste care vântul refuză să treacă nu vrea să îi şteargă
nu vrea să uite voi nu îmi uitaţi greşelile
nu nu mă simt trădată ei doar şi-au băgat piciorul
în tot ce sunt în tot ce a fost important pentru mine
ei stau la o masă rotundă şi mănâncă cu furculiţe de plastic
ca când ar avea alergie la inox
ei stau la o masă imaginară şi beau cafea imaginară din pahare de plastic
pahare moi pahare care li se topesc în mâini

i: ei mi-au vândut sufletul în yugiuh o să-mi vândă papucii şi ciorapii şi oasele
după ce dau colţu
ca când asta i-ar ajuta cu ceva
ei mi-au luat ultima picătură de apă şi m-au lăsat să urlu ca un deţinut

k: urlam saaaaca saaaaaaaaaaaaca ca un captiv pe tărâmul samurailor ca tipul pe care îl juca tom cruise în ultimul samurai

i: ca când asta i-ar ajuta cu ceva

i îşi scoate sfoara de la gât şi coboară lent. i face un pas înainte.

i: acum eu plâng?

k face un pas înainte, lângă i.

k: acum eu plâng.
zău că îmi vine să schiţez o scrisoare sinucigaşă
fără păreri de rău
şi să plec
aşa cum la o vreme pleacă toţi oamenii.

i: ei m-au tras pe sfoară. îmi vine să' dar asta nu o să mă ajute cu nimic.

k: eram azi în green hills şi mă uitam la o sfoară din mase plastice
ce-ar fi să o înfăşor în jurul gâtului şi să mişc un pic scaunul
de care mi-am lipit tălpile?

i: eram într-un cartier sărac. copiii mâncau din conserve pentru câini. un singur impuls un pas în gol şi viaţa asta nenorocită rămâne în urmă.

k: tu doar îţi vei tăia părul îţi vei tăia părul şi atât...

i: ca când asta mă va debarasa de trecut... trecutul mă condamnă în toţi dracii nu mai am pentru ce să exist.

k: dar cum rămâne cu momentele în care ai aparţinut cuiva şi cineva
ţi-a aparţinut ţie? mă mai gândesc la momentele astea.

i: ele vor rămâne în aer.
mi se rupe de trecut cum mi se rupe de sunetele telefonului. aş arunca naibii telefonul. cum mi se rupe de mine
de ceea ce spun sau ceea ce tac sau ceea ce simt. înţelegi?
mi se rupe de oraşul ăsta împuţit
de ce îmi promite frate-meu
de poziţiile corecte la teatru de poziţii în genere
mi se rupe de interviurile din 7 aprilie:
"unde v-au lovit, în care parte a maxilarului? era masiv tipul? ce spuneau ochii lui? a scos mult sânge din dumneavoastră? ce aţi simţit? ce i-aţi face dacă v-aţi întîlni cu el acum?".
mi se rupe de viaţa asta. înţelegi?

k: fii serios.

i: eu sunt întotdeauna serios.

k: mai simplu. o să luăm o sticlă de vin isabela
o să ne refugiem la marginea aia de lume şi
o să scriem pe o panglică gigantică "băi, eu chiar vreau să te ajut!" şi
o să o fixăm cu bandă adezivă
pe vârfurile a doi copaci la 60 de metri înălţime de pământ
e unul dintre lucrurile care ne-au rămas de făcut...
suntem obligaţi...

i: ...şi o să o citim pe silabe fraza asta o să o citim de şapte mii de ori
până un avion rusesc o să arunce peste noi cu tot felul de gunoi cu rahat

i dă cu piciorul în scaun. scaunul se răstoarnă. k se aşază jos. i se aşază jos.

k: şi o să râdem amândoi ca nişte demenţi.

pauză lipsită de orice fel de reacţii din partea lui i şi k.

i: ai nişte pupile statice.

k: pentru că mă uit fix în ochii tăi. ţi-am mai spus nu am nevoie de oculist
mă tot întrebi de pupile ca când eu le pot controla
nu pot să le schimb cum nici realităţile
înspre care privesc ori care se uită la mine nu le pot schimba
şi mă gândesc wtf of tragedie mai e şi asta

i: ochii tăi sunt ori prea încărcaţi ori prea goi dar nu poţi verifica asta la oculist.

k: scriam dimineaţă că... ce scriam? aaa, că am de mai făcut câteva lucruri gen un testament ce costum vreau să port pe mine în ultimul drum ce muzică vreau să ascult să plângă sau să nu plângă lumea dar asta e o nebunie. din aia care îţi intră în orbite şi nu poate să iasă aşa cum nici tu nu puteai dracului să ieşi din secţia patru.

i: tu cum îţi reprimi nebunia?

k se ridică în picioare. vorbeşte din mers.

k: nici într-un fel. cum dracu să îţi regulezi microcefalul când el stă parcă să explodeze şi mai ales când el e micro?
când vrei să scrii dar nu ai nici foaie nici creion nici circumstanţele
care să-ţi ofere libertatea de a... ce faci?

i: ştiu cum e să asculţi toate reproşurile lor să fii înţelegător să le
mulţumeşti pentru sinceritate...

k: ...să îi urăşti dar să o faci zâmbind...

i se ridică în picioare, ridică scaunul pe picioare.

i: ...ca apoi să te trezeşti alergând aiurea pe mijlocul străzii pe lângă nişte antilope închipuie în loc de maşini şi să urli
rataţii ticăloşii nenorociţii! să se sufoce în putoarera lor! să îi apuce diareea
să nu reuşească să ajungă la wc...

k: o singură dată mi-au legat mâinile şi atunci m-am rugat şi nu a venit nici un dumnezeu să mă dezlege aveam pumnii albi mă legănam cu tot cu pat vroiam să mă răstorn să mă strivească greutatea patului şi ălora nu le păsa deloc ăia doar decupau nişte fişe idioate cu denumiri de secţii ca când se scremeau să se cace deasupra unui lac îngheţat până le îngheţa curu în timp ce oamenii îşi tăiau venele îşi scurgeau sângele în el

i: ca când era ceva important mai important ca omul aveau o nesănătoasă ură pentru oameni

k: ai spus că vrei un cuţit n-am înţeles atunci dar uite că vreau şi eu un cuţit de orişice origine dar îl vreau acum

i: avem nevoie de un cuţit de un briceag de o lamă...

k: să scriem "băi, eu chiar vreau să te ajut" pe scoarţa unui copac... poate va mai citi cineva.

i: şi va înţelege povestea asta. va înţelege că e singur în lumea asta care nu e decât un teatru de păpuşi. iar cineva ne poartă în jurul degetelor.

k: citesc un scenariu dintr-un ziar împăturit de parcă m-am dat în iehovişti sau parcă aş studia trecutul unor kgbişti
soră-mea se uita azi la mine cu neîncredere.

i: ah neîncrederea. important este ceea în ce crezi tu.

k: nu mai cred în nimic. zdrobesc zdrobesc dimineaţa zdrobesc picăturile de ploaie care mi-au spălat regretele
zdrobesc trecutul şi cuvintele pentru care ţi-am promis 27 zile de tăcere
sau 40 zdrobesc cana asta transparentă care nu mai înseamnă nimic golită fiind.

k aruncă cana într-un perete. cana se sparge. i se apleacă ridică un ciob îl aduce în faţa ochilor. k calcă pe cioburile rămase.

i: nu mai vreau să inventez chestii pentru supravieţuire.

k: nu mai vreau să reprim strigătul. oricum viaţa asta e doar o mină în care am tot călcat strâmb.

i: oribil, îmi vine să distrug un semafor. mi-e ciudă dar dacă să zic mai exact mi-e ciudă că încă mai exist. nimeni nu îi poate lua omului dreptul de a se naşte şi dreptul de a muri. pînă şi "zeii mor".

k: la dracu' s-ar putea să nu mai îmi rămână nici o aşteptare şi atunci s-ar putea să înţeleagă cu toţii unde e alaska după care tânjesc...

i: ...unde e alaska după care tânjesc...

se aud ecouri unde e alaska după care tânjesc unde e alaska.

k: ...sau să nu înţeleagă nimic mai mult decât faptul că scris va fi ultimul meu cuvânt vreodată scris

i: faptul că mine va fi ultimul meu cuvânt vreodată scris

i îşi ia ceaiul în palme. îl ţine în mâna stângă. cu cealaltă gesticulează.

sunteţi foarte simpatici foarte drăguţi
da cu voi vorbesc serios
fac bine foarte bine mulţumesc că întrebaţi ca când vă pasă
v-aş povesti despre cum e timpul la chişinău
despre crocodili că vă mănâncă de vii despre antilope că de fapt sunt
nişte creaturi fragile în lanţul trofic despre lanţul trofic
despre furnici despre aceea că nu trebuie omorâte
dar trebuie să aflaţi ceva mai important despre mine
eu beau ceai numai dacă nu e negru trebuie să ştiţi asta
acesta este cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştiţi despre mine.

k iese pierzându-se după cortina stângă. i bea tot ceaiul dintr-o sorbitură, bate de câteva ori cu mâna dreaptă fundul cănii ca să cadă şi ultima picătură. iese pierzându-se din vedere după cortina din dreapta.

all alright don't be a fraid

deasupra prăpastiei
nu mă mai defineşte nici o stare
ştii nuditatea aia când nu mai simţi nimic
când parcă alţii te-ar fi dezbrăcat forţat
fugind cu hainele tale

mai am de sorbit câteva înghiţituri de cafea
mai am câteva lucruri de făcut

alaska mă aşteaptă

vreau sa fug în alaska

am o brichetă de fier pe care e reliefat un vulture vreau să fug în alaska

în viaţa mea nu mai există lucruri importante oameni importanţi doar tu
alţii m-au desfiinţat
imediat cum a venit un fel de primăvară în care îţi vine să te plimbi mult să faci poze
în care te saturi de localuri vrei doar să fugi să urci munţii
am îndrăgit şi timpul frumos de afară şi paleoliticul vreau să fug în alaska

când eram mică spuneam expresiv înger îngeraşul meu înainte de culcare
aveam atâta credinţă în mine aveam foarte puţini prieteni sau poate chiar deloc

oamenii scriu lucruri incredibile când sunt furioşi
aş vrea să fiu furioasă acum
aud într-o singură cască jack johnson alte probleme nu am

el îmi spunea ieri că atunci când se uită în abis
îi vine să se arunce în el că existe ceva care îl atrage
e forţa de gravitaţie zic ţine-te departe de prăpastii
eu trăiesc de optsprezece ani la al nouălea etaj
dar nu m-am gândit niciodată să mă arunc
n-am avut curajul
am avut căderi doar în vise mi se cutremura corpul
întotdeauna urma doar trezirea
nimic altceva

într-o zi o să arăt lumii cum se scriu texte plictisitoare
la altceva nu mă pricep
dabija ion mi-a scris o poezie în gând suna cam aşa:

sunt singură în baie desenez pe cadă oraşul scriu ecaterina va avea o zi frumoasă
mă întind dau drumul la apă şi nu mă gândesc la nimic
scrisul dispare oraşul dispare ecaterina'
nuuuuu nu dispare ecaterina

vreau să merg la teatru să-mi fac o salată de migdale să zăbovesc
câteva ore de vară sub o cascadă imensă să se audă johnson în ambele căşti
vreau mai puţină lumină mai mult frig vreau să fug lîn alaska
să fugim amândoi


(ascultând Jack Johnson - Better Together Lyrics)

pădurea psihedelică

"lucrurile de care te legi,
odată primite, se leagă şi mai puternic
de tine", mi-a spus
şi mai era momentul acela în care a
mărturisit că epoca lui preferată este
paleoliticul.
nu vreau să spun cum
am ajuns acolo, la marginea unei prăpastii,
dar era o linişte, sus, o linişte cum
rar se întâmplă. şi era prima clipă
din săptămânile astea, prima clipă
când cugetul meu nu era bântuit de
nici o grijă.

îmi număra vertebrele şirei
spinării. se uita la mine în ochi şi
se îngrijora că nu mi se măresc pupilele.

"am citit undeva că mâinile arată schimbările
în oameni, arată grijile şi experienţele lor,
mâinile întotdeauna se schimbă,
iar ochii, ochii rămân la fel de la naştere...
ai pupilele mici, vreau să le văd dilatându-se,
să văd cum se măresc, vreau să se dilate,
vreau să ştiu că eşti bine..."
îi simţeam grija. se crea un moment penibil
de reprimare, de neîntâmplare care vrea
să se întâmple, de lipsă îndelungată a curajului,
dar simţeam sălbăticia, aceeaşi sălbăticie simţită
în filmul into the wild,
"spune-mi o culoare, spune-mi trei cuvinte ce ar defini acea
culoare..." - albastru - moale, pastelat şi mat.
"un animal" - leu - puternic, curajos,
orgolios - "ce ai simţi dacă te-ai afla
într-o cameră albă?" - libertate, linişte,
confort...
când coboram mi-a spus: "culoarea înseamnă ceea ce eşti,
animalul, cum vezi oamenii din jurul tău,
iar camera albă nu e altceva decât moartea
şi cum o simţi".

am deschis larg ochii şi era prea multă lumină
ca să se schimbe ceva

Atelierul de creative writing "Vlad Ioviţă" (20 martie 2010)

valea morilor - clipe de neuitat

ca sa vedeti si voi frumusetile de care ne-am bucurat noi azi

Daniel D Marin - noua poezie basarabeană

Deşi am ţinut cu tot dinadinsul să ajung la Noua poezie basarabeană, de la poeticile cotidianului, ei bine, n-am ajuns… A ajuns ea la mine, acum o săptămână, dar abia astazi am putut cu adevărat să mă bucur de întâlnirea cu ea. Nimic din antologie nu egalează ce au scris Crudu şi Baştovoi pe la mijlocul anilor 90. Dar prima condiţie a unei literaturi tinere este să existe. Cred că s-a îndeplinit cu brio nu doar existenţa, ci şi sarcina de-a o semnala.

Îmi plac mai multe poeme din antologie (şi chiar autori, de ex. Iurie Burlacu, pe care l-am citit pe Internet cu mult interes în urma cu un timp, Andrei Gamarţ, care şi pictează, fraţii Vakulovski, despre care se ştie în Ro cred că mai mult decât în RM), dar, pt. că aşa e “cutuma”, voi selecta unul singur. Autorul, Andrei Ungureanu, a publicat o carte în 2000, “Insomnie de peşte” – judecând după titlu, probabil că în acea carte Andrei pleacă din Baştovoi, dar ajunge la Crudu, cel din “Poooooooooate” (Vinea, 2004), unde e “mai fracturist”, deşi nu renunţă la o retractilitate (aparent) naivă, din care au împrumutat, altfel, şi basarabeni mai recenţi (si nu doar cei antologaţi în această carte).

Eu abia aştept să apară antologia noii poezii româneşti, şi atunci vom putea observa şi mai multe. Dumitru Crudu, realizatorul “ediţiei basarabene”, ne-a luat-o puţin înainte

Insomnie de peşte
de Andrei Ungureanu

Te întorci acasă. Acolo
Te aşteaptă peştişorul tău de aur
În casa lui de sticlă. Îţi imaginezi că
Peştişorul de aur îţi va transforma visul tău
Cu bikini
Cu saună
Cu sex-show în realitate.
Că vei deveni James Dean
Că vei mânca sânii mari ai Pamellei Anderson la micul
Dejun
Vei fi rege în Pogo-pogo
Şi vei muri erou.
Un erou împuşcat.
Peştişorul îţi cunoaşte visul.
El – celebritatea de aur – ştie că
Visul tău e prea frumos ca să fie distrus.
Dar tu nu ştii că
Peştele tău
Nu a îndeplinit niciodată dorinţe
Nu a citit niciodată basmul deşi
Ţine întotdeauna ochii deschişi
Şi are insomnie de peşte
Şi nu poate să viseze deşi
Ar fi vrut să aibă şi el un vis al său
Cu o uşoară mângâiere
Cu o barcă de pescar
Cu un bătrân în ea
Şi o mare. Mare şi albastră asemănătoare
Cutiei de viermi de pe masă.
Cum ar putea să-ţi distrugă visele
Când
El nu are nici unul?

Pentru un teatru fracturist

Am început să scriu teatru într-un moment foarte dificil pentru mine, când am realizat că aproape toate certitudinile pe care le avusesem până atunci s-au dovedit a fi false. Nu mai ştiam ce să fac deoarece nu mai puteam să fiu sigur de nimic. Nici măcar de faptul că biletul de tren pe care mi l-am cumpărat cu o zi înainte putea să mă ajute să plec undeva. Probabil, în acele clipe, la fel ca şi mulţi alţii, realizasem că nu era nimic bătut în cuie: prieteni, serviciu, dragoste, casă etc. Toate, brusc, căpătaseră o altă înfăţişare, alte semnificaţii şi o altă evoluţie. Lucrurile în care credeam nu mai aveau nici un fel de valabilitate. Oamenii din jurul meu deveniseră alţii. Eu însumi eram altul. Nimic nu mai înţelegeam şi de nimic nu mai puteam fi sigur. Chiar şi poezia, una dintre certitudinile mele, mi se părea a fi o mare iluzie, o palidă imitaţie a poeziei altora, un mod neputincios de a vorbi despre mine. Mai mult de zece ani, însă, crezusem altceva. Pe urmă mi-am dat seama că m-am înşelat. În clipele alea am realizat falsitatea şi superficialitatea mea proprie. Totuşi, nu puteam înţelege ce se întâmpla. Dacă existase ceva frumos, cum de se putea sfârşi? Dacă ai fost cu cineva prieten, cum puteai să nu mai fii într-o bună zi? Cum puteai să nu-l mai iubeşti pe cineva pe care l-ai iubit? Cum putea să existe răul şi monstruozitatea ca o formă a golului? Şi, mai ales, după ce îţi dai seama că răul este şi e atât de vădit, cum mai poţi trăi în continuare? Fusesem contrariat, tot în acea perioadă, de faptul că foarte mulţi oameni deosebiţi erau înconjuraţi de nişte nulităţi. Ulterior, acei oameni fascinanţi au ajuns nişte epave, iar persoanele mediocre care-i înconjurau au ajuns să deţină poziţii-cheie, să aibă situaţii înfloritoare. Cum s-a produs acest lucru? Nu înţelegeam, de asemenea, cum în anumite situaţii limită tocmai soluţiile care trebuie să te salveze te aduc într-o stare şi mai jalnică. Să se afle totul numai sub semnul eşecului, nesiguranţei şi confuziei? Poate că aceste întrebări par a fi naive, dar atunci pentru mine erau vitale.

Am început să scriu în clipele alea groaznice pentru mine.

Din acel moment, lumea din jurul meu a reînceput să aibă un sens.

Teatrul fracturist pe care-l fac se revendică de la încercarea de-a depăşi ruptura dintre om şi societate, dar şi cea dintre limbaj şi realitate.

Nu am să vorbesc acum despre ceea ce scriu. Mi se pare însă că teatrul te poate ajuta să te orientezi în perioada asta atât de confuză, când a dispărut o lume, iar altă lume încă nu a apărut. Cred că teatru poate fi o replică dată incertitudinii şi lipsei de sens din jur. Căci, ceea ce mă interesează şi pe mine foarte tare, este, în primul rând, realitatea. Dar, şi aici vreau să precizez, atunci când zic realitate, am în vedere ceva foarte concret. Nu descrierea unor întâmplări sau evenimente mă interesează, ci impactul pe care acestea le pot avea asupra noastră. Pentru că, fiţi de acord, nimic nu este mai important în lumea asta decât reacţiile noastre. Apoi, şi eu cred că diferenţa poate naşte o nouă etică.

Scriind teatru am început să simt că îmi pasă foarte tare de ceea ce se întâmplă cu toţi oamenii pe care eu îi cunosc. Din acel moment, am încetat să mai fiu singur.

Cumpărându-mi acum un bilet la nu ştiu ce autobuz sunt un pic mai sigur decât altădată că voi putea ajunge unde mi-am propus. Oamenii au nevoie de certitudini. Mai ales într-o lume cum este cea în care trăim cu toţii, când realitatea constituie o operă mass-media, politicienilor sau a creatorilor de reclamă.

Eu cred că trebuie să încercăm ca acţiunile pe care le facem să aibă din nou sens.

Dumitru Crudu

24 septembrie 2001

inainte de inceperea atelierului, sambata trecuta, o ambulanta a fost accidentata

exact la intersectia bodoni cu st cel mare

chef...

Când o să am chef, o să-l dezgheț cu respirația

și el o să plesnească

și o să elibereze primăvara

mă desfiinţează toată lumea cu ideea să pun mai multe fotografii. luati-le!

cu atelieristii de la vlad iovita la speranta

m-am pornit acasă, că tot şefa catedrei de comerţ mi-a zis să nu mă duc azi la întreprindere, dar mi-am amintit de concursul de filosofie... am coborât brusc din maxi-taxi şi am luat un altul în direcţia opusă. m-am cam rătăcit, dar ajunsă în faţa locaţiei, l-am întâlnit pe alex cosmescu, care m-a condus în 436. era destul de plictisitor. nu ştiu ce îi învaţă alex pe studenţii aceia, dar era şuuuuuuubred rău. băieţii mi-au zis că taman intenţionau să se care în altă parte, unde ar fi cică mai interesant. am stat o jumătate de oră, după care ne-am deplasat la speranţa. acolo i-am servit eu cu ceaiuri, că tot aveam bani proaspeţi: negru pentru mine, de fructe pentru ion, verde pentru sandu. mi se facuse ceaiul prea tare, aşa că l-am suplinit cu apă minerală. a prins un gust sărăţel. mă enerva şi macrinici cu fraze scârboase. "să nu mai vorbeşti cu mine aşa!", i-am zis.

altfel, mă simţeam bine acolo, între prieteni. îmi plac lucrurile pe care le discutam. ion ne povestea despre un fel de promovare comercială: Limonîlimonîlimonîlimonî limonîlimonîlimonî limonîlimonîlimonî... şi tot aşa la infinit. locaţia: piaţa centrală. nu mai puteam să respir de râs. apoi discutam serialul friends, toate zece sezoane. la scrubs nu am ajuns...

buzu soarbe întotdeauna până şi ultima picătură de ceai, ori cafea, nu lasă nimic la stat. povesteşte o teorie tanistă, de zen: "mergând înspre cascadă vede un tip cu o barcă, strigând după ajutor. nu izbuti să-l salveze, dar, când se apropiase de el, să vadă dacă a murit, îl găseşte întreg, nevătămat, întins în acea barcă şi îl întreabă cum de a reuşit să supravieţuiască stâncilor, căderii... la care i se răspunde cum că în momentul în care se zbătea să iasă, apele îl trăgeau tot mai la fund, iar când s-a lăsat, a fost salvat de valuri şi dus la acest mal"... ăsta era un fragment dintr-o povestire tanistă, care transmite ideea că totul trebuie să fie spontan.

semneaza kate recam

__________________________________ 18 martie 2010

cum se încalţă poeţii

Clovnul de McDonald's

Mai limpede decât o simplă lectură a romanului de referinţă, a autorului argentinian Rodrigo Garcia, a apărut spectacolul Clovnul de McDonald's, în regia Luminiţei Ţîcu, o piesă lansată de trupa de teatru Foosbook din Chişinău, într-o încăpere localizată cu trei etaje mai sus de Librăria din Hol, un spaţiu restrâns, dar confortabil, înzestrat cu reflectoare, scenă şi chiar balcon, astfel încât distanţa redusă dintre spectator şi actor face atmosfera intimă de o sinceritate dezarmantă. Şi, chiar mai mult de atât, acolo persistă o anume senzaţie de înghesuială, de sufocare, de certitudine că trăim cu toţii aceeaşi problemă. În lipsa unor mişcări importante, pe lângă discurs, spectacolul s-ar potrivi şi în categoria "teatru de microfon".
Domnul Fusu a făcut introducerea, afirmând că teatrul este o îmbinare a virtualului cu realitatea, explicând noua denumire a atelierului, şi anume Foosbook, de la Facebook adică, luând ca punct de pornire însăşi ideea tratată iniţial.

Şi cum stam la balconul sălii de teatru, fără vreun sprijin din partea peretelui flexibil, îmi căutam ţinuta corectă (că tot are o importanţă majoră pentru receptarea piesei), analizând atent scena, decorul, care, de altfel, era foarte simplu (dar nu şi simplist): întregul fundal - acoperit cu un material negru (ceea ce a şi ajutat spectatorul să pătrundă mai lesne substraturile filosofice din monologuri, să nu-l substragă eventuale încărcături), iar pe scenă - trei pahare de cola, plasate la distanţe egale între ele. Jos, la mijloc, un Happy Meal. Prin sală se plimbau trei clovni.

Prin rolul interpretat, Leo Rudenco a deschis perspectiva din care se obsevă că oamenii în permanenţă îşi caută scuze, dând vina pe ceva anume..., dar primul clovn recunoaşte, totuşi, chiar şi în sine, prezenţa unei fixaţii, şi anume acea aplecare fatidică, prin care el vede lumea făcută din trădători. Crezul său este că toţi oamenii pe care îi va întâlni într-un "astăzi" o să-i dea ţepe..., pretext de-a trece la un limbaj mai obscen, alături de Ghenadie Gâlgă (din locul meu de la balcon, văzut ca al doilea clovn, sau clovnul de mijloc), pentru ca să se treacă brusc la tragicul din spusele lui Alexandru Pleşca: "Iar eu văd trupurile ca nişte maşinării şi văd băiatul gata să zvârle extensorul de incendiu pe Jeep-ul poliţiei, aşa cum ar face o maşinărie. Eu şterg mişcările, hainele, cagula lipită parcă de-o maşinărie. Şi observ un poliţai ca o maşinărie, ţintind capul băiatului, ca apoi să-l văd tăvălindu-se ca o maşinărie. Şi văd cum Jeep-ul trece de două ori cu roţile peste trupul băiatului. O maşinărie strivită de-o altă maşinărie. Şi văd această omenire fără omenie, ca o cretină, ticăloasă, nemernică maşinărie." Exact ceea ce transmite şi poezia lui Jim Carroll.

După o tăcere îndelungată, brusc, s-a făcut auzită o explozie muzicală, cântată în trio: "Taaaadariidaarida duuuum, riiidaaa, riiidaaa, tadaridarida dum tururida...", odată cu care s-a trecut la istorisirea amintirilor din copilărie, a desenelor animate, despre care, acelaşi Alexandru Pleşca, mărturiseşte: "Niciodată n-am înţeles de ce toţi copiii de pe vremea mea erau fascinaţi, în mod special, de-un motan care urmărea un şoarece. Zece ani mai târziu am aflat că se numeau Tom şi Jerry. Nu se atingeau de mâncare, nici de pâinea prăjită, nici de gem, nici de unt, stăteau cu gura căscată UITÂNDU-SE LA TOM ŞI JERRY! haaahaaa... Şi mie îmi plăcea să mă uit la televizor când eram mic..., dar mie îmi trăgeau una după ceafă şi îmi ziceau - hai la muncă, ***** copilul mă-tii, eşti deja prea mare ca să te mai uiţi la desene. În timp ce toţi copiii se uitau la desene, eu munceam cu taică-meu la măcelărie...".

În mod special, sala a rezonat cu echilibrarea tonalităţii placide, cu exploziile de emoţii, cu nervul verbului şi cu gesticulaţiile necontrolate, care te duc în haosul acela de trăiri interioare.

Poate datorită tăcerilor lungi, care s-au tot întâmplat pe parcursul spectacolului ; poate pentru că nu s-a aprins lumina mai puternic, când a fost cazul să fie aprinsă ; sau poate pentru că n-a existat vreo cortină, care să cadă, dar nu s-a simţit finalul, moment în care, Ghenadie, clovnul din mijloc, a fost nevoit să spună "puteţi conecta telefoanele mobile"...

Dincolo de lipsa dinamicului în mişcările scenice, dincolo de staticul excesiv şi dincolo de mizarea numai pe forţa discursului, mi-a plăcut spargerea baloanelor roşii. Şi mai interesantă este povestea obţinerii lor. Leo şi Ghenadie s-au dus la McDonald's, înainte de spectacol, comandând ceea ce aveau să pună apoi în decor. Şi au îndrăznit să ceară baloane. Aşa cum ne apar ei, maturi, masivi şi spătoşi, au cerut două baloane. Managerul s-a mirat, răspunzând că baloanele se dau numai în weekend, replică la care actorii au insistat să fie chemat shift-managerul: "Vă facem şi reclamă", ziceau ei (dar n-au zis ce fel de reclamă), când shift-managerul deja se apropia, cu tot cu baloanele umflate - unul roşu şi unul albastru. "Bine că nu două albastre", a replicat Fusu.

Clovnii, într-un moment, s-au apucat chiar de înfulecat nişte hamburgeri, exact atunci când au şi încercat să definească calitatea unuia dintre sandvişuri: "Avem un înlocuitor de salată, un surogat de roşii, şi un oval maro, care vrea să se creadă o bucată de carne. Acest amestec exploziv provoacă o cantitate mare de substanţe nocive. Cine mănâncă aşa ceva, nu va mai putea gândi corect niciodată în viaţă." Cineva dintre spectatori a spus că se aştepta ca finalitatea să fie un vomisment, că se aştepta să fie mai multă acţiune, ceva mai underground... mai memorabil, chiar dacă ar fi trebuit să apeleze, pentru asta, la estetica urâtului.

În opinia noastră, însă, a fost suficientă transmiterea ideilor şi a emoţiilor, doar cu ajutorul cuvintelor. Orice efecte riscante ar fi trezit cotroverse.

Tematica ar fi că unii oameni manipulează cu alţii, ca şi cum, cei din urmă ar fi nişte păpuşi, nişte mecanisme ori nişte clovni. Dar, fiecare spectator poate identifica o altă temă. Pe mine, de exemplu, ideile lansate în această piesă, m-au dus cu gândul la un poem al poetului american Jim Carroll: "Când văd un iepure/ zdrobit de-un camion în mers/ visez computere maniace/ calculând greşit noţiuni serioase/ legate de vieţile noastre” (“Un fragment”). Eu consider că McDonald's a fost numai pretextul unei tematici care ţine de-un surogat exprimat în diferite formule. M-a intrigat totodată titlul piesei, fiindcă, din experienţă proprie, am cunoscut acolo, în McDonald's, numai două ipostaze: maşinărie şi clovn.

În drum spre casă, după spectacol, ne gândeam cum ar fi ieşit un spectacol ca acesta, dacă ar fi să fie inventat dintr-o dată, sau jucat în mod spontan, ca în commedia dell’arte. La o adică, să se angajeze trei poeţi la McDonald's, unde să lucreze un an, după care să iasă pe scenă şi să se descarce de toate experienţele trăite real acolo. Ar fi ceva mult mai sincer şi ceva foarte original.

Pentru final, nu putem decât să vă recomandăm să vedeţi cu ochii voştri acest spectacol, făcut dintr-un Happy Meal, fiindcă doar acolo se arată mai viu adevărurile. Pentru că felul în care sunt plasate, într-o anume înlănţuire logică, mărturisirile, sunteţi chemaţi să meditaţi asupra cuvintelor spuse, să treceţi într-o altă dimensiune, şi, în fine, să vă spuneţi, să vă repetaţi: "Este nevoie de o schimbare, da, trebuie să se schimbe ceva!".

Eu spun că trebuie să-l vedeţi şi voi, pe Clovnul - ăsta - de McDonald's.

Articol semnat de Kate Recam

Leo Rudenco, Ghenadie Gâlgă şi Alexandru Pleşca

Mario Vargas Llosa: „Istoria lui Mayta”

Romanele lui Mario Vargas Llosa înglobează cugetări profunde despre însăşi fapta de a scrie. Autorul dezvoltă ideea că umanitatea are nevoie de acea plăsmuire a imaginaţiei care schimbă dimensiunile unei sau altei realităţi. Şi, pornind de la aceasta, observă cu uşurinţă cum se schimbă firul narativ, nu doar din perspectiva tehnicii de scriere, ci şi din punct de vedere evolutiv, în funcţie de ideile (aici politice) ale personajelor care povestesc. Şe ştie că Llosa lucra mult la dezvoltarea ideilor, pâna a ajunge să le scrie pe hârtie, acest proces de creare a unei scheme literare, de iniţiere a unui concept, de la care ar porni un subiect putând să dureze de la câteva luni până la câţiva ani.

Llosa îşi defineşte scrisul „ca pe un act de perseverenţă, încăpăţânare şi disciplină". Stilul său atât ludic, cât şi istoric, cuprinde imanent multiple reflecţii, apelând la diverse modalităţi de a le introduce în expunere, fără a atenua firescul relatării. Componenta politică îşi face simţită prezenţa chiar din stadiul incipient al curgerii întâmplărilor. Dar autorul izbuteşte să capete detaşarea necesară pentru a înlătura afectivitatea memoriei, abţinându-se să recurgă la propriile-i experienţe, de la impunerea atitudinii personale. Ba chiar se observă un anume paralelism între părerile politice pe de o parte şi noema literară pe de alta, ambele fiind prezente, fără a converge în vreun fel în spaţiul de receptare.

Abordarea aleasă este una atotcuprinzătoare. Remarcăm, în acelaşi context, un soi de viziuni şi un ansamblu de perspective, mai mult tridimensionale. Constatăm prezenţa drumului, a exteriorului împânzit cu detalii descriptive, precum şi rezonanţa introvertită a naratorului (chiar în partea introductivă). Altă triplicitate vine de la schiţarea unor circumstanţe mai mult sau mai puţin ironice în raport cu discuţia iniţiată serios pe plan social-politic versus previzibilitatea finalului (luând ca reper oricare dintre conversaţiile corespunzătoare tematicii).

Pe planul insurecţional apare o legătură strânsă între marxiştii şi revoluţionarii care, de altfel, se subordonau aceloraşi ideologii. Şi aici se observă construcţia unor concesii de ordin moralizator, numai pentru ca mai târziu să fie deconstruite. Pentru a impulsiona evoluţia conţinutului narativ în dependenţă de nişte coordonate imprecise, întotdeauna variabile, în ceea ce priveşte acţiunile protagoniştilor, pentru a ajunge într-un mod individual şi absolut subiectiv în epiderma expunerii. Iar acolo, lectorului îi rămâne libertatea de a alege cum să recepteze cele percepute.

Dacă e să nu facem abstracţie de simplitatea şi luciditatea modalităţii expunerii întrebuinţate de autor, putem secunda nişte dialectici revoluţionare, ce au forţa de a schimba în noi anumite realităţi, anumite concepte teoretice, sesizate mult mai distanţat şi mult mai rece pînă acum. Fiind parcă prezenţi în centrul unor controverse, devenim asesorii destinului fiecărui personaj în parte. Atingem astfel, în cursul lecturii, cu totul şi cu totul alte dimensiuni, la nivel de manifestare exterioară.

Din punct de vedere stilistic, baza constructivă a lui Mario Vargas Llosa nu filtrează materia primă de scriere, anihilând din start lacunele posibilelor hăuri dintre două sau mai multe planuri istorice. Subminează trăirile lipsite de vlagă, absenţa vitalităţii acolo unde prezenţa ei este esenţială. Dialogurile au loc la un rang mai mult aristocratic, unde vulgarismele sunt permise numai în anumite contexte voit ironice, înclinând tentaţia generală înspre umor, ori realitatea din spatele acestuia, dar nicidecum înspre vulgaritate. Sunt plasate în faţa scenei trăirile care, fiind trecute din timpuri în timpuri, au ajuns să fie supuse imitaţiei: „...acea nesiguranţă existenţială tipică burgheziei care se îndoieşte până şi de sexul cu care s-a născut”.

Înafara oricăror influenţe ideologice, putem înregistra cu surprindere produsul final, obţinut în urma mânuirii cu iscusinţă a recuzitelor şi resorturilor din mâna lui Llosa, în conceperea unor spaţii tăioase, dar necesare literaturii care rezistă. Nişte spaţii care cuprind viziunile societăţii atât din punct de vedere politic, cultural, social, intelectual, ci şi afectiv, lăsând la suprafaţă doar lucrurile importante de ştiut, într-o manieră care nu plictiseşte.

Istorisirea propriu-zisă începe într-o manieră dinamică, şi anume prin intermediul gândurilor ce acaparează personajul principal în timpul alergatului de dimineaţă. Acesta descrie, în mintea sa, exteriorul perceput, pornind de la peisajul pitoresc – Pacificul, mai numit şi Mare - zidurile, sirenele, reflectoarele şi până la gunoaiele împrăştiate pe faleză. Astfel, treptat se trece la spectacolul mizeriei, care cuprinde întregul oraş, descriind, în paralel, şi oamenii. Iar mai târziu, vine portretizarea lui Mayta: „era un bondoc cu părul creţ, cu platfus, cu strungăreaţă şi c-un mers răşchirat de parcă ar fi marcat cu tălpile pe un cadran ora două fără zece. Umbla tot timpul în pantaloni scurţi, cu o jachetă flenduroasă, floacoasă şi verzuie, şi cu un fular friguros înfăşurat la gât până şi-n casă”. Tot aici, după diferite deschideri introductive, se poartă discuţii aprinse pe marginea capitalismului monopolist: „Imperialismul e meşter în tertipuri din astea. Ca şi stalinismul. Un muncitor sau un ţăran nu cad aşa uşor în capcană. Intelectualii, însă, înhaţă biberonul de cum li-l plimbi pe la nas. După care născocesc teorii ca să-şi justifice potlogăriile.”

Între trasarea schemelor politice, discutând greva sau războiul revoluţionar, sunt impregnate detalii descriptive circumstanţelor şi acţiunilor protagoniştilor, care, bunăoară, aduc un aer uşor ironic, aerisind tensiunea adusă prin dialoguri.

Ceva mai târziu se descrie realitatea unui conducător – Moises – un om echilibrat, care ştie să păstreze armonia în jurul său, ştie să împace toată lumea şi care a făcut mai mult decât Institutul Culturii cu Ministerul Educaţiei şi cu toate Universităţile din Peru la un loc. Este descris ca fiind un caz tipic de intelectual revoluţionar „senzualizat”, vorbindu-se totodată şi despre „abilitatea sa combinatorie, ştiinţa antihegeliană constând în a concilia contrariile şi în a face – cum a izbutit sfântul Limei, San Martin de Porres, - să mănânce laolaltă din aceeaşi străchinioară câinele, papagalul şi mâţa”.

Relaţia de forţe dintre socialism, capitalism şi birocrato-imperialism în lume şi ascuţierea luptei de clasă pe cinci continente sunt subiecte de prim plan, aduse în polemicile purtate în contextul discuţiilor dintre personajele care, după cum se observă, poartă apartenenţă clasei intelectuale. „Textualizarea” acestor conversaţii aduc un mare plus informativ cititorului. Ele deschid controverse asupra crimelor împotriva proletariatului, comise de birocratitazea stalinistă, pauperizarea ţărilor subdezvoltate de către forma neocolonialismului, concentrarea monopolurilor şi multe alte probleme devenite acum istorice.

Despre societate şi despre corupere, despre momâiele de profesori, ori istoricii care erau mai interesaţi de sursele istoriei Peru-ului decât de istoria Peru-ului; despre proful de spaniolă, mai încredinţat că era important să citeşti ce scrisese Leo Spitzer despre Lorca decât înseşi poemele lui Lorca, sau cartea lui Amado Alonso despre poezia lui Neruda decât însăşi poezia lui Neruda... despre motorul istoriei şi despre lupta ce izbucneşte din ciocnirea intereselor contrarii ale claselor sociale. Despre violenţa politică şi escadroanele contrarevoluţionare, despre asasinatele şi sechestrările rămase taine.

Dar nu mă grăbesc să spun chiar totul. Vă las pe voi să descoperiţi romanul până la capăt.

Despre poezia lui Ion Buzu

Komartin:

Ion Buzu

despre poezia Ecaterinei Bargan

Despre rădăcinile filosofiei (interviu cu Ion Buzu)

Bargan Ecaterina: Spune-mi, te rog, care este crezul tău poetic, crezul tău filosofic şi crezul tău existenţial?
Buzu Ion: Ohohoho. Dar ce-s astea?
B.E: Pot fi nişte fraze ori mottouri care dezvăluie perspectivele tale de a privi literatura, filosofia şi viaţa; un fel de Ars Poetica, care nu trebuie neapărat să fie exprimată prin poezie.
Buzu Ion: Aveam un aforism de Nietzsche, cum că ''Un filosof este cel care priveşte, înţelege, vrea, trăieşte, visează, caută, creează în permanenţă lucruri extraordinare", şi tot ceea ce era legat de filosofie, literatură, artă, era de fapt încercarea de a găsi acest extraordinar. În mine, în viaţa mea, în însăşi Viaţă… Despre crezul poetic, spuneam odată că poezia e atunci când apare în mine o nouă catenă de ADN, una nouă, necunoscută până acum mie, una care vrea să iasă de sub control.

B.E: Poezia pe care o scrii este una filosofică?
Buzu Ion: Uneori cred că e filosofică, în special conţine conexiuni cu anarho-nihilismul.

B.E: Vrei să devii un scriitor?
Buzu Ion: Sincer vorbind, nu mă văd în postura de scriitor cu renume. Adică, consider asta un fel de trădare, cel puţin acum.

B.E: Povesteşte-mi despre cum înţelegi tu că poezia ar putea ajunge mai simplu ori mai direct la oameni, cum vrei să fie transmisă?
Buzu Ion: Deja-vu. Eu cred că, de poezie, sau, hai să zic, de stările pe care le poate naşte poezia are nevoie fiecare om. Chiar şi acel funcţionar la bancă, chiar şi politicianul şi măturătorul sau vagabondul sau şoferul… toţi au nevoie de acel extraordinar. Dar, spune, cine cumpără cărţile de poezie? Nu cei care deja o citesc şi chiar o scriu?

B.E: Eşti superstiţios?
Buzu Ion: Nu prea, dar totuşi, nu las pe nimeni să-mi treacă în faţă cu găleata goală şi când văd o pisică tăindu-mi drumul, arunc 3 pietricele peste umăr, pentru orice eventualitate, fiindcă, îi ştiu eu pe zei, cu prima ocazie mi-o trag.

B.E: Cum izbuteşti să anulezi confruntarea dintre „ce vreau” şi „ce trebuie”?
Buzu Ion: Doar rezist tentaţiei, îmi înving demonii interiori... făceam o teorie nietzscheeană foarte faină cu privire la durere şi suferinţă, că ceea ce ne aruncă în suferinţa mizeră, sunt de fapt demonii noştri interiori şi sensul lor este de a fi învinşi. Spuneam că dacă îi iei boala cuiva, este ca şi cum i-ai fura ceva, o mână sau un ochi, fiindcă îi iei şi posibilitatea de a-şi învinge demonii, de a-i depăşi, depăşindu-se astfel şi pe sine.

B.E: Nietzsche este autorul care te-a influenţat şi care te-a schimbat cel mai mult? Care alţi autori au izbutit să îţi condiţioneze evoluţia?
Buzu Ion: Pai, sunt… Platon, Eliade, Sartre, Deleuze, Camus, Hakim Bey, Baudrillard, Fante, Spinoza, Heidegger… şi lista continuă. Revin de multe ori la Nietzsche fiindcă e prezent în aproape toate gândirile celor enumeraţi. Cineva spunea că nu se poate filosofa fără să-l iei în considerare pe Nietzsche. Aaaa, şi Kierkegaard.


B.E: Am putea să continuăm mâine?

Buzu Ion: Da, desigur, chiar te rog.

B.E: Mulţumesc.


(Buzu Ion: Evrica! Tot cu peripeţii ai ajuns acasă ieri?
B.E: Da..., mă rog, îţi povestesc altădată ce s-a întamplat. Cea mai gravă a fost stângăcia mea. Era cât pe ce să scap foile pe care mi le-ai dat, era să le scap într-o baltă noroioasă de fulgi topiţi, dar s-a trecut fără accidente.
Buzu Ion: Ehe, ai mare noroc că nu le-ai scapat. Sunt un singur exemplar. Şi, în plus, parcă erau într-o mapă....!
B.E: Da, le-am scos ca să le citesc. Şi când le puneam înapoi, în mapă, când m-am împiedicat... bine că am făcut acrobatică în copilărie...
Buzu Ion: Trăiască acrobaţia!
Buzu Ion: Printre altele, ziceai că asculţi Beethoven?
B.E: Da
Buzu Ion: I'm impresed
B.E: Aleg Beethoven când citesc beletristică. Dar hai să continuăm dialogul pe care l-am pornit ieri..
Buzu Ion: Să încercăm.)


B.E: Ce sfat de viaţă ţi-a dat ţie filosofia?
Buzu Ion: Păi, ar fi o tonă de sfaturi...
B.E: Zi-mi cel mai important.
Buzu Ion: De fapt, filosofia mi-a schimbat din rădăcini identitatea. Unul dintre lucrurile învăţate, ar fi atitudinea nonierarhică asupra tot ce mi se întâmplă. Adică, încerc să văd lucrurile fără să le ierarhizez, clasific, spunând, uite, ăsta e primul, pe urmă, de la el vin altele şi tot aşa... eu încerc să aplic o atitudine rizomatică, cum ar spune Deleuze. Încerc să privesc fiecare lucru, sau, chiar şi fiecare autor, moment, idee, stare, parte din mine etc, ca fiind ceva unic, specific, diferit. Alt lucru învăţat de la filosofie este că omul nu trebuie să înveţe să fie omul moral sau, hai, omul decent. Ştii, toţi vorbesc despre ''ce înseamnă să fii om'' şi spun că trebuie să fii amabil, să respecţi legile, părinţii, valorile, să fii moral. Eu cred că asta înseamnă să fii supus. Adică, este vorba despre impersonalul "Se", despre care vorbeşte Heidegger. El spune că în societate fiecare gândeşte, vorbeşte, citeşte, simte... aşa cum 'Se' gândeşte, vorbeşte... trăieşte. Este un fel de întindere a unui principiu dominant al omului normal, al omului turmei, în stare să participe la funcţionarea sistemului în care e inclus. Ei bine, eu cred că individul trebuie să devină o excepţie, să devină cel care este. Excepţia este concentrarea voinţei şi puterii celei mai profunde, autentice, chiar cutremurătoare, care zace în spiritul uman. Şi, na, ştii, o altă viziune excepţională, pe care o aplic în viaţa mea, este eterna reîntoarcere a lui Nietzsche. Ea spune că viaţa pe care o trăim se va repeta încă o dată şi încă o dată şi încă o dată...
fiecare moment se va repeta la infinit. Şi a fost repetat la infinit. Astfel, Nietzsche spune, ''să vrei doar ceea ce merită să fie repetat la infinit''. Şi orice durere, boală, umilinţă sau mizerie, ucide-o înainte ca ea să te ucidă pe tine, la infinit.

B.E: Cum ar arăta viaţa fără de filosofie?
Buzu Ion: Păi... nu ştiu. Eu nu cred că există cineva fără să aibă o anumită filosofie. Filosofia este modul în care încercăm să înţelegem ce se întâmplă cu noi, cu lumea în care zăbovim, cu lucrurile pe care le facem, ori lucrurile pe care 'trebuie' să le facem, dacă trebuie să le facem şi nu cred că există cineva care nu şi-ar fi interogat propria existenţă. Doar că, vezi, există filosofia menită să ofere confort şi somn liniştit, cea a turmei, menită să răspundă îndată la interogaţia asupra, mă rog, asupra ce ţintesc oamenii... deci, nu ştiu, nu pot să-mi imaginez cum ar arăta viaţa fără de ea...

B.E: Prin ce diferă filosofiile despre care spuneai adineauri că pot fi catalogate?
Buzu Ion: În viziunea mea, în primul rând, filosofarea autentică e cea care se încearcă să se pună sub semnul întrebării şi chiar să se treacă dincolo de anumite lucruri, de la sine înţelese. Atunci când reuşeşti să faci asta, să spargi această viziune dominantă, doar atunci ajungi să-ţi exerciţi libertatea de gândire şi curajul ei de a înainta spre noi zone, creând noi căi, noi viziuni. Şi aş crede că de aici, filosofiile se diferenţiază prin obiectul asupra cărora se concentrează, deşi mulţi încearcă sistematizarea...

B.E: Care scriitor din literatură ţi se pare unul bun?
Buzu Ion: Oleg Carp. Scrie cumva psihedelic. Cinismul stă în inima textelor sale, cum şi o stare halucinantă. În plus, ştie cum să nu plictisească. Dar îmi place, prin situaţiile superbizare şi superhalucinante şi prin imaginile la fel de ''duse'', prezente în ceea ce face el. Eh, ţi-aş mai spune nişte teorii despre tu-ul ăsta de care spui...
B.E. Promit să discutăm despre Oleg Carp, mai în detaliu, altădată. Acum, spune-mi ceea cu ce vrei să încheiem acest dialog.
Buzu Ion: Omul e calea între animal domestic şi supraom, întrebarea şi sarcina este cât de departe poţi merge pe această cale. Gata, am zis-o!

B.E: Îţi mulţumesc.


(13-14 martie, 2010)