Pentru ca au venit sarbatorile, de aia, nu mai postam pe blog. Va dorim LA MULTI ANI!
LA MULTI ANI, oriunde ati fi in aceste zile!
miercuri, 29 decembrie 2010
joi, 23 decembrie 2010
Romanul Zogru de Doina Rusti a aparut in limba italiana
Romanul Zogru (Polirom, 2006) de Doina Ruşti a apărut recent în limba italiană la editura Bonnano Editore, în traducerea lui Roberto Merlo.
Zogru a mai fost tradus în 2009 la editura bulgară Balkani.
Nemuritorul Zogru, un personaj fabulos născut în „Săptămîna Mare a anului 1460” şi folosind ca vehicule de înaintare prin istorie (pînă în prezent) trupuri umane, este, la rîndu-i, vehiculul prin care Doina Ruşti ne atrage într-o lume fascinantă a evenimentelor mici din istoria mare, a poveştilor savuroase, a fantasmelor. Prin încrengătura poveştii însă, extrem de atrăgătoare, vie, se dezvoltă mesajul. Căutarea de sine a celui venit în alte lumi ne poartă prin sentimente profund omeneşti, sentimentul iubirii sau cel al unei singurătăţi acute, ba chiar, surprinzător poate, îşi face loc în roman ataşamentul faţă de istoria şi locurile româneşti – iar asta se întîmplă printr-un moralism ascuns, închis între rînduri, subînţeles. Ironia fină şi umorul debordant, personajele fantastice, de la spiriduşi la fantome, viaţa de după moarte a unor personalităţi istorice, toate acestea vin să contureze rama unui tablou în care regăsim probleme şi mize mereu actuale.
„Zogru este un roman care se citeşte repede, cu plăcere şi lasă în urmă gustul complicat al meditaţiei. Este o carte frumoasă, bine scrisă, care aduce în actualitate lectura voluptoasă, grija faţă de poveste şi o memorabilă invenţie stilistică.” (Ioan Grosan)
Doina Ruşti, cunoscută mai ales prin romanul Fantoma din moară (Polirom, 2008), distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România şi nominalizat la alte patru premii importante, este considerată de critica literară o prozatoare de mare forţă epică. Romanele sale abordează subiecte diverse, punctul de interes constituindu-l de fiecare dată povestea bine construită, cu personaje pregnante şi acţiune tensionată.
A publicat romanele Omuleţul rosu (2004), Lizoanca la 11 ani (2009), Fantoma din moară (Polirom, 2008) Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti (Polirom, 2010), precum şi numeroase povestiri. Unele dintre scrierile sale au fost traduse sau sînt în curs de traducere în bulgară, franceză, spaniolă, italiană şi maghiară.
Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2009, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 2006; Premiul revistei Convorbiri literare, 2006, Medalia de Aur a Schitului Darvari pentru merite literare, 2008.
Romanul Zogru (Polirom, 2006) de Doina Ruşti a apărut recent în limba italiană la editura Bonnano Editore, în traducerea lui Roberto Merlo.
Zogru a mai fost tradus în 2009 la editura bulgară Balkani.
Nemuritorul Zogru, un personaj fabulos născut în „Săptămîna Mare a anului 1460” şi folosind ca vehicule de înaintare prin istorie (pînă în prezent) trupuri umane, este, la rîndu-i, vehiculul prin care Doina Ruşti ne atrage într-o lume fascinantă a evenimentelor mici din istoria mare, a poveştilor savuroase, a fantasmelor. Prin încrengătura poveştii însă, extrem de atrăgătoare, vie, se dezvoltă mesajul. Căutarea de sine a celui venit în alte lumi ne poartă prin sentimente profund omeneşti, sentimentul iubirii sau cel al unei singurătăţi acute, ba chiar, surprinzător poate, îşi face loc în roman ataşamentul faţă de istoria şi locurile româneşti – iar asta se întîmplă printr-un moralism ascuns, închis între rînduri, subînţeles. Ironia fină şi umorul debordant, personajele fantastice, de la spiriduşi la fantome, viaţa de după moarte a unor personalităţi istorice, toate acestea vin să contureze rama unui tablou în care regăsim probleme şi mize mereu actuale.
„Zogru este un roman care se citeşte repede, cu plăcere şi lasă în urmă gustul complicat al meditaţiei. Este o carte frumoasă, bine scrisă, care aduce în actualitate lectura voluptoasă, grija faţă de poveste şi o memorabilă invenţie stilistică.” (Ioan Grosan)
Doina Ruşti, cunoscută mai ales prin romanul Fantoma din moară (Polirom, 2008), distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România şi nominalizat la alte patru premii importante, este considerată de critica literară o prozatoare de mare forţă epică. Romanele sale abordează subiecte diverse, punctul de interes constituindu-l de fiecare dată povestea bine construită, cu personaje pregnante şi acţiune tensionată.
A publicat romanele Omuleţul rosu (2004), Lizoanca la 11 ani (2009), Fantoma din moară (Polirom, 2008) Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti (Polirom, 2010), precum şi numeroase povestiri. Unele dintre scrierile sale au fost traduse sau sînt în curs de traducere în bulgară, franceză, spaniolă, italiană şi maghiară.
Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 2009, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 2006; Premiul revistei Convorbiri literare, 2006, Medalia de Aur a Schitului Darvari pentru merite literare, 2008.
marți, 21 decembrie 2010
Ecaterina Bargan
poem rescris
ca un cactus înfăşurat în bandă de scotch
îmi doresc să fiu altundeva
m-am săturat să-mi vorbească doar genii şi loci
trebuie să ies prin fereastră cumva
pe podul de deasupra râului bega
aş merge ca-ntr-un refren prelungit
să mă poarte de mână ghecev sau strega
într-un poem cu sfârşit fericit
m-aş plimba zilnic prin piaţa unirii
să dau porumbeilor firimituri
strada rătăcirilor şi regăsirii
din amintiri vor rămâne poate frânturi
sunt blocată între prieteni de-o vară
în cafenele ticsite cu fum de ţigară.
ca un cactus înfăşurat în bandă de scotch
îmi doresc să fiu altundeva
m-am săturat să-mi vorbească doar genii şi loci
trebuie să ies prin fereastră cumva
pe podul de deasupra râului bega
aş merge ca-ntr-un refren prelungit
să mă poarte de mână ghecev sau strega
într-un poem cu sfârşit fericit
m-aş plimba zilnic prin piaţa unirii
să dau porumbeilor firimituri
strada rătăcirilor şi regăsirii
din amintiri vor rămâne poate frânturi
sunt blocată între prieteni de-o vară
în cafenele ticsite cu fum de ţigară.
Natalia Graur
- - - -
Miercuri, 22 decembrie 2010, ora 16:00
Gin Do & Contrabass (Prohodnoi Dvor)
str. Eminescu 72, Chisinau
http://plic.oberliht.com
#7 Revista la PLIC: LA MULTI ANI, Dle PRESEDINTE!
- lansarea numarului
- recital chitara&voce
- proiectia DVD la PLIC
Pentru a incheia 2010 atat de frumos, incat sa va para rau ca a trecut, va invitam la lansarea #7 al Revistei la PLIC. Vom sarbatori impreuna un an de la infiintare si, pentru ca am atins majoratul, ICR-ul, finantatorul nostru principal in anul 2010, a decis, fara sa ne intrebe, ca ne putem descurca si singuri, de aceea, incepand cu 2011 ne veti gasi in underground (de unde am iesit ca sa ne intoarcem inapoi, dupa un an in care am beneficiat de o vizibilitate mai mare) ...
Deocamdata, vino sa vezi cat de mari, grasi, (adica puternici vreau sa spun) si frumosi ne-am facut J
Revista la PLIC
In acest numar va prezentam rebelii Revistei la PLIC si cele mai recente carti ale lor: Alexandru Vakulovski, autorul romanului ala, cu 157 de trepte spre iad sau Salvati-ma la Rosia Montana de data asta si scriitorul, trompetistul & vocalistul & chitaristul de la Luna amara Mihnea Blidariu, cu primul sau roman, PLAYLIST (romanul sfarsitului lumii). Aflati cum au fost lansarile celor 2 si ce spune lumea despre ei.
Razvan Tupa vede viata de dincolo de exercitiile literare, iar Teodor Ajder vede prin prisma lui Adolf Muschg. Citeste ce i-a lasat un gust de cascaval si placinte (fara sa manance!) lui Luca Dinulescu, si la ce masa plaseaza Iulia Modiga electorala din Republica Moldova.
Daniela Bularda, Alex Puiescu, Andrei Avram retraiesc 2010. Dumitru Crudu retraieste secolul XIX, doar ca prin prisma legaturii Constantin Stere – Basarabia. Iulian Ciocan desfiinteaza o sa vedeti ce, pe cand cenaclul Pavel Dan din Timisoara si atelierul Vlad Iovita din Chisinau creeaza traditii frumoase: INTERFERENTE Timisoara – Chisinau. Vedeti cum s-au simtit timisorencele la squat, cititile pe 2 dintre ele, Ana Puscasu si Ioana Duta (pe Beatrice Serediuc si Octavia Sandu le regasiti in #6 al revistei).
Cartea KLU
Continuam o alta traditie frumoasa inceputa in nr trecut: cartea KLU. De data asta avem o intreaga antologie de proza klu, drept cadou la cei 10 ani de existenta a revistei Tiuk!. Ii gasiti antologati pe Mihnea BLIDARIU, Alexandru VAKULOVSKI, Laura MARCU, Nicoleta ESINENCU,George MUREŞAN, Cristian Robu-CORCAN, Mitoş MICLEUŞANU, Pavel PADURARU, Ştefan CARAMAN, un cristian , Ştefan BAŞTOVOI, Patricia NEDELEA, Iulian CIOCAN, Dumitru CRUDU, Andrei GHEORGHE, Razvan PETRESCU, Mihail VAKULOVSKI.
Suplimente
In suplimentul Tiuk! gasiti povesti, vin, film, Zdob si Zdub, carti...
Suplimentul Oberliht realizeaza o introducere in Scena culturii independente din RM, vorbeste despre implicarea sociala si practica artei, despre anarhie si non-consumerism la Centro73, modele de squat la Novi Sad, Serbia. Traim nostalgii dupa vara, amintindu-ne de Targurile Culturale de Vechituri de la Apartamentul Deschis. Tot aici gasiti rezultatele proiectului Tamarei Zlobina si al Elenei Hall, Formularea in cuvinte a spatiului urban. Cum percep 2 ucrainence Chisinaul, dar nu numai ele, care sunt particularitatile miscarii flash-mob in Belorusia, cum s-a reusit crearea unei comunitati in jurul Parcului nr. 5 din Belgrad – despre toate aflati in Oberliht.
Descopera tehnici secrete ninja de confectionare a armelor si armele preferate ale artistilor in suplimentul BREDARTIST, de ce nu poti pacali cititorul in Bombabuzunare, cum e sa revii in Moldova in Studentul din PLIC.
EXPO + DVD la PLIC
Tot din nostalgie in Expo la PLIC gasiti frunze si flori, o carte postala cu APARTAMENTUL DESCHIS, fotografii reprezentind situatia caselor de cultura, dar si un tovaras care intreaba daca ЕШТЬ РОМЫН САУ МОЛДОВАН?
Pentru DVD la PLIC Natasa Bodrozic a realizat o selectie de filme despre spatiile in viteza schimbarii: SCENE, PROTAGONISTI, SIMPTOME.
Nu lipsesc de aceasta data nici hartile si nici inserturile.
Cu plicuri, redactie, invitati-surpriza, chitara, bere in loc de tort, cu de toate te asteptam la lansare, sa-ti iei PLIC-ul si sa vezi o parte din cei din el.
Miercuri, 22 decembrie 2010, ora 16:00
Gin Do & Contrabass (Prohodnoi Dvor)
str. Eminescu 72, Chisinau
http://plic.oberliht.com
#7 Revista la PLIC: LA MULTI ANI, Dle PRESEDINTE!
- lansarea numarului
- recital chitara&voce
- proiectia DVD la PLIC
Pentru a incheia 2010 atat de frumos, incat sa va para rau ca a trecut, va invitam la lansarea #7 al Revistei la PLIC. Vom sarbatori impreuna un an de la infiintare si, pentru ca am atins majoratul, ICR-ul, finantatorul nostru principal in anul 2010, a decis, fara sa ne intrebe, ca ne putem descurca si singuri, de aceea, incepand cu 2011 ne veti gasi in underground (de unde am iesit ca sa ne intoarcem inapoi, dupa un an in care am beneficiat de o vizibilitate mai mare) ...
Deocamdata, vino sa vezi cat de mari, grasi, (adica puternici vreau sa spun) si frumosi ne-am facut J
Revista la PLIC
In acest numar va prezentam rebelii Revistei la PLIC si cele mai recente carti ale lor: Alexandru Vakulovski, autorul romanului ala, cu 157 de trepte spre iad sau Salvati-ma la Rosia Montana de data asta si scriitorul, trompetistul & vocalistul & chitaristul de la Luna amara Mihnea Blidariu, cu primul sau roman, PLAYLIST (romanul sfarsitului lumii). Aflati cum au fost lansarile celor 2 si ce spune lumea despre ei.
Razvan Tupa vede viata de dincolo de exercitiile literare, iar Teodor Ajder vede prin prisma lui Adolf Muschg. Citeste ce i-a lasat un gust de cascaval si placinte (fara sa manance!) lui Luca Dinulescu, si la ce masa plaseaza Iulia Modiga electorala din Republica Moldova.
Daniela Bularda, Alex Puiescu, Andrei Avram retraiesc 2010. Dumitru Crudu retraieste secolul XIX, doar ca prin prisma legaturii Constantin Stere – Basarabia. Iulian Ciocan desfiinteaza o sa vedeti ce, pe cand cenaclul Pavel Dan din Timisoara si atelierul Vlad Iovita din Chisinau creeaza traditii frumoase: INTERFERENTE Timisoara – Chisinau. Vedeti cum s-au simtit timisorencele la squat, cititile pe 2 dintre ele, Ana Puscasu si Ioana Duta (pe Beatrice Serediuc si Octavia Sandu le regasiti in #6 al revistei).
Cartea KLU
Continuam o alta traditie frumoasa inceputa in nr trecut: cartea KLU. De data asta avem o intreaga antologie de proza klu, drept cadou la cei 10 ani de existenta a revistei Tiuk!. Ii gasiti antologati pe Mihnea BLIDARIU, Alexandru VAKULOVSKI, Laura MARCU, Nicoleta ESINENCU,George MUREŞAN, Cristian Robu-CORCAN, Mitoş MICLEUŞANU, Pavel PADURARU, Ştefan CARAMAN, un cristian , Ştefan BAŞTOVOI, Patricia NEDELEA, Iulian CIOCAN, Dumitru CRUDU, Andrei GHEORGHE, Razvan PETRESCU, Mihail VAKULOVSKI.
Suplimente
In suplimentul Tiuk! gasiti povesti, vin, film, Zdob si Zdub, carti...
Suplimentul Oberliht realizeaza o introducere in Scena culturii independente din RM, vorbeste despre implicarea sociala si practica artei, despre anarhie si non-consumerism la Centro73, modele de squat la Novi Sad, Serbia. Traim nostalgii dupa vara, amintindu-ne de Targurile Culturale de Vechituri de la Apartamentul Deschis. Tot aici gasiti rezultatele proiectului Tamarei Zlobina si al Elenei Hall, Formularea in cuvinte a spatiului urban. Cum percep 2 ucrainence Chisinaul, dar nu numai ele, care sunt particularitatile miscarii flash-mob in Belorusia, cum s-a reusit crearea unei comunitati in jurul Parcului nr. 5 din Belgrad – despre toate aflati in Oberliht.
Descopera tehnici secrete ninja de confectionare a armelor si armele preferate ale artistilor in suplimentul BREDARTIST, de ce nu poti pacali cititorul in Bombabuzunare, cum e sa revii in Moldova in Studentul din PLIC.
EXPO + DVD la PLIC
Tot din nostalgie in Expo la PLIC gasiti frunze si flori, o carte postala cu APARTAMENTUL DESCHIS, fotografii reprezentind situatia caselor de cultura, dar si un tovaras care intreaba daca ЕШТЬ РОМЫН САУ МОЛДОВАН?
Pentru DVD la PLIC Natasa Bodrozic a realizat o selectie de filme despre spatiile in viteza schimbarii: SCENE, PROTAGONISTI, SIMPTOME.
Nu lipsesc de aceasta data nici hartile si nici inserturile.
Cu plicuri, redactie, invitati-surpriza, chitara, bere in loc de tort, cu de toate te asteptam la lansare, sa-ti iei PLIC-ul si sa vezi o parte din cei din el.
duminică, 19 decembrie 2010
Leo BUTNARU
Remember Gheorghe Crăciun
PORŢILE
de Leo Butnaru
Se apropie Crăciunul. Şi îmi aminteşte de prietenul Gheorghe Crăciun. Se apropie luna ianuarie. Şi această apropiere aminteşte de tragica şi definitiva îndepărtare-plecare, de acum 4 ani, a prietenului Gheorghe Crăciun…
...Aşa se face că, după plecarea omului important din starea fizică, subsolară a unui popor (în cea spirituală rămâne, fireşte, prin faptele sale), cei care îi regretă, îndureraţi, dispariţia, la un moment dat sunt surprinşi de „a găsi” – fără a fi căutat în mod special, – a găsi ca şi cum involuntar anumite lucruri, înscrisuri, mărturisiri, semne din existenţa acestuia, prin care el însuşi îşi prevedea clipa fatală a trecerii spre tărâmul umbrelor.
Nu cred că, la în timpul uneia din întâlnirile mele cu regretatul coleg Gheorghe Crăciun (1950–2007) – la Chişinău, în septembrie 1995, – m-aş fi referit cumva, cel puţin în mod oarecum conştient, la tanatopsis – ar fi fost o nechibzuinţă, dacă nu chiar o prostie! Pentru că, precum spusese un alt confrate, mai eram tineri şi aveam de unde muri.
Însă, ziceam, după ce citim în nefasta cronică a lui Charon şi numele vreunui om pe care îl apreciem mult, involuntar dăm de elemente, cuvinte, gesturi, sintagme care în arcuirea de cobiliţă a pandantului (sau de... negru curcubeu), parcă, vin ca retro-semne oraculare anume despre inevitabilul inevitabilităţii, sui generis, prin excelenţă, sau – în ultimă instanţă, adică. O excelenţă şi o instanţă a dezastrului şi ireparabilului.
Şi iată că, prinzând a reciti dialogul pe care l-am întreţinut acum cincisprezece ani, la Chişinău, nu pot evita sentimentul că, chiar la începutul lui, noi, tangenţial, „ne gândeam” la ceea ce e sfâşietor de trist. Discuţia nu se deschide cu o întrebare, ci cu o (auto)încurajare: „Stimate coleg Gheorghe Crăciun, aş vrea să începem convorbirea noastră prin a ne adresa nouă înşine îndemnul Non abiate paura!... Spolancare le porte! (Nu aveţi teamă!... Deschideţi larg porţile!).
„De acord. Să le deschidem”, – fusese răspunsul tău.
Aşadar, (re)venise-(re)pornise (şi nici până astăzi nu a mai plecat) tema şi teama porţilor. Tema şi teama cu porţi, despre porţi... Pentru că simbolistica şi starea de universalitate a acestora – intrare, dar şi trecere, – totdeauna au produs şi produc o inevitabilă fascinaţie asupra creatorilor de literatură şi de oricare altă artă. La noi, au fost (unele mai sunt) picturile lui Mihail Grecu – filosofic-înfermecătorul-îngândurătorul său ciclu de „Porţi”, cele mai multe din care s-au călătorit peste hotare basarabene sau poate că ele însele fiind deschizătoare de hotare, întru liberă comunicare şi înţelegere interumană. „S-au deschis marile porţi ale lumii”, scria un poet de-al nostru, Leonard Tuchilatu, plecat şi el de tânăr pe tărâmurile stelare, poate că în nevăzuta parte a lunii. Manuscrisele cărţile noastre de debut fuseseră discutate la aceeaşi şedinţă de la Uniunea Scriitorilor, pe când Leonard, grav bolnav, se afla pe patul de suferinţă în Moscova, unde plecase să studieze la Institutul de Literatură.
Acum 70 de ani, Lucian Blaga îşi botezase un volum de poeme „La curţile dorului”. Eu aş fi zis, frate Gheorghe Crăciun, – La porţile curţilor dorului de tine... Şi de prietenii noştri Mircea Nedelciu, Radu G. Ţeposu şi Ioan Flora, despre care vorbeam noi în acea conversaţie dintr-un septembrie de acum mulţi ani, în secolul trecut, care „s-a dus”, cum ar veni. Când, se părea, nu ne gândeam la moarte. Cel puţin – pe faţă. Însă ea deja ne gândea pre noi. Chiar dacă eram tineri şi aveam de unde muri... Şi când noi, (cam) naivii, discutam exact cum a reţinut impasibilul celuloid al benzii de reportofon:
„– La modul figurat sau la un oricare alt mod, te gândeşti la Pământul Făgăduinţei?
– Pământul Făgăduinţei?...
– ... artistice.
– Da, Pământul Făgăduinţei artistice... mă gândesc dacă, până la urmă, totuşi, la capătul drumului nu se află deriziunea pură”.
Uite (chiar uită-te!) că ceea ce acum peste un deceniu şi jumătate era (consolatorul, evazivul... ) „mod figurat”, astăzi, la capătul drumului, pare a fi ceva... material, palpabil. Pumnul de ţărână, aruncat creştineşte, peste lacra scriitorului român demn de toată consideraţia, care rămâi a fi tu. Cernerea ţărânei prin care spiritul tău mai respira, vibrant, urcând spre lacra-lacrimile celor dragi. Materialitatea ţărânei, însă, nu părea să-ţi fie străină, pentru că, în dialogul nostru, mai spuneai eminamente următoarele (ca profesie de credinţă – şi de fiinţă): „Îmi place (asta ţine, desigur, tot de zodia mea), îmi place materialitatea vieţii, vreau să zic substanţialitatea vieţii, că viaţa are carne, că viaţa are corp, că viaţa înseamnă atingere, percepţie. Aşadar, mă bucură foarte mult materia, ca să spun, şi poate că această frază a lui Flaubert din „Ispitirea Sfântului Anton” (a fi materie, dorinţa de a te confunda, de a te transforma în materie, poate că amorfă; în materia din jurul tău) aş fi vrut să-mi aparţină. Îl invidiez pe Flaubert pentru această uluitoare intuiţie. De fapt, iubirea noastră faţă de lume, dar şi iubirea în general nu înseamnă decât o dorinţă de contopire cu obiectul pe care-l iubeşti. Deci noi am vrea să îmbrăţişăm lumea, să ne topim în ea tot timpul”.
Ce ar mai fi de comentat-adăugat? Cutremurător de frumos ai spus tu, prietene Gheorghe Crăciun. Lucid şi discret-dramatic. Ca un om care nu avea teama de a deschide larg porţile... Şi atunci, acum mulţi ani, la Chişinău, oraşul meu, oraşul nostru, despre care tu ai avut cuvinte frumoase, pe care le reamintesc:
„– Vreau să spun că am descoperit în Chişinău un oraş fascinant. Îmi pare rău că am stat atât de puţin aici, îmi pare rău că m-am plimbat prea puţin aici. Străzile Chişinăului parcă sunt făcute anume pentru plimbare. Este extraordinar cum acest oraş pare construit prin defrişarea parţială a unei păduri...
– Dar şi a unei naţiuni...
– Da, cu mare părere de rău Dar să vorbim despre componenta aceasta. Poate vom ajunge şi la cealaltă... Descopăr o toamnă uluitoare la Chişinău, o lumină cu o dulceaţă anume, care nu este dulceaţa luminii moldoveneşti...
– În sens sadovenian, ar fi, totuşi, ceva…
– Da. Dar este şi o dulceaţă de lumină europenă aicea şi cred că Chişinăul (dacă, politic, vom avea şansa de a ni se întâmpla ceea ce dorim) poate deveni unul din marile oraşe ale acestei margini de Europă”.
De ce am reprodus şi aceste opinii ale tale, dragă Gheorghe Crăciun? Pentru că în ele există, subtextual, şi răspunsul la întrebarea pe care mi-o pun unii prieteni din Iaşi, Bacău, Bucureşti, Cluj, Timişoara, Focşani: „Tot la Chişinău rămâi?”
Da, la Chişinău. Merită să iubeşti şi să aperi acest oraş al nostru, unde, iată, scriu acest text despre tine şi despre fapta ta aleasă ce rămâne, sigur că rămâne în literatura, în spiritualitatea românească, de la Nistru până la Tisa şi până pretutindeni unde se găsesc români cu dragoste de carte, pe care tu ai slujit-o cu atâta devoţiune şi inteligenţă.
PORŢILE
de Leo Butnaru
Se apropie Crăciunul. Şi îmi aminteşte de prietenul Gheorghe Crăciun. Se apropie luna ianuarie. Şi această apropiere aminteşte de tragica şi definitiva îndepărtare-plecare, de acum 4 ani, a prietenului Gheorghe Crăciun…
...Aşa se face că, după plecarea omului important din starea fizică, subsolară a unui popor (în cea spirituală rămâne, fireşte, prin faptele sale), cei care îi regretă, îndureraţi, dispariţia, la un moment dat sunt surprinşi de „a găsi” – fără a fi căutat în mod special, – a găsi ca şi cum involuntar anumite lucruri, înscrisuri, mărturisiri, semne din existenţa acestuia, prin care el însuşi îşi prevedea clipa fatală a trecerii spre tărâmul umbrelor.
Nu cred că, la în timpul uneia din întâlnirile mele cu regretatul coleg Gheorghe Crăciun (1950–2007) – la Chişinău, în septembrie 1995, – m-aş fi referit cumva, cel puţin în mod oarecum conştient, la tanatopsis – ar fi fost o nechibzuinţă, dacă nu chiar o prostie! Pentru că, precum spusese un alt confrate, mai eram tineri şi aveam de unde muri.
Însă, ziceam, după ce citim în nefasta cronică a lui Charon şi numele vreunui om pe care îl apreciem mult, involuntar dăm de elemente, cuvinte, gesturi, sintagme care în arcuirea de cobiliţă a pandantului (sau de... negru curcubeu), parcă, vin ca retro-semne oraculare anume despre inevitabilul inevitabilităţii, sui generis, prin excelenţă, sau – în ultimă instanţă, adică. O excelenţă şi o instanţă a dezastrului şi ireparabilului.
Şi iată că, prinzând a reciti dialogul pe care l-am întreţinut acum cincisprezece ani, la Chişinău, nu pot evita sentimentul că, chiar la începutul lui, noi, tangenţial, „ne gândeam” la ceea ce e sfâşietor de trist. Discuţia nu se deschide cu o întrebare, ci cu o (auto)încurajare: „Stimate coleg Gheorghe Crăciun, aş vrea să începem convorbirea noastră prin a ne adresa nouă înşine îndemnul Non abiate paura!... Spolancare le porte! (Nu aveţi teamă!... Deschideţi larg porţile!).
„De acord. Să le deschidem”, – fusese răspunsul tău.
Aşadar, (re)venise-(re)pornise (şi nici până astăzi nu a mai plecat) tema şi teama porţilor. Tema şi teama cu porţi, despre porţi... Pentru că simbolistica şi starea de universalitate a acestora – intrare, dar şi trecere, – totdeauna au produs şi produc o inevitabilă fascinaţie asupra creatorilor de literatură şi de oricare altă artă. La noi, au fost (unele mai sunt) picturile lui Mihail Grecu – filosofic-înfermecătorul-îngândurătorul său ciclu de „Porţi”, cele mai multe din care s-au călătorit peste hotare basarabene sau poate că ele însele fiind deschizătoare de hotare, întru liberă comunicare şi înţelegere interumană. „S-au deschis marile porţi ale lumii”, scria un poet de-al nostru, Leonard Tuchilatu, plecat şi el de tânăr pe tărâmurile stelare, poate că în nevăzuta parte a lunii. Manuscrisele cărţile noastre de debut fuseseră discutate la aceeaşi şedinţă de la Uniunea Scriitorilor, pe când Leonard, grav bolnav, se afla pe patul de suferinţă în Moscova, unde plecase să studieze la Institutul de Literatură.
Acum 70 de ani, Lucian Blaga îşi botezase un volum de poeme „La curţile dorului”. Eu aş fi zis, frate Gheorghe Crăciun, – La porţile curţilor dorului de tine... Şi de prietenii noştri Mircea Nedelciu, Radu G. Ţeposu şi Ioan Flora, despre care vorbeam noi în acea conversaţie dintr-un septembrie de acum mulţi ani, în secolul trecut, care „s-a dus”, cum ar veni. Când, se părea, nu ne gândeam la moarte. Cel puţin – pe faţă. Însă ea deja ne gândea pre noi. Chiar dacă eram tineri şi aveam de unde muri... Şi când noi, (cam) naivii, discutam exact cum a reţinut impasibilul celuloid al benzii de reportofon:
„– La modul figurat sau la un oricare alt mod, te gândeşti la Pământul Făgăduinţei?
– Pământul Făgăduinţei?...
– ... artistice.
– Da, Pământul Făgăduinţei artistice... mă gândesc dacă, până la urmă, totuşi, la capătul drumului nu se află deriziunea pură”.
Uite (chiar uită-te!) că ceea ce acum peste un deceniu şi jumătate era (consolatorul, evazivul... ) „mod figurat”, astăzi, la capătul drumului, pare a fi ceva... material, palpabil. Pumnul de ţărână, aruncat creştineşte, peste lacra scriitorului român demn de toată consideraţia, care rămâi a fi tu. Cernerea ţărânei prin care spiritul tău mai respira, vibrant, urcând spre lacra-lacrimile celor dragi. Materialitatea ţărânei, însă, nu părea să-ţi fie străină, pentru că, în dialogul nostru, mai spuneai eminamente următoarele (ca profesie de credinţă – şi de fiinţă): „Îmi place (asta ţine, desigur, tot de zodia mea), îmi place materialitatea vieţii, vreau să zic substanţialitatea vieţii, că viaţa are carne, că viaţa are corp, că viaţa înseamnă atingere, percepţie. Aşadar, mă bucură foarte mult materia, ca să spun, şi poate că această frază a lui Flaubert din „Ispitirea Sfântului Anton” (a fi materie, dorinţa de a te confunda, de a te transforma în materie, poate că amorfă; în materia din jurul tău) aş fi vrut să-mi aparţină. Îl invidiez pe Flaubert pentru această uluitoare intuiţie. De fapt, iubirea noastră faţă de lume, dar şi iubirea în general nu înseamnă decât o dorinţă de contopire cu obiectul pe care-l iubeşti. Deci noi am vrea să îmbrăţişăm lumea, să ne topim în ea tot timpul”.
Ce ar mai fi de comentat-adăugat? Cutremurător de frumos ai spus tu, prietene Gheorghe Crăciun. Lucid şi discret-dramatic. Ca un om care nu avea teama de a deschide larg porţile... Şi atunci, acum mulţi ani, la Chişinău, oraşul meu, oraşul nostru, despre care tu ai avut cuvinte frumoase, pe care le reamintesc:
„– Vreau să spun că am descoperit în Chişinău un oraş fascinant. Îmi pare rău că am stat atât de puţin aici, îmi pare rău că m-am plimbat prea puţin aici. Străzile Chişinăului parcă sunt făcute anume pentru plimbare. Este extraordinar cum acest oraş pare construit prin defrişarea parţială a unei păduri...
– Dar şi a unei naţiuni...
– Da, cu mare părere de rău Dar să vorbim despre componenta aceasta. Poate vom ajunge şi la cealaltă... Descopăr o toamnă uluitoare la Chişinău, o lumină cu o dulceaţă anume, care nu este dulceaţa luminii moldoveneşti...
– În sens sadovenian, ar fi, totuşi, ceva…
– Da. Dar este şi o dulceaţă de lumină europenă aicea şi cred că Chişinăul (dacă, politic, vom avea şansa de a ni se întâmpla ceea ce dorim) poate deveni unul din marile oraşe ale acestei margini de Europă”.
De ce am reprodus şi aceste opinii ale tale, dragă Gheorghe Crăciun? Pentru că în ele există, subtextual, şi răspunsul la întrebarea pe care mi-o pun unii prieteni din Iaşi, Bacău, Bucureşti, Cluj, Timişoara, Focşani: „Tot la Chişinău rămâi?”
Da, la Chişinău. Merită să iubeşti şi să aperi acest oraş al nostru, unde, iată, scriu acest text despre tine şi despre fapta ta aleasă ce rămâne, sigur că rămâne în literatura, în spiritualitatea românească, de la Nistru până la Tisa şi până pretutindeni unde se găsesc români cu dragoste de carte, pe care tu ai slujit-o cu atâta devoţiune şi inteligenţă.
PLIC INTERNAŢIONAL NUMĂRUL 3
TEXTE LITERARE ROMÂNEŞTI TRADUSE ÎN LIMBI STRĂINE
ROMANIAN LITERARY TEXTS TRANSLATED INTO FOREIGN LANGAUAGES
sîrbă, spaniolă, finlandeză, italiană, germană, bulgară, engleză /serbian, spanish, finnish, italian, germană
coordonatori supliment: BICAN Florin, CRUDU Dumitru
autori: VLADA Miruna, GHEO Pavel Radu, RUŞTI Doina, DESPOt Sorin, CIORAN Emil, PETRESCU Răzvan, Komartin Claudiu, LUNGU Dan, SOVIANY Octavian, POP Es Ioan, Vlaşin Gelu, SCHIOP Adrian, BĂDESCU Cezar Paul, COROBCA Liliana
traduceri: ARSIK Anja, POPADIC Jelena, DJURAN Irina, CASTELLANOS Antonio Morillo Castellanos, BORRAS Elena, SANTACROCE Christian, JACONO Domenico, AHLERS Kerstin, BERNACCHIA Anita, POP Ileana M. , MITOLA Clara, EKMAN Heini, BARINDI Maurio
design: DRAGANOVA Diana
corector: MITRICIOAEI Silvia
contact: crudu.dumitru@gmail.com
Toate materialele aparţin Asociaţiei Oberliht şi nu pot fi preluate fără acordul acesteia. Răspunderea pentru materiale revine integral autorilor.
#5 | Revista la PLIC | august 2010 | literatură, artă, atitudine | http://plic.oberliht.com
LOGO REVISTA LA PLIC
Cuvînt înainte
Acest supliment conţine fragmente din textile scriitorilor români traduse în limbi străine. Scopul este să popularizăm şi să încurajăm şi noi, cu modestele noastre forţe, efortul traducătorilor de a-I tălmăci pe scriitorii români. Căci merită. De aceea, vrem să oferim spaţiu tuturor celor interesaţi de literature română: o literatură care încă urmează a fi descoperită de către europeni. ( Dumitru Crudu)
Textele care urmează reprezintă tot atâtea declaraţii de dragoste făcute literaturii române prin forma supremă de lectură – traducerea. Autorii traducerilor sunt foşti bursieri ai programelor Institutului Cultural Român pentru traducători în formare. Fragmentele prezentate fac parte din mapele de presă pregătite de aceşti traducători pentru a capta bunăvoinţa editorilor din ţările lor faţă de autorii şi cărţile cu care au făcut cunoştinţă în România. ( Florin Bican)
Coordonatori:
Dumitru CRUDU şi FLORIN BICAN
1. ÎN SÎRBĂ
Miruna VLADA
Traducere în limba sîrbă de Anja Arsic, Jelena Popadic si Irina Djuran
USNE
Nalazim se u berlinskoj pivnici sa crvenim lampama
I lezaljka koja visi sa tavana
Smeju se i ispijaju pivo, uzivajuci
20 nas je za stolom
Zelimo da se zblizimo sto je vise moguce
kako to vec ide
I osecam u vazduhu obode tvojih usana
ispred mene tapet , krila ptice
koje je nevesto oslikao jedan pijanac
zudeci za talasima
To su tvoje usne ovde , osecam toplinu,
mogu da se uzdignem iznad stola i da lebdim
tvoje usne nastaju iz oblaka
i one me traze sada kroz meduze.
Bacam tri evra za sto
I odlazim bez pozdrava.
Sveze je i previse svetla na ulici
Tvoje usne skakucu sa svetiljke na svetiljku
Pronalazim napustenu terasu
Sa polomljenim stolicama i crvenim krevetima
Da bih te pokrila
Kao da je vec septembar
I ptice prave gnezda samo u snovima pijanaca
Nasla sam sliku onog impresioniste
Na kojoj volimo da smo i mi sami
Svece koje trepere
Veseli barmen sa kojim se razumes pogledom
Tvoje usne ostaju pripijene za prozor bara
Iz tvog uzdaha nastaju apstraktne slike
Neverovatna lepota
Koja me opija
Vracam se u hotel noseci bol, tugu
Vama veche 2
Bioskopski projekat
Mogu da spavam pored tebe
Bez da znam gde se nalazim gde moje trepavice dodiruju oblake
Crvena nit kao tecnost
Povezuje nase snove
Cvrsto do dna.
Bez ljubavi ne bih imala
prste ni kruljsti
Crno ispod noktiju
Neizbezna dosada
Zena golih i usamljenih grudi,
Mlada udovica koja leti iznad mora
Sada isijava iz nasih ociju
Ja sam ovde da te podignem sa zemlje
Ja sam ovde zato sto su me tvoje reci izmislile
Tvoj miris mi ostaje na kolenima
Cineci da osetim svaki trzaj u kostima
Kao kada kamen udari o vodu
Iscupala bih kosu od bola
Ali istina, koja me okruzije
nikada nece ostati trudna sa mnom
Zelim veliki stomak ispunjen vazduhom
Iz koga bi ti uvek mogao da padnes.iskocis u moje narucje
Svakako gledate jedan film,
Koji su unistili reditelji
U gradskoj bolnici sestre su menjle smene
Rodila se
I bacile su je u hladnu vodu
Iako je bio avgust pomodrela je od placa
On je bio negde 5-6 stanica 226 ili trole
Znoj mu je prekrivao cello od straha
osecao je u vazduhu jedan nepoznati mirsi
koze, usana i krika
svetlucali su mi u lavabou prvi suncani zraci
vetar je nanosio na moje lice tvoju lepotu
malo ti je potekla krv, podrhtavao si
krstili su se neumesno ispred male ikone u trpezariji
bio si jedan mlad covek, stario iz sekunde u sekundu
sve reci
ljubav je dosla na svet u haljini carobnjaka
znao si da sam se porodila, zato si odneo
odmah sat na popravku
ispred njega si sada zarobljen
to je sat, u koga niko vise ne veruje
gde se minuti ljube medjusobno
I postizu tezinu nasih tela
Kilometri nevinosti su medju nama
nemirna secanja iz sobe pune pene
ako iseces ovaj film makazama
Bog ce ga zalepiti svojom zlatnom pljuvackom
Sada razumem
moje rodjenje ti je izazvalo infarkt
nisi cuo moje uzvike
samo si me sanjao kao devojcicu
u sivo-beloj haljini
kako stojim na pramcu broda, koji nas vodi u Sibir
jos nisam ustala
i dalje sam u gvozdenom krevetu, u zamku MAJERLING
cekajuci bez oklevanja da osvane
dan
nasi polni organi vec su postali zbunovi krasuljka
zbunovi pustinje
nasli smo se nakon 20 godina
i otvorili zajedno vrata
Urgentnog centra
Bog nam je zacepio usta papirima
drugi mi kazu da izgleda jako cudno
da se iz tame vidi , kako mi svetluca na kozi
udaljenost medju nama
koju pijem iz svake case i gustiram iz svakog tanjira
Uzas ne osecas svoje rame prilepljeno uz moje
na kraju krvarim iz tebe. Zelim da me vratis.
Zamak Goethe
soba mi bese prepuna barki
Ko god da je usao mogao je da sesedne u barku, da se opruzi i odmori
Mogao je da prisloni uvo i mogao je da slusa
Usao je i tata jednog dana
Pomazio me je po glavi
Ali rekao je da on ne moze da sedne
Jer njega nece izdrazti,
Previse dobro me je poznavao
Plesali smo sa Norom
U Goethe zamku
Veliki pozlaceni lusteri
U rokoko stilu bili su iznand nas
Ogledala i case od kristala
Nora nam je pricala da je pod kao jedan tavan
Ako gledas sa tavana
Trcali smo kroz hodnike zamka, smejuci se
Igrale su se predstave i odrzavali su se koncerti kamerne muzike
Cule su se ovacije, aplaudirali smo
Oci su nam se caklele od srece dok smo uzivali
Oktavijan je zaostajao
Nora i ja smo brzo trcale
Nismo ni dodirivale stepenice, preskakale smo ih
Oktavijan je u kesu sakupljao njihove otiske
sve ono sto smo mi ostavljale za sobom
zatim smo stigli na pustu plazu
gde je snaju sustigao umor
more je bilo mirno
oktavian je bio visi
i kao mi, imao je malo inja na trepavicama
i rekao nam
kao u biblijskim pricama
znate da sada
krv nas prekriva sa svih strana
Nora je pocela da prikuplja kristale pesma
I govorila je da sve sto mozes da pronadjes u pesku
Ne moze biti lose
Govorila je, pogledajte me
Ja sam sad sama ovde u pesku
Odlazim i zauzimam mesto
I posle cete me videti kako lebdim
Njene reci, gusta magla
ispunila je prazninu izmedju nas
i zuto more
more mi je reklo da ce Nora od sada zraciti drugacijom lepotom
Oktavian je pogledao dole
i pokusao da mi unisti barke
i da ih oslobodi
Nora je rekla da ovde ne postoji zdravlje
osim ako drzis oci zatvorene nekoliko minuta
njena duga crna suknja
vec je pocela da pluta
bilo na je strah/uplasili smo se
a ona je pricala kao u biblijskim pricama
sto se vise udaljavam, znajte da se tako priblizavam.znajte das am vam tako bliza
Panika
1.
Zvona se pomeraju
Iz zelene u palvo
I sa paznjom te teraju da istrazujes
Ko koraca iza tvojih ledja
Gde senke prolaze iz narandzaste u crvenu
Zaustavi se samo da vidis
Kako nebo iznad tebe
Guta ptice
Vazno je da znas
Koliko je tela ostalo neatknuto iza tvoji ledja
Ali bolje je da idemo pravo, napred
U kucu babe i dede
Gde se sve pretvara.vraca u crno
Deo po deo
To je znak da nas je panika vec prosla
Rajfeslus na glavi
Niti druga boja, niti drugi smer
Ti i ja u ovom svetu ne postojimo
2.
Svaki covek
Kome je pronadjen rak
Oseca se veoma mocno
Kao na poternicama Most wanted iz New Yorka
3.
Stojis ispred ekrana
I pricas sam sa sobom
Histericno se smejes
Zelis da osetis
Ali ako pogledas coveka oci u oci( ali ako se pogledaas sa covekom oci u oci)
Zaspeljen si
Zato stojis ispred ekrana i pricas sam sa sobom
Ali tvoje ruke isprepletene
Nestvarna solja se legao krece ka tvojim nestvarni usnama
I kap nestvarne tecnosti koja lagano pada na tvoj nestvarni stomak
1000 kilobajta iu sekundi
Ispred ekrana niko ne vidi da si ti mrtav
4.
( u ulici)Pe Steyrergasse 13 je garaza tramvaja
Zuto urezan
Malo gore, jos malo gore, u ulici Steyrergasse 15 je franjevacka crkva
Gde sada udaraju zvona koja zovu na liturgiju
Bez(krem) urezan
I sve sta je ostalo od nas
Sada ulazi u garaze
5.( pre panike)
Sve je obuhvaceno jednom zlatnom parom
Ovo nedeljno jutro
I dve solje sa ne ispijenom kafom na stolu
I draperije su samo do pola navucene
Samo dve boje koje nam lagano mile kroz naga tela
Belkasta i zuckasta
Sveze izsle iz ljuske
Ako pazljivo pipas izguzvan carsav
videces kako svaki glas koji izgovorimo/izustimo
i lagano se odbija o zidove
i posle spusta se polako, kao zvezdana prasina
nazad na epiderm.
Oko iz lavora
Kapi kise, fleke iz oblaka , krv iz urina
Uvek isti lavor sa mutnom vodom
Na jednoj stolici, na sredini sobe
Gde greske( gresi) imaju istu boju, istu cenu
Dozvoljava ti se/dozvoljeno ti je da spres grehe sa lice cmizdreci
Da dobro istrljas kozu
A posle drhteci od hladnoce da stanes na ugao i da se obrises
Nisu mi samo obrazi dzaba osatali mokri
Ti si prva u lavoru, jer si najcistija
Posle, na red dolaze drugi
frecându-se cu lehamite unii pe alţii/trljajuci se.
...
brisuci se nesto sa narandzastim peskirima
ti sa zatvorenim ocima to ne bi primetila
vidis vodopad, polje , julski dan
jedan od njih oseca miris i pljuje te
lavor je njihova velika muka
Ne moze vise nista da ih zaustavi
Ne moze vise nicemu da ih zadovolji
tvoje oruzje su zatvorene oci, regeneracija
imao si 22 godine u medjuratnom periodu
tvoji roditelji su odobravali svaku tvoju vezu
bio je oficir.
Bio je unakazenog tela
bio je stariji, mnogo, mnogo stariji
roditelji su ga pozvali na rucak
to je bilo jako vazno, jer je on ziveo za jelo i pice
da te udara, nanosi bol svake vrste
a na tebi je bilo da sacuvas to osecanje od milja
od prezira, od ljubavi sa parazitima
godine posle rata, godine procvata
on se opijao, imali ste samo dve sobe
roditelji su izalzili da se setaju, krsteci se
trcao si ka prozoru, ali tamo drugi zid
hteo si da vidis nebo, zatvarao si oci, ali sve je bilo crno
unakazio si lice i telo , da izazoves mucninu
on peva o drugoj zeni, o usamljenoj zeni
ti si se zaklela da ces ga voleti sa svom tvojom krvlju
na tebe je red, da sacuvas ovo osecanje/ stanje/ polozaj/
jer sve se spaja u ovoj tacki
ruzna si, ali si moja
ne znas da volis drugog, a ni drugi tebe vise
najruznija si, ali si najvise moja
naslonila si glavu medju palme
naramenice su ti zaslepljujuce sijale
i tvoje masivno telo je postajalo
jedno sa carsavom
jedno sa polomljenim daskama kreveta
jedno sa misjom rupom, iz ugla sobe
jedno sa gasom iz lampe
u skoli nisi imala vremena da ucis
kao da postoji jos nesto
jer posle rata se dugo nisu radjala deca, vec mrtvi vojnici
obesena krivica, iznad glava, kao jedan katanac
ti si u stanju, da spavas i da sanjas
sa glavom naslonjenom na njegovom ramenu, prljavom od pijanstava
oprala si haljinu u lavoru, da stavis obloge
molim te kao Boga, budi cista
da te mogu konzumirati
tvoji roditelji su spavali na podu
ravnodusni od iznemoglosti,
koja im nije naplacena
jer voda iz lavora se ne menja
ona se regenerise.
Radu Pavel GHEO
Božićni poklon /Dar de crăciun
( tradus în sîrbă de Irina DJURAN)
Milan je čekao kod kuće, kao i svake godine uoči praznika, iako je znao da je uzaludno. Sklupčao se u fotelju iz koje su iskakali federi kroz zeleno platno, nevešto zakrpljeno. Oslonio je noge na ivicu pećniće u kojoj je buktala vatra i skoncentrisan posmatrao praznu limenku, vatreno crvene boje koju je držao u ruci, lagano je vrteći. Lik nasmejanog straca, sa bradom i crvenom kapicom na glavi, smejao se sa ambalaže, na kojoj je pisalo „ Proizvod kompanije Coca – Cola“.
Vrata zaškripaše i udariše o zid, a vetar dunuvši snažno pobaca sve prnje po sobi. Žena zagrunuta maramom uđe i snažno zalupi vrata za sobom, a potom ih podupre parčetom drveta. Zatim stavi na drveni sto tešku torbu, polako skide maramu sa sebe, prijatno zapljusnuta talasom toplote.
Za badava čekaš, Milane? besno će ona.
Dečak se trgnu i podiže pogled.
- Mama, ’oće li ikada doći Deda Mraz?
* * *
Adrija je bila umorna i besna. Imala je težak dan. Transportne trake su joj se pokvarile jedno pet puta, i sama ih je popravljala.
Miljana je bila bolesna (dolazila je samo da odradi radno vreme), ostali su uveliko bili na terenu, a Omer, šef, bio je prestar da bilo šta radi, osim da podiže telefonsku slušalicu. Užasan dan! Radila je i tumarala gardom sve dok nije osetila kako joj vene na rukama otiču kao da će pući, dok joj je u glavi zujalo. Uspela je da popravi samo tri trake. Onoj što spaja blok Dunavom i Pjaca Verde trebali su točkići, a ona druga, između bloka Viktorije i periferije Vranje bila je zakočena. Nesretnicima iz Vranja nije bilo druge nego da se potrpaju, po njih petsto na jednu skelu, mada je bila ubeđena da će mnogi od njih ostati kod kuće, rizikujući da ostane bez posla. Skele su bile sigurna meta. Muslimani su u poslednja tri dana digli u vazduh čak šest. Poginulo je oko hiljadu ljudi.
Posle Božića će se smiriti. Možda će se dotad i Rade vratiti. Drugačije je kada je muško u kući. Na Milana se ne može osloniti. Druga deca u njegovim godinama uveliko pomažu roditeljima. Ali njen sin, kao da je bio iz drugog sveta.
Žena pogleda kalendar koji je visio na zidu: 24. decembar. Rade je trebalo da stigne. Trebalo bi da je tako.
Jovana, Miljaninog brata, uhvatila je obalska straža .... po svemu sudeći turska. Da li je tada Severivar bio njihov? Srbi? Ili Rumuni? Kako bilo, on se nije zaustavio, znao je da se dogovorio sa njima na polasku, samo sto je tipovima naišla kontrola, pa su bili primorani da poštuju pravila. Lansirali su samo jednu raketu na njegov čamac, a sledećeg dana našli su samo iskeženu glavu, sa upalim očima bledo - zelenim licem.
Iako nije verovala u Boga, Adrijana je otišla do popa radi molitve, i on ju je umirio rekavši da poznaje jednog srpskog oficira od koga je saznao da se više ne puca na trgovce antikviteta, hrane i robe. Tražili su samo lekove, oružje, antinacionalnu propagandu. Rade je bio prepametan da bi se ubacio u tako nešto.
Kad bi samo ovo dete ličilo na njega! Ali, on je povukao na dedu po ocu, slabog i visokog čoveka koji je umro od tuberkoloze u podvodnoj tamnici. Sada su ga učinili herojem.
Da, takav je mali Milan! Drži se priča kojima ga je zaslepeo stari: Deda Mraz, Presveta Majka, sveti Petar i Satana, samo o tome bulazni.
Kad bi barem postao sveštenik ... inače ništa od njega...
* * *
Priča se da je na početku vremena sve bilo pokriveno vodom. Nije bilo ni zemlje, ni životinja, ni ljudi nije bilo. Samo su se Bog i Satana šetali iznad voda ne nalazeći mesta za odmor. Onda je Bog poslao Satanu na dno mora da donese, u Njegove sveto ime, šaku peska, kako bi im stvorio mestašce za odmor. Satana, koji je bio neposlušan pred Bogom, baci se u vodu, dođe do dna i uze šaku peska, ali ne u ime Gospodnje. Međutim, pesak mu iskliznu kroz prste, i on izađe iz vode stežući prazne šake. Bog ga izgrdi i posla ponovo, podsećajući ga da uzme pesak u Božije ime. Satana ga opet ne posluša i vrati se praznih šaka. Isto se zbilo i treći put. Tada Bog, sit đavoljeve neposlušnosti, uze ga za šaku, i tražeći pod noktima, izvadi mulj i pesak koji je tamo nehotice ostao, i napravi od toga koru u koju je dunuo, a ona se raširila toliko da su obojica stali na nju.
Kako su legli da se odmore i kako Bog zadrema, mračni brat krene da ga baci u vodu, ne bili on ostao jedini vladar. No, dok je gurao Boga ka ivici, zemljasta kora se širila tako sve dok nije postala zemlja, onakvu kakvu je znamo. Kasnije je Bog sagradio nekoliko debelih kamenih stubova, na koje je stavio zemlju, kako je ne bi potopio Mračni Đavo u svojoj neizmernoj zlobi.
Malo ljudi zna ovu priču. Milan ju je čuo od drugog Milana, starca koji je umro u zatvoru zato što je podigao crveno-belo-plavu zastavu na zgradi opštine dok je Severivar pripadao Turskoj republici.
* * *
Jesi li pazio na Silvanu, Milane?
Dečak se trže na tren i ostavi limenku sa likom bradatog i veselog dekice sa crvenom kapicom i belom kosom.
Da, mama, bio sam kod nje već četiri puta.Dao sam joj da jede....
I da li je jela?
Da, sve je lepo pojela, i supu, i zeleniš sa mesom. Posle mi je pokazala da joj uključim tv i ostavio sam da gleda muzički program.
Bogu hvala da si uradio bar toliko, uzdahnu zena, skrivajući tugu. Zatim se približi dečaku i pomilova ga po vojnički kratko ošišanoj kosi.
Ipak su živeli bolje od ostalih, razmišljala je dok je kuvala. Jeli su meso dva puta nedeljno, a kada bi Redetu posao išao dobro čak svaki dan. Ponekad bi sebi priuštili i čokoladu, a Silvani pomoradže i limune iz Italije. Drugi su umirali od gladi, videla je to u kvartu Mihai Bravul, gde zgrade samo sto se nisu srušile.
A Silvana, jadna devojčica...
Silvana je bila velika Adrijanina nesreća. Devojčica je imala četiri godine i nije bila Radetova, iako on to nije znao. Rodila ju je sa jednim ruskim majorom, koji je stanovao kod njih u vreme borbi sa Turcima, kada je Severin postao Severgorod. Rade je bio odsutan dva meseca i
žena je pomislila da se više nikada neće vratiti. Devojčica je bila gluva, nije imala ni nos ni usta, samo jedan otvor kroz koji je disala i jela. Noge i ruke su joj bile prekratke, a kosti mekane i slabe. Srce joj je bilo slabo, pluca premala, zbijena između krhkih rebara. Imala je plave oči, duboke, koje su uvek bile uplakane, i gledale sa toliko ljubavi majku. Adrijana je uspela da pobedi mržnju koju je osećala na početku, i zavolela je to nesrećno plavo biće, dragog i svetlog lika i sa mnogo ljubavi u ćutnji. Gluva i nepokretna, malecna je pokušala samo jednom da se podigne ali pala je na jastuk slomivši rebro i lakat. Majčin greh pao je na nedužno dete. Ali Adrijana bi pre birala da ne veruje u Boga, nego da sumnja u njegovu okrutnost.
Zašto Deda Mraz više ne dolazi? pita Milan. Pre je dolazio. I kod tate je bio.
Dete, Deda Mraz ne postoji! Prihvati to već jednom. To je priča za decu koju ti je servirao deda, Bog da mu dušu prosti. A sad me pusti da radim.
Dečak uzdahnu i uze u ruku limenku Coca - Cole sa koje mu se smeškao dekica sa crvenom kapicom i dugačkom, belom bradom. Kako ne postoji?
* * *
Muž Baka Mrazice bio je jedan prgav starac. Iako su lepo živeli, Deda Mraz je bio poznat kao najveća škrtica i najnemilosrdniji čovek u selu. Zbog toga je narod voleo samo Baka Mrazicu, a starca zaobilazio kad god je mogao.
Jednog dana Deda Mraz je ispred svoje kuće našao ženu svu u dronjcima, kako leži u porođajnim bolovima.
-Jadnica, svi jadnici dolaze na moja vrata, reče on ironicno. Oterao ju je uvredljivim rečima. Žena pobeže iz dvorišta i ušunja se u štalu Deda Mraza, gde ju je Baka Mrazica pronašla. Bakica se smilovala i pomogla joj da se porodi. Mlada žena, koja se zvala Marija, rodila je zdravog dečaka, velikog srca, koga je nazvala Isus. On je preuzeo, kada je porastao, sve ljudske grehe na svoju dusu.
Kada je Deka Mraz saznao šta se desilo, veoma se razbesneo, i u tom besu, odsekao svojoj ženi ruke do lakata. A onaj što se rodio u njegoj štali beše sin Gospodnji, a Bog ne ostravlja nikog. On podari ženi ruke od zlata i povede je u svoje carstvo. Posle je, sa neba, otišao oholom starcu, koji pade licem u prašinu zatraživši oproštaj od njega, gospodara sveta.
- Opraštam ti! reče Gospod. - Ali od sada, ti, koji nikome ništa nisi dao, a ostavio si sina Moga da se rodi u tvojoj štali, ići ćes od kuće do kuće i darivaćes decu svake godine na dan Njegovog rođenja, i tako ćes raditi od sada sve do sudnjeg dana.
* * *
Zvao se Milorad, ali svi su ga zvali Rade. Rade je bio garav, širokih pleća, okruglog i veselog lica, crne kose i očiju, uvek spreman za zabavu. Na njegovom modifikovanom čamcu, sa Diesel motorom, uvek se moglo naći nekoliko flaša alkohola i CD plejer koji je zujao prigušeno. Ponekad su i zvučnici od 100 w sejali po vodi vesele pesme, plašeći i ono malo ptica sakrivenih među trskama na obali i na granama osušenog drveća što se njihalo na talasima, i tada se znalo da se Rade raduje životu.
Tako je i sad.Zajedno sa ostala tri ćamca, Radetov je plovio po prostranstvu Novog Mora, vešto zaobilazeći, ma koliko prolazili kroz bivša naselja, zvonike crkava i krovove kuća, koji su
izvirivali iz vode kao znak izgubljenog sveta. Rade je jednom rukom držao kormilo, drugom flašu vodke, dok je muzika svirala u istom ritmu. Život nije samo muka, nego i uživanje. Prekratak da bi ga proživeo u patnji i brizi, previše surov da ne uzmeš sve što mozeš.
-Živeli! Na zdravlje! Vikao je i gestikulirao svojim drugarima , a i oni su mu uzvraćali isto tako veselo.
Oni su bili tim, njih četvorica. U stara vremena zvali bi se šverceri, a sada su legalni prodavci (sa dokumentima). Nakon što se završio rat, svima neshvatljiv, na teritoriji gde su se nekada nalazile Bugarska, Rumunija, Jugoslavija, Grčka, Turska, od Karpata do Jadrana, Egejskog, Crnog mora i Mediterana, vode su navrle preko granica, nakon što su neke zalutale rakete izazvale par tektonskih poremećaja. Od Karpata pa do bivše Grčke, Turske , Bugarske i Jugoslavije nivo voda je porastao za deset metara, poplavivši sela, gradove, polja i postrojenja, gazdinstva i pruge. Granice su izbrisane, tačnije nema ih, tako da je veliki rat stvorio mnoštvo
malih i apsurdnih ratova. Bivši pogranični grad, Severivar, Severin, Severgrad ili Severgorod (isti đavo) prošao je redom kroz ruke Bugara, Turaka, Rusa, Srba, Hrvata i muslimana, kao i drugih deset gradova u toj oblasti. A u selima.....šta da vam pricam! U gradu su živeli zajedno Rumuni, Bugari i Srbi, Turci i Hrvat, Rusi i Grci, pravoslavci, katolici i muslimani. Tu i tamo izbijali su konflikti, najčešće uoči velikih praznika, ali život je tekao nekako.
Rade i ova trojica, Petrea, Goran i Džaffer bili su jedna ekipa koja je putovala, prodavala i kupovala u svim gradovima do kojih su mogli da stignu. Prodavali su sve i svašta. A Adrijana se varala. Droga i oružje su bili unosna roba, a gradska uprava nije pitala odakle sve to, jer je njihov narod kupovao odeću, i municiju za sopstvenu odbranu. Svi su imali važeće dozvole i po tri-četiri pasoša, jer su se događaji na Balkanu vrlo brzo menjali. Kad bi ih zaustavila rumunska patrola, Petrea bi postajao šef njihove trgovačke ekipe. Kada podignu srpsku ili bugarsku zastavu onda Rade preuzima glavnu ulogu. Goran se razumevao sa Hrvatima, Džaffer je pričao sa muslimanima, i sve je išlo kao po loju. Do duše bilo je i nesreća. Pre jedno godinu dana umro je Ivan Dobroljubov, Rus od poverenja, nastrado u pucnjavi zalutale patrole oko Campulang-a, i to sa ruskog brod. Momci su pravili žurku i ponapijali se. Jedan od njih je na dnu broda našao heroin iz Basarabije. Rade je pokušao da mu otme vrećicu sa belim parhom, ali ovaj podiže oružje, te se Ivan baci na njega. Jedan drugi Rus sa patrolnog broda upucao ga je u glavu. Tada i Džaffer izvadi oružje i počisti sa dva rafala svih deset vojnika, a Rade zadavi onog sa heroinom. Brod je otplovio do garad.
Od tog dana sve je išlo kako treba. Doneli su toliko robe, da samo što se čamci nisu potopili. A Rade je imao jos jedan razlog da bude zadovoljan: našao je u Atini kod nekog starca što je živeo na tavanu neke dvospratne kuće, sad potoljene vodom, kostim Deda Mraza.
* * *
Jedna druga stara priča kazuje da je Satana svake godine glodao stubove koje je stvorio Bog, a koji su bili podloga zemlji nad večnim vodama, kako bi svet propao u ambis. Stubovi su bili crveni od satanine zlobe, i tanjili su se njegovim glodanjem. Ali na dan Božića, privučen svetlom i bukom, sve veselijom prazničnom igrom plamena, iskrom što se igra u iščekivanju Deda Mraza i u čast Isusovog rođenja, Satana izlazi na površinu zemlje. Bio je veoma radoznao da vidi šta se dešava. I dok je on znatiželjno posmatrao događanje, stubovi su se obnavljali u dubinama u kojima se sam kaznio da živi. Besan i osramoćen, što se svaki put prevari, on, najlukaviji, ponovo započinje rad. Ali nikada ne uspeva da ga završi, jer ga božićna čarolija i melodični zvuci svetog praznika uvek odvlače od započetog posla.
I uvek tako, u beskraj, ista priča se ponovljala hiljadama i hiljadama godina.
Ali, šta bi bilo kada bi ljudi zaboravili na Božić? Kada se niko više ne bi setio Hrista, Svetog rođenja i starca u crvenom ogrtaču koji donosi poklone?
* *
- Milane, popni se do šupe i donesi naramak drva! reče Adrijana, radeći užurbano oko stola. Mali ju je nervirao. Stajao je već dugo na istom mestu, nepokretan, gledajući skoro ugašen žar i trljajući rukama onu staru limenku.
- Šta stojiš tu? zavika ona, zažalivši momentalno zbog oštrog tona.
- Hajde da ugrejemo sobu, mozda će tata danas doći. Obećao je da ce pokušati da stigne pre Božića.
Milan se leno podiže, navlačeći sporo na glavu skoro iscepanu vunenu kapu, uze jaknu i izađe, ubacivši u džep svoju crvenu limenku, koju mu je tata davno doneo. Zalupi vratima i poče se penjati stepenicama zgrade.
Vetar je fijuknuo kroz prazna prozorska okna, praveći vrtlog po hladnim hodnicima i sprečavajući ga da hoda, pa je dečak jedva uspeo da se popne, do skladišta gde su stanari ostavljali drva, izvučena ispod vode, do pola trula. Sve daske koje su našli u poplavljenim zgradama, kao i vrata, razne ramove, plastične stolice. Otključao je šupu, uzeo drva u naramak i jedva sišao niz stepenice, posrćući pri svakom koraku. Slabo osvetljeni hodnici i stepenište stvarale su senke koje su ga zbunjivale i plašile. Mališa se zaustavi, a srce mu je zalupalo kao ludo, sto na sat. Drva su mu podrhtavala u naručju. Na stepeništu, sa njegove desne strane, nazirala se dugačka senka, koja nikako tamo nije imala šta da traži. Ljudska senka načina dva koraka ka njemu.
Ne plaši se, dečače, reče mu nežnim glasom.
Lako je reći! Dečak zažmirka, razmišljajući kuda da pobegne, al onda shvati da je čovek ispred njega. Bio je to starac u ogrtaču crvenom kao krv, dugačkom do peta i sa rubom od crnog somota. Na glavi je starac sa belom bradom nosio crvenu kapu, sa istom crnom bordurom. „Trebalo bi da je bela“, pomisli na čas dečak, „ali što je to sad, pa važno? Došao je! “Drva Milanu polako skliznuše iz naramka, a on načini dva koraka napred.
Došao si...došao si kod mene? reče mucajući.
Kod tebe, dečače, kod tebe. Samo si me ti čekao...Milane! odgovori mu starac mračnog lica, i široko se nasmeja, pokažujući velike i oštre zube.
I ime mi znaš! ushićeno će mališa. Da znaš...bio sam poslušan.
Znam dečače, kako da ne znam?
I jesi li mi doneo šta, Deda Mraze?
Da. Dođi!
Dečak je s poverenejm pratio starca koji je koračao velicanstveno. Izađoše napolje, na plato ispred zgrade, gde se među transportnim trakama, koje su sada bile zaustavljene, nazirala neka čudna barka što je na pramcu imala izrezbarenu glavu zveri. Starac se uputi tamo, prav, ni ne povivši se, uprkos oštrom vetru.
Penji se dečače! reče on. Odvešću te tamo gde nikada nisi bio, a ni sanjao da ćeš biti. To je tvoj poklon, zaslužio se.
Dečak zakorači na barku koja je nepomično stajala u naletu bure, a starac ga je pratio. Zatim se barka polako prevrnu i poče da plovi, uplavšivši dečaka koji se izvrnuo tako da mu se glava našla pod vodom. Milan pokuša da se izvuče iz brodića koji mu je izvrnuo svet naopako, ali ga starac snažno uhvati za ruku. Dečak ugleda crnu zemlju sa dna mora. Kuće i zgrade i sve što je pripadalo svetu gore, sada je postalo dole. Čudna tišina koja je zavladala, i bes straca, neopaženo su ga obuhvatili i zavladali njime, tako da su se i radost i strah prigušili. Postao je ravnodušan. I kada mu je starac oštro šapnuo: „ Baci daleko od nas, tu glupu limenku što je držiš kod sebe, čuješ li me? “ on pristade, slegnuvši ramenima. K’o da je bitno. Limenka ode na gore kao kakav kamenčić, polako. Oni su plovili dalje, ka blatnjavoj zemlji, provlačeći se između crnih stabala, što su rasla naopako, između zarđalih limarija automobila i trafika, ploveći ka bivšoj stanici metroa, osvetljenoj crvenim plamenom. Milan se nije čudio što je mogao da diše pod vodom. Pa čak ni kada je primetio da je pored barke spretno prošla, kao da ih prati, nešto kao morska mačka sa sjajnom kožom i okruglim, svetlim očima, koje su ličile na Dedine zelene oči.
* * *
Adrijana se iznervirala. Onaj sporać od deteta ni ne misli da dođe sa drvima. Obrisa ruke i obuče jaknu. U tom momentu začu lupu na vratima. Duboki glas prozbori:
Otvorite kapiju, veliki domaćini, jer došao sam preko mora kod Vašeg deteta…
Skoro već refleksnim gestom, žena brzo otvori fioku, izvuče odatle automatski pištolj i napuni ga dok je glas nastavljao:
… i kod vas…
Zbunjena i zapanjena, odjednom se obradova, spusti oružje na sto i zakorači polako ka vratima. „ Otključano je “ pomisli, a nesigurnim glasom upita:
Rade?
Tako je! Tačno! Stigao je Deda Mraz!
Adrijana mu se baci u naručje i primeti začuđena da joj je muž došao obučen kao za karneval: imao je na sebi kratki ogrtač, od crvenog platna sa belom ivicom, crvene pantalnone, bele čizme i crvene dokolenice, pa čak je stavio i lažnu bradu od vate i crvenu kapu sa belom pufnom.
-Pst, to je zbog Milana, šapnu joj on. Nemoj da nekako posumnja, dodade, puštajući je iz naručja. Mislio sam da…Gde je on?
- Poslala sam ga pre oko sat vremena po drva, al’ eto vidiš, glupana još nema. Biće da je svratio kod komšiničinog malog. Baš sam htela da…
Iz obližnje sobe začuše se krici, neljudski, Silvanini. Muž i žena se pogledaše, na trenutak skamenjeni i pohrliše tamo. Devojčica je urlala, sva se iskrivila, mahala je rukama i grčila se po izgužvanoj posteljini, a TV kanali su se menjali haotično, bez ikakvog razloga, obasjavajući sobu svetlucanjem. To se već bilo desilo, ali samo jednom. Ipak je Silvana bila dobro dete. Jednom, pre nego što će Rade doneti vest da je Ivan, onaj hrabri i dobri Rus, jedini stranac koga je devojčica volela, mrtav. Rade požuri ka otvorenim ulaznim vratima izađe i zasrade na tren ispred gomile drva rasutih po stepeništu. Vetar nemilosrdno prodre u kuću, dižući stoljnjake, papire, zavese.
Poče da doziva komšije, ali niko dečaka nije video. Očajan izađe na betonski plato ispred zgrade i poče da viče kao lud:
Milane! Milane! Milaneeeeee!!!!!!!
Talas vode ga zapljusnu pravo u lice, a zatim čovek ugleda crvenu limenku koja se kotrljala polako po betonu. Mokar do gole kože i sa kapom Deda Mraza koja mu je visila o uhu, Rade se savi i podiže limenku sa koje se kliberio, kao iz ogledala, veseo lik Dedice, dok su se iz kuće devojčicini urlici čuli sve jače.
Tek posle par dana, kad su se vode smirile i napolju počelo tiho da sneži, pahuljama kao od bele svile, neki ribari iz predgrađa Vranje, donesoše dečakovo telo. Koža mu je bila nabrekla i pozelenela, ali na njegovom bledom licu je ostao zbunjen osmeh, kao da je neko pokušao da ga prevari, a on nije mogao da veruje.
Sledeće godine, vode su porasle još par metara, ili, kako je jednom rekao onaj ludi Rus, Ivan, možda se naše nebo spustilo.
Radu Pavel Gheo
Na pivu/ La o bere
( tradus în sîrbă de Irina DJURAN şi Bijlana KARANOVIC)
( Posle podne. Mračna, zadimljena kafana, drveni stolovi umrljani lepljivim flekama, braon okrečeni zidovi, ustajao kiselkast miris.
Za stolom dvojica građana srednjih godina, sa stomacima, brkovima i upadljivom ćelom. Na stolu, ispred njih, četiri krigle piva, dve do pola ispijene.)
Građanin 1 (uzdiše): Teško…
Građanin 2 ( uzdahne i on): Teško, do đavola…
G 1 : Velika beda.
G2: Velika i te kako. Bilo je bolje za vreme Čaušeskua, siroma ’…
G1: Imao si posao, hranu, od jedne plate mogao si da se obučeš. A sada…
G2: Gledam ovu današnju mladež, kako se žene. Pa, od čega misle da žive?
G1: Sve roditeljima na grbaču, jadni mi…Imaš li dece?
G2: Ne.
G1: Ni ja. Bože sačuvaj. Šta bih sad?
Imam ti ja komšiju, dete od jedno dvadesetak godina. Rešio sad da se ženi…
Kako? A ne radi ništa.
G2 : A šta da radi? Posla nema...Da radi za gazdu, krv da mu popije? U naše vreme...
G1: Ma daj,mi smo radili! Ali danas niko ništa neće da radi, samo bi da kradu. Doći će smak sveta, veruj mi!
G2: Ni sramote više nema. Zar nisi video kako kod ovih, kod Amerikanaca, pederi šetaju ulicom držeći se za ruke,i Bog ih ne kažnjava.
G1: Kazniće ih , kazniće ih. Misliš da će umaći? Posle svega šta je Nato uradio Srbima...Jesi li video?svetska nepravda... I zemljotresi, misliš da to sve ne dolazi od Boga? Ne zaboravlja on tek tako. Doći će kraj, biće smak sveta.
G2(nezainteresovan): Doći će.
G1 : Bio sam danas u crkvi i ispovedio sam se. Nikada se ne zna kada će doći sud gospodnji, treba biti spreman. Sad` mi je lakše.
G2: Ja bih ove, iz Vlade, sve potamanio. I sve gazde, do poslednjeg, pa da više ne brinu ni o kome. I ničega se više ne bojim.
G1: Ničega, tako je. E siroma’ čovek. Šta kažes za još po jednu?
G2: Dve, da mi niko ne promakne.(Okrenuvši se): Devojko,četiri ovde, kod momka.
G1(klati nogom) : K’o da je mrtva,e tako se kreće.
G2: Šta je briga? Plata je plata,zimi greje, leti hladi. Od stola do stola, jedan ti ostavi hiljadarku, drugi dve...
(Preduga tišina. Konobarica ostavlja pivo na stolu i odlazi. Obojica otpiju po gutljaj, gledaju se. Prodje nekoliko minuta.)
G1: Ova današnja mladež.
G2: Nemaju nimalo poštovanja, tako je. Pre je bilo mnogo bolje.
G1: Čaušesku ih je zauzdao. U bitku ne ideš sam. Kako im onda ništa nije smetalo, kako...lepo? Šta, ne sviđati se? Promeni program, ako smeš.
G2: Dobro bi nam došla nova diktatura. Da dođe vojska , i da ih primora na rad. Da im mašu bičem iza leđa.
G1: Dolazi smak sveta, slušaj šta ti kažem.
( Iznenada se začu preglasan zvuk truba iz svih uglova kafane,zidova, sa ulice.)
G1, G2 (skočiše preplašeno) : Šta je ovo kog đavola? Šta se ovde dešava?
(Na vratima se pojavljuje zaslepljujuća svetlost. Obojica prekriše oči rukama.)
Svetlost ( blagim tonom): Budite spkojni, dobri ljudi. Došao je kraj sveta. Ne plašite se.
G1 ,G2 (skočiše sa stolica): Šta da radimo sad? Šta ćemo?
Svetlost (gleda ih meditirajući, a zatim reče): Vi ništa. Bez brige...Vas ništa neće snaći.
(Svetlost se udaljava , praćena mekim koracima konobarice...Ova dvojica ostaše zbunjeni nekoliko trenutaka. Zatim sedoše za sto. Otpiše malo piva, u isti mah.)
G1: Pričao sam ti o tim gazdama...Čuj, uđem ti ja u jedan butik...
(Napolju se čuje strašna galama, urlici, topot konja, pucnjava, očajnički plač, koji nadjačava glas.)
G2 (viče mu na uvo): Šta si rekao?
G1(vičući): Pa o onom butiku, u koji sam ušao jedanput da kupim cipele, kao one što sam imao...
(Buka se čuje sve jače, sve je bliža. Jasno se može razlikovati
topot konja, naricanje žena, vriska dece, užasne, nedovršene psovke.)
G1(besno, viče) : Đavo da vas nosi, ne može čovek dve reči na miru da progovori!
G2( skrušeno): Smak je sveta, zar nisi čuo?
G1(opet besno): Ma baš me briga? Ja sam se ispovedio, rekao sam ti. Ti ako se brineš, možda te udarim ovom kriglom u glavu. Mene baš briga.
G2: Ali zar nisi čuo šta je rekao onaj?
( Iznenada zidovi kafane se urušiše, i po stolovima navališe frkćući nozdrvama četiri užurbana konja i konjanici sa isukanim mačevima. Ova dvojica se priljubiše uza zid, brižno držeći krigle u rukama.)
G1: Gle, još jedno čudo...
( Jahači zaustaviše konje ispred ove dvojice, dugo ih posmatraše, a zatim odoše, prolazeći preko šanka, kroz zidove kafane. Kroz prašinu koju su podigli, nazirale su se siluete koje su konji nemilosrdno gazili, uz sve bolnije urlike i plač. Posle izvesnog vremena sve se umirilo.)
G1(strese prašinu sa sebe, stavi kriglu na sto i zapali cigaretu): Eto, vidiš, izbija po šanku nadmenost iz nje, u miniću, i gleda u mene k`o tele u šarena vrata. Bože, nadam se da su je jahači ščepali....E, to bih voleo da vidim!I šta misliš da radi glupača?(mirnim glasom):“Izvinite, ali trebalo bi da zatvorimo, jer... “ Da, ja sam je ućutkao...
(Diskusija se nastavlja istim tonom, dok napolju pada sve veći mrak.)
2. ÎN SPANIOLĂ
Doina RUŞTI
LIZOANCA A LOS 11 AÑOS / LIZOANCA LA UNSPREZECE ANI
( tradus în spaniolă de Antonio Morillo CASTELLANOS)
(...)
Agrietada por el alero y muy polvorienta, la casa del viejo Petrache miraba hacia la calle. Dos pilares blancos estaban enterrados, como dos pómulos, en los laterales de la casa y, entre ellos, se alzaba una puerta gris, que daba más bien el aspecto de estar apoyada sobre la casa en lugar de cerrada. Lizoanca entró en el patio y subió la escalera, que acogía unas cuantas macetas ancestrales y huérfanas de flores. La puerta se abrió con dificultad, y la niña se coló en el interior. Estaba en un pequeño recibidor que tenía, justo delante, otra puerta. Lizoanca apoyó la mano sobre el picaporte redondo y entró en otra estancia que tampoco era demasiado amplia, en la que se veían otras dos puertas. Sin pensarlo demasiado, abrió la que le pareció más desgastada y se quedó en el umbral. El viejo Petrache estaba al borde de la cama y miraba directamente hacia la puerta, como si hubiera sentido que se acercaba. A su espalda, la luz penetraba a través de una ventana cubierta por unas rejas de hierro. El hombre parecía tan asustado que la niña pensó que no la había reconocido.
―He venido para que me folles ―y, como él no respondió, continuó, alzando la voz―: has acordado con Goarna que me darás 20 mil y me dejarás ver la tele.
La voz grave de Lizoanca percutió en el medio de su cerebro. Quería moverse, pero no podía. Lizoanca ya se había acercado a él y lo analizaba de forma prudente.
―¿De dónde has sacado este anillo?
Petrache miraba en la dirección señalada por la niña y contempló la palma de su mano, apoyada sobre la cama. El dedo pequeño parecía un caballero con armadura plateada.
―Lo tengo hace mucho.
El hombre se decidió, por fin, a levantarse. La niña era todavía pequeña y, evidentemente, no tenía edad para aquello, y él tenía unos principios muy estrictos en ese sentido. Tenía que echarla de su casa lo antes posible. ¿Cómo coño había sido tan imbécil como para enredarse con Goana, a la que ni siquiera conocía bien, y llegar a meterse en tal lío?
Lizoanca se había sentado ella también en la cama, apoyándose en el cabezal, y lo miraba con la boca entreabierta, como si fuera un animal circense.
Era una niña y, sin embargo, había algo maduro en ella, en aquella imagen que
mostraba los labios plegados y el pelo liso echado hacia atrás. Se parecía a las mujeres de las películas mudas. Petrache se dio cuenta de que estaba calzada cuando se subió a la cama, pero no se atrevió a pedirle que se quitara las deportivas. Le daría el dinero prometido y la haría salir educadamente por la puerta de atrás. Se levantó sin decirle nada y se fue a la otra habitación, donde tenía dos barquillos envueltos en una bolsa transparente. Cuando regresó, la habitación parecía estar envuelta en una luz íntima; el sol se había puesto y por las rejas que cubrían la ventana entraba tan solo su recuerdo, blanco y gris. Petrache se quedó helado mientras miraba hacia la cama, en la que Lizoanca yacía crucificada, como una mancha de nieve impresa sobre el cubre oscuro.
―Vístete enseguida ―dijo él, con una voz tan baja que ni tuvo certeza de que le hubiera oído.
Ella dobló una pierna y comenzó a balancearla, y la mirada de Petrache se detuvo en aquel lugar que jamás hubiera querido mirar. Era la tentación que le llamaba desde hacía años, mostrándose apetecible como un filete tierno y suave al tacto. Le habría gustado desvanecerse de la escena, que alguien le hiciera desaparecer con un borrador; pero lo que más le hubiese gustado habría sido desplomarse para siempre, cobijado por el labio caliente de un amparo viscoso, protector y vivo a la vez. Se sentía cansado y vencido, libre para elegir y libre para gozar del dulce néctar de la vida. A fin de cuentas, qué había hecho él en el mundo y cuántas alegrías le había dado la vida, que había pasado zumbando junto a él, empujándole constantemente entre los bloques de hormigón, en los andamios frágiles, haciendo que cargara sacos sobre el hombro o llevándole a comer tomates cortados sobre una hoja de periódico.
Sintió cómo se colaban los barquillos entre sus dedos y, desde el rincón más secreto de su cuerpo sintió surgir el diluvio. Se sentía como un participante en una carrera. No importaba el premio, tenía que correr junto al resto de atletas, que estaban metidos en los pliegues de sus carnes.
Lizoanca esperaba con curiosidad los movimientos de Petrache, al que claramente había visto confundido, más arrugado que cualquiera de los hombres con los que había estado hasta entonces. Era un hombre delgaducho, con una barriga que mostraba algo de pelo aquí y allá. Diría que habría aguantado hasta 50, pero no llegó a contar más de 32. Le gustaba contar mentalmente el tiempo que tardaba en llegar la caída terrible que quitaba a los hombres hasta la última pizca de dignidad. A Lizoanca le gustaba escucharles resoplar, como si se ahogaran o se viesen acosados, y los rodeaba con las piernas para poder levantarse mejor y ver sus caras, desprovistas de cualquier expresión de orgullo. Los contemplaba con atención, de aquel modo particular, asombrado y serio, como si estuviera asistiendo a una clase.
Petrache se levantó aturdido y agotado, sobre todo moralmente, y la siguió con su mirada mientras se limpiaba entre las piernas con su nueva toalla.
Lo único que quería era quitársela de encima lo antes posible y quedarse a solas en su cama, bien tapado, bajo la manta. Vislumbró junto a sus piernas los barquillos, envueltos en la bolsa de plástico, y se dobló para recogerlos.
Después se acordó del dinero. Sacó del bolsillo de sus pantalones dos billetes, cada uno de 10 mil lei viejos, y los apiló con mucho tacto junto a los barquillos.
―¡Ahora déjame ver la tele! ―Lizoanca se puso rápidamente el chándal y se sentó con las piernas cruzadas en medio de la cama.
Petrache le tendió el pequeño paquete, en el que se vislumbraban el dinero y los dos barquillos, y le preguntó, con una voz que parecía calma pero que, en realidad, no era sino una voz culpable:
―¿Cuántos años tienes?
Lizoanca tomó el paquete y sacó enseguida los barquillos. Se quedó tan impresionada con el gesto de Petrache que casi lo miraba con amor.
―¿Son para mí? ―No había comido nada en todo el día y, de repente, le había entrado un hambre voraz. Una mecha de pelo caía sobre su sien, para estropear la gorra que se había creado en la ribera del río Neajlov, y sus labios carnosos se llenaron de migas después del primer bocado. Eran barquillos con crema blanca, de vainilla.
―¡Venga! ¿No vas a poner la tele? ―dijo mirando a Petrache, que permanecía petrificado junto al lecho. Inmediatamente se dio cuenta de que quería librarse de ella, así que puso voz tan apagada, murmurante y seductora como pudo y dijo rápidamente:
―Ande, señor Petrache, que yo también quiero ver la tele, tengo tantas ganas... No la he visto desde hace un siglo, y quizá tenga suerte y pueda ver una película.
―¿Cuántos años tienes? ―le preguntó él nuevamente, mientras tomaba el mando del televisor.
―Once ―respondió la niña con indiferencia mientras miraba directamente al televisor que tenía frente a ella, en una mesa con dos hileras de cajones. La pantalla se iluminó y apareció una mujer muy vulgar, que hablaba como si te fuese a escupir a la cara. Lizoanca la conocía bien, puesto que la había visto muchas veces y, además, se parecía a Sanitaria.
―Ahora están dando las noticias, pero también hay películas, sobre todo aquí, si pulsas el botón 7.
Él apoyó el mando en la cama mientras le explicaba, casi con resignación:
―Mira, con estas flechas puedes cambiar de canal y con estas puedes subir o bajar el volumen. Pero quiero que me prometas que no verás la tele más de una o dos horas, y después te vas; sales por la puerta que da al callejón. Y ándate con cuidado de no encontrarte a nadie.
La niña no decía nada, observaba fíjamente el televisor, mientras los dedos pulsaban de forma rítmica sobre la flecha dirigida hacia la pantalla.
―Me voy a acostar en la otra habitación ―dijo él. Pero Lizoanca ni siquiera le escuchaba ya. Permanecía en el centro de la cama, en una habitación que era solamente suya. Hubiera querido registrar los cajones y los rincones más escondidos de la habitación, pero no podía despegarse del sitio en el que había anidado. En la mayoría de los canales había gente que parloteaba, hablaba de cosas que daban sueño, o gente que iba de un lado a otro, por las calles, por los estadios. Hasta que llegó a un canal en que había una actuación: en el centro del escenario había una niña cantando. Llevaba una minifalda y vestía zapatos plateados, de tacón. Parecía tener la misma edad que Lizoanca, aunque se meneaba con una desenvoltura más propia de un adulto. A su lado, un hombre bien ataviado y serio tocaba el violín. Tocaba una canción vivaz, con una letra fácil de memorizar: Zamzume, zamzumó/¡Haré lo que quiera yo! Al terminar la canción, una mujer envuelta en un vestido que parecía de papel de aluminio se acercó a ambos y dijo, casi sin respirar:
―¡Muy bien, Trestiana! ¡Hemos tenido el placer de tener de nuevo con nosotros al célebre compositor e intérprete Adrian Suciu, acompañado por su hija Trestiana que, con tan solo 10 años, ha conquistado los corazones de los rumanos!
Lizoanca estaba tan contenta que habría deseado que el programa no terminase nunca. La canción, los movimientos y, sobre todo, la vestimenta de la cantante la dejaron atónita. Aunque la cantante, como persona, tenía un aspecto que te ponía en guardia desde el primer momento, y una mirada embaucadora, parecida a la de una gata.
En la habitación de al lado, Petrache se había tapado con dos mantas y había echado la vista atrás 67 años, hasta la época en que él también contaba 11 años.
Sorin DespoT
(tradus în spaniolă de Elena BORRAS)
regalo
a veces una mujer necesita que la toques
como a los 13 años abres un regalo con un hermoso
envoltorio / primero acaricias el lazo
sopesas la caja en las palmas la
agitas arrimas el oído hueles
no está bien apresurarse quieres
disfrutar de todo tirar suavemente de un
extremo del lazo y al momento de los bucles
también cerrarías los ojos apretarías los dientes
parece que el corazón te inyecta chocolate
en vena.
cuando abres un regalo a los 13 años
te bullen los dedos congelados de miedo
tiemblas un poco quieres llorar
tienes remordimientos porque a los 13 años
es importante saber / sentir
que vales
Piensas con el cuerpo
como si escribieras una frase
cada palabra entre dientes
el universo entero de sensaciones eres tú
el empeño límpido de
los ojos de cada hombre tú entre
los espejos del mundo con manos y pies
el laberinto de hálitos apretados por
el camino de un hombro al otro
y al final todo tú
y las mañanas blancas de mitad de verano
te encuentran año tras año buscando vuelos
lejos de todo esto y de
la fosa común hacia la que la vida
nos empuja a todos.
Emil CIORAN
3 cartas de En las cimas de la desesperación/ 12 scrisori de pe culmile disperarii
( tradus în spaniolă de Christian SANTACROCE)
[1]
Querido amigo,
El hecho de que sólo nos escribamos sobre problemas que nos conciernen a nosotros mismos, que se refieren exclusivamente a nuestro estilo interior, seguro que ha de tener una significación. Yo la hallo en el hecho de que cada uno de nosotros dos se ocupa de sí mismo mucho más de lo que lo hacen los otros. Este es, en definitiva, todo el substrato de la vida interior: una preocupación excesiva por tus propias inquietudes personales, preocupación que a menudo adopta las formas de un narcisismo íntimo. El hecho de que uno se torture, y reflexione sobre ello, se debe a ese doloroso amor que uno siente hacia sí mismo como individuo único. No es para nada cierto que el hombre contemple con pesar sus luchas interiores; y si no obstante a veces se diera el caso, sólo significaría que éstas fueron artificiales, producto de una inadecuación entre sus ambiciones y sus condiciones externas. Sin embargo, cuando sientes que esas luchas provienen de tu constitución orgánica, de tu estructura específica, éstas se presentan como objetivaciones naturales a las que uno no podría renunciar sin negarse a sí mismo. Nunca he lamentado mi temperamento; por otra parte, el lamentarlo es absurdo, pues yo creo que está bien ser así como soy. El hecho de haber sufrido en este lugar concreto, de haber estado triste por un motivo cualquiera, o de haberme portado como un miserable, en tanto que nadie ha estado nunca exactamente en las mismas condiciones, otorga a la individualidad ese carácter de unicidad que, por sí solo, justifica el sentimiento de la individualidad como un valor. Así me explico yo por que nadie, idealmente hablando, querría cambiarse por otro. Por mi parte, no me cambiaría por ninguno de los que hasta ahora han pasado por la historia. No porque esté ilusionado con alguna superioridad imaginaria, sino por el hecho al que me refería: nadie ha vivido exactamente las mismas situaciones y condiciones que, tal como se han presentado, buenas y malas, me son igualmente queridas. La mayor hipocresía del hombre es la falsa modestia. Desde el momento en que todo individuo se siente como un valor irremplazable, indispensable en el mundo o se cree el centro del universo, las muestras de modestia no son sino ambiciones disfrazadas. Nunca me atrevería a decir que un hombre modesto es menos ambicioso que aquel a quien nosotros llamamos así. Las ambiciones humanas, expresión del imperialismo vital, son tan grandes que nadie puede apreciar el frenesí con que éstas se desatan. Y si bien es cierto que hay gente sin ambiciones, esto no prueba sino su falta de vitalidad. Hablamos de ambiciones extenuadas o, en el mejor de los casos, desgastadas, cuando nos referimos a un intelectual, a alguien que asimila valores teóricos y artísticos, pero esto no es más que una ilusión: sólo han sido desviadas, de la misma forma en que el instinto sexual reprimido no desaparece, sino que se limita a buscar otras formas de manifestación.
¿No crees tú que, después de todo, esta preocupación por nosotros mismos expresa esa misma tendencia a la ilusión, con la única diferencia de que, en nuestro caso, ésta alcanza una cierta distinción? Puede decirse que, más allá de la complejidad diferencial de los aspectos de la vida anímica, existe una tendencia originaria y fundamental, constituida por una ilusión imperialista, de la que muy pocos son conscientes.
Hace tiempo te hablé de ciertos estados de excesiva satisfacción, de los que disfruto en especial, y que por esto mismo son excepcionales; la regla siendo más bien la anarquía y la indignación. Son los momentos de alegría lo que más aprecio en la vida, pues constituyen mis únicos instantes de pura contemplación. Tengo entonces la impresión de situarme más allá de la historia y del devenir. Son éstos los únicos momentos en que puedo pensar claramente. Una cosa es cierta: no deberían hacer filosofía más que aquellos que a los 20 años ya no esperan grandes sorpresas de la vida, que son capaces de ejercitar la meditación contemplativa por encima de las inestabilidades de la edad. Hay muchos momentos en mi vida en que pienso que, teniendo los pies sobre la tierra y no deseando gran cosa, todo se entendería mejor. Pero para nosotros, los modernos, la contemplación ha llegado a identificarse con la muerte.
Tú estás mucho más anarquizado que yo. Piensa sin embargo en los efectos desastrosos que esto puede acarrearte. Las temperaturas elevadas son peligrosas, y no lo digo en un sentido poético. Tú que quieres vivir o, mejor dicho, que vives las cosas tan intensamente, tienes que tener mucho cuidado, porque no hay nada más fácil que destrozarte los nervios. Muy bellamente hablamos de inquietud interior, olvidando que esto no es más que una calificación simbólica para realidades de hecho, para realidades orgánicas. Que nosotros comprendamos más que otros, significa que nuestro equilibrio nervioso es mucho más turbio. Se dice: estoy triste, pero nadie se da perfectamente cuenta qué causas puede tener la tristeza; puede venir del estómago, de una melodía que escuchamos unos momentos antes, pero que nos ha impresionado sólo posteriormente, o en última instancia, puede venir de un deseo sexual no satisfecho en su momento, etc. Es una gran cosa el poder ver más allá de las formas simbólicas de la expresión. Nadie se da cuenta de que se puede negar el progreso humano por un dolor de piernas. Todo está en ver más allá de lo dado; y cuando ves, nada tiene importancia.
Afectuosamente,
Emil Cioran
[2]
Bucarest, 2 de noviembre de 1930
Querido amigo,
Te escribo estas líneas desde una cafetería de la capital, ya que en casa hace frío y, enfermo como estoy ahora, no puedo leer nada, y menos a esas bajas temperaturas. Como la biblioteca cierra los domingos, me veo obligado a perder el tiempo mirando al vacío, como un vagabundo indolente, que pone como pretexto quién sabe que contemplación melancólica de la vida.
El hecho de que la vida no me ofrezca ninguna de las condiciones de una existencia burguesa, que no me vea determinado por un marco rígido e insuperable, que me impida el contacto directo con la vida, este hecho, digo, junto a sus inconvenientes, presenta, para mí, el carácter de una vida fecunda. Si hay algún mérito que pueda otorgarme, alguna cualidad personal, no puede ser sino ese vivo sentimiento de la realidad, que destruye toda ilusión. Personalmente, no admito ideales, ni sueños, ni entusiasmos. Me parece mucho más sublime la observación real de la vida, que la exaltación pueril. Nunca pude amoldarme a un carácter activo y pasional; prefiero la frialdad contemplativa. ¿Que es malo ser así? Poco me importa, mientras yo me sienta bien de este modo. Y por otra parte, el sentirse encerrado en una estructura caracterológica específica, ¿no es acaso una fatalidad? Para mí, todo se reduce a la comprensión de la vida. Ahora bien, esto exige una existencia menos burguesa, un espíritu que sufra intensamente, que se atormente, que viva la vida contemplándola al mismo tiempo, etc.
Alguna vez te dije que mi ideal sería una antropología que no fuera tanto una comprensión de datos científicos, sino más bien un ensayo caracterológico. Es un deseo que no puedo realizar ahora: sólo tras haber acumulado una rica experiencia vital podría aventurarme en una empresa semejante.
Por el momento me preocupan sólo problemas de filosofía pura: espacio, tiempo, causalidad, número, etc. Estos se han vuelto para mí especialmente simpáticos. He renunciado categóricamente a cualquier tipo de filosofía sentimental, a las preocupaciones fragmentarias y estériles, que no llevan sino a lamentar la vida, a exclamaciones patéticas. Las cuestiones “áridas” cobran un vivo contenido cuando uno se ocupa intensamente de ellas. Para mí, la mejor manera de vencer la melancolía es recurriendo a problemas abstractos e impersonales. Es un excelente método para superar las asperezas de la vida y olvidar las deficiencias de tu existencia individual. La filosofía que he hecho hasta ahora no era propiamente filosofía. Porque decir que la vida es dinamismo, tensión, ímpetu, que es buena o mala, no es hacer filosofía. Estas son simples exclamaciones, apreciaciones que no deben hacerse sino al final de una investigación. Cuando uno aborrece la vida, no tiene que recurrir a Baudelaire, sino a algún estudio de Leibniz: sobre la extensión, por ejemplo, o a la crítica de Hume sobre el principio de causalidad. O a algo todavía más interesante: los argumentos de Zenón contra el movimiento. Todo esto lo digo por propia experiencia. Pues ¿cómo va a querer uno anular la tristeza mediante la tristeza, luchar contra ella leyendo poesía? Aunque pueda parecerte paradójico, te digo: para mí, una persona triste tiene que dedicarse a las matemáticas, no a la poesía. Sólo la objetividad matemática puede vencer el subjetivismo de la inspiración poética, el lirismo de la tristeza. Por esto mismo, hace tiempo que dejé de leer libros sobre problemas sociales: me anarquizaban completamente. Alguna vez tendré que retomarlos. Pero no va a ser antes de haberme aclarado ciertas cuestiones metafísicas sobre las que tengo grandes dudas, y cuyo futuro se presenta enteramente problemático.
Lo que te pido es que me pongas más al tanto sobre la gente y sobre tus íntimas orientaciones filosóficas. Ya ves, yo he renunciado a la teoría por detalles que, si no importantes, al menos son interesantes.
Afectuosamente,
Emil Cioran
Str. Pictor Grigorescu 5
Căm. Stănescu
Bucarest I
[5]
Bucarest, 24 de enero de 1931
Querido amigo,
Probablemente te sorprenderá que de un tiempo a esta parte haya dejado de comunicarte mis pensamientos más preciados, para escribirte simples banalidades. Esto se explica por la decisión que he tomado: no hablar más de filosofía con nadie; y esto no por desprecio o desconsideración, sino por la simple razón de que no admito las discusiones en las que se manifiesta, no tanto la distinción de quien discute, como su ambición por ser el primero. Y como yo no admito ser el segundo, prefiero la primacía ganada mediante la violencia y la paradoja, una distinción que recibe su eminencia del hermetismo interior. A ti te lo contaría todo; pero no por carta. ¿Para qué ponerme a opinar aquí sobre libros o sobre quien fuera, cuando una carta tiene que ser, ante todo, algo completamente personal?
Querría pedirte un favor, al que por supuesto puedes negarte, sin temor a ofenderme. En las vacaciones escribí para mí un texto sobre la crisis de la cultura moderna. En él desarrollaba una concepción axiológica de la cultura, llegando a unas conclusiones spenglerianas, aunque todo estaba concebido sobre otras bases. Como te digo, aunque no lo escribí con intención de publicarlo, cometí la imprudencia de enviarlo a la revista La sociedad del mañana[1], acompañándolo de una esquela en la que le decía al director[2] que, si el artículo no lo convence, me lo remita de vuelta. No porque pueda tener algún valor especial, sino porque personalmente querría conservarlo. Que no lo publique, no me afecta en absoluto, porque no se puede pretender que esta clase de gente, que admira la ineptitud, y que no conoce la filosofía de la cultura, llegue a entender algo, pero el hecho de que no me lo haya enviado de vuelva, no me deja del todo indiferente. Todo esto lo disculpo, dado que acontecimientos recientes me han convencido de que la intelectualidad en Rumanía no existe. Nosotros, ni tenemos intelectuales, ni los vamos a tener. Lo que me gustaría es que pases por la revista (Piaţa Unirii, 8) y les pidas el artículo para remitírmelo de vuelta. Aunque se trata de un favor bastante desagradable, tú no tienes que incomodarte por estos cretinos; diferente sería aquí en Bucarest. No voy a insistirte que vayas, porque, en definitiva, ¡qué es un artículo! ¿qué pérdida me supone! Sin contactos personales y recomendaciones, aquí no se puede hacer nada. Puedes enviar estudios sobresalientes a todas las revista; ninguna te los va a publicar. Aquí nadie es capaz de una consideración objetiva. En este país reina un subjetivismo desafortunado, que inevitablemente impide cualquier intento de valoración justa. ¿No te parece significativo que los “filósofos” de Bucarest quieran echar a Nae Ionescu de la facultad? Es cierto que la preparación de este hombre deja mucho que desear, pero su talento filosófico es innegable, cosa que por sí sola justifica su dedicación a la filosofía. La erudición pervierte la disposición filosófica, la historifica, anula esa espontaneidad que es la fuente de la creación en la filosofía.
Aquí en Bucarest no se llega a ninguna parte si no es por la adulación y la renuncia completa a uno mismo. Nosotros los transilvanos, que, si bien no nos destacamos por una inteligencia extraordinariamente superior, nos caracterizamos sin embargo por una tenacidad de carácter que nos incapacita para el éxito. Hasta ahora, ningún transilvano llegó a hacer carrera en la facultad, por lo que es mejor que no nos hagamos ilusiones. Llevo tres años en Bucarest y todavía no me conoce bien ningún profesor, seguramente por mi culpa. No me gusta sentirme inferior a nadie, y por ende, no puedo soportar la arrogancia y la suficiencia con que los profesores tratan a los alumnos. Lo único que me sostiene es una ambición como pocas veces he encontrado en otros. Es evidente que se trata de algo congénito, y que es ella la fuente de todas las ilusiones, a pesar de que mi estilo interior se caracterice por el desengaño y la desilusión. Si tuviese un temperamento más elástico, más adaptable, probablemente llegaría lejos; pero, tal como soy, no puedo hacerme ilusiones. Y sin embargo, no lo lamento. He llegado a una época de mi vida en la que ya nada puedo lamentar, y tampoco quiero ya hacerlo. He tenido borracheras monstruosas, que terminaron en cabarets, he injuriado y hablado nada más que porquerías, metido en el burdel con la Crítica de la razón pura en el bolsillo -hay en esto, seguramente, ¡una gran ironía del destino!-, y de nada me arrepiento. ¿Por qué iba a arrepentirme? Nada tiene importancia. Yo no hago filosofía, simplemente intento aclararme sobre ciertos problemas, que no son solamente filosóficos. ¿Por qué imponerme restricciones? Las normas no tienen ningún valor. Muchas veces he pensado que, cuando tenga la información suficiente, voy a escribir un estudio sobre el espíritu normativo. Es un problema para mí especialmente interesante.
Si quieres un regocijo espiritual, de los que no se tienen muchas veces, lee la vida de Pascal escrita por su hermana, Mme Périer, que aparece como introducción en Pensées, edición de 1852. (Seguramente la encontrarás en alguna biblioteca de Cluj). Todo lo que yo pensaba sobre el sufrimiento y la enfermedad lo he encontrado ahí.
Afectuosamente,
Emil Cioran
Str. Pictor Grigorescu 5
Căm. Stănescu
Bucureşti I
P.S. Quería ir a Cluj una semana, antes de venir a Bucarest, pero me lo impidieron ciertos motivo. E. C.
[11]
24 de abril de 1933
Querido Bucur,
Tengo que decirte, para empezar, que mi vida en la provinciana no me resulta para nada aburrida. Si necesitase distracciones en esta ciudad sin putas, es evidente que me desesperaría. De momento, me contento escuchando música, mucha música. El resto del día lo paso leyendo y escribiendo. Llevo escrito hasta ahora casi la mitad del libro que había planeado. Se compone íntegramente de fragmentos (2 o 3 páginas cada uno) con un carácter lírico de la más bestial y apocalíptica tensión. He dicho cosas devastadoras; hay páginas tan sumamente deprimentes que es seguro que van a causar indignación, si no impresión. Si tienes ocasión, te ruego preguntes, a los que han publicado, cuánto más o menos me costaría un libro de unas 150 páginas (1.000 ejemplares). Mis padres me prometieron ayudarme económicamente con la impresión, en caso de que el editor no quiera publicármelo. Qué te puedo decir, me da bastante pena cuando pienso en tu desgaste diario, cuando aquí en la provincia hay imbéciles de más de 30 años que no hacen nada. ¡Qué bien te vendrían unas semanas de descanso en Sibiu! Yo te aconsejo que te tomes un permiso, cuan corto pudiera ser, aunque me doy cuenta de las dificultades. Yo, si estuviese sano, sería casi feliz. Pero tengo presentimientos tristes. En los momentos de orgullo me digo que no tengo nada por lo que afligirme; pero, en realidad, tengo mucho que lamentar en este mundo.
Querido Bucur, si te encuentras con Marinescu[3], dile que me conteste la carta en la que le pedía información sobre la residencia universitaria. Porque quiero saber si todavía me van a admitir el próximo año, para pagar o no los meses que no estuve. Ţara Noastră[4] ya no me llega. Si puedes, envíanosla, porque me es difícil conseguirla. Mándame también Dreapta[5], con el número en que has escrito tú, porque aquí no llega. Con respecto a Alemania, he recibido respuesta de Csacki. Para este verano es ya demasiado tarde. Tengo que hacer una nueva solicitud, para el otoño. Envíame más noticias, porque las ideas son demasiado impersonales para que sigan teniendo algún valor entre amigos. Hoy en Sibiu he hablado con Lucian Blaga, había venido por el entierro de su madre.
Afectuosamente,
Emil Cioran
Transmítele mis más calurosos saludos a Ciurezu, Jebeleanu y a todos mis conocidos.
E.C.
[1] Societatea de mîine
[2] Ion Clopoţel
[3] Pudiera tratarse de Ionel Marinescu, pensador “genial”, típico “fracasado” cioraniano; o en otro caso, de Ovid Marinescu, ambos, miembros de la bohemia literaria de El Autómata “Herdan”.
[4] Nuestro País
[5] La Derecha
3. ÎN GERMANĂ
Răzvan PETRESCU
TAGEBUCH EINES MIETERS
(Februar-Juni 1990)
traducere în germană de Domenico JACONO
Ich wohne in der Strada Mirajului, Nummer neun. Ein alter Wohnblock, aschgrau, gut instand gehalten. Die Ratten kommen selten hier rein. Kakerlaken aber gibt es, sie sind rot und kriechen aus den Leitungsrohren. Ich lebe im zehnten Stock, in einer Wohnung mit zwei Zimmern, Küche, Bad mit WC und Abstellraum. Die Fenster sind groß und ich habe eine schöne Aussicht. Ich sehe die Schienen der Straßenbahn, die wartenden Menschen, die Brücke, den Park mit den verkümmerten Bäumen, den Teich und die Gebäude am gegenüberliegenden Ufer, die bei Tagesanbruch immer im Morgenrot schwimmen. Die meisten meiner Mitbewohner freuen sich über diesen Ausblick. Es sind ruhige, nachdenkliche Menschen, die besseren Beschäftigungen nachgehen. Wir leben miteinander in gutem Einvernehmen.
Seit einiger Zeit aber wird der Block von einer seltsamen Epidemie heimgesucht. Alles begann an einem trüben Februarmorgen. Ich kam gerade gemächlich die Stiegen herunter und dachte an die Arbeit, die ich würde abliefern müssen, als ich von einem harmonischen Klang überrascht wurde, der in wenigen Augenblicken das ganze Stiegenhaus erfüllt hatte. Was da spiralig heraufstieg, glich einem monotonen, irgendwie schwermütigen Gesang. Ich nahm zwei Stufen auf einmal und lief, mich mit der Hand am Geländer stützend, hinunter. Die Melodie wurde immer mächtiger. Im Erdgeschoß alles voller Leute, brennende Kerzen, ein großer und hagerer Priester, ein prächtiger Sarg, funkelnagelneu, mit Messinggriffen. Tür Nr. 1. Panait, der Schriftsteller, war gestorben. Ich dachte, dass es keinen Sinn hätte, deshalb in Gram zu verfallen. Der Mann war in vorgerücktem Alter gewesen und hatte betreffs Nachruhm vorgesorgt. Trotzdem beeindruckte mich das Ereignis. Er war der erste Tote auf unserer Stiege.
Nach einigen, genauer vier Tagen hörte ich diesen Gesang erneut. Ich zog mir die Hausschuhe an und ging hinaus ins Stiegenhaus. Getrieben von einer Neugier, der ich mich nicht entziehen konnte, lief ich lautlos einige Stöcke hinab. Ja, jetzt gab es keinen Zweifel mehr. Apostol, der Buchhändler, war umgekommen. Ein Hochkulturmensch. Was für ein Gezeter! Ich kehrte in die Wohnung zurück und machte den Fernseher an. Dann das Radio. Ich aß eine Omlette.
Als auch Lola Baltag, die Violonistin, starb, wurde mir übel. Eine Magenverstimmung, wahrscheinlich. Ich erinnerte mich, wie wundervoll sie das Violinkonzert Nr. 7 von Mozart gespielt hatte. Es konnte sich nur um eine Virose oder etwas Ähnliches handeln. Aufmerksam hörte ich die Nachrichten, dem Telefon, den Stimmen der Freunde zu. Nichts Unübliches geschah. Alles schien in Ordnung zu sein, das Leben lief ab wie gewöhnlich. Für alle Fälle kaufte ich mir trotzdem vier Päckchen Talazol und eine Platte mit Lola.
Fünf Tage später wurde der Architekt Baciu mit Fanfarenklängen zum kleinen aber feinen Friedhof des Viertels transportiert. Die Blechbläser blitzten, die Menschen folgten mit ruhigen Bewegungen dem Pritschenwagen. Der dritte Stock war gesäubert.
Obwohl ich nicht die nötigen Fähigkeiten besaß, ergriff ich anlässlich der nächsten Mieterversammlung das Wort. Kurz führte ich aus, was mich beunruhigte. Niemand hörte mir zu. Mit Ausnahme eines mich schief ansehenden Alten mit einer Kappe, auf deren Schirm Pyrates stand. Sofort nach meiner Wortmeldung ging man zum Ernst der Tagesordnung über: es wurde abgestimmt, wie in alten Zeiten. Mit heute sollte der Bereich vor dem Block zu einem kleinen Kinderspielplatz umgewidmet werden. Damit die armen Kinder einen Ort hätten, wo sie spielen könnten. Ich enthielt mich des Kommentars und fragte mich in Gedanken, ob ich mich etwa getäuscht hätte. Vielleicht sah nur ich schwarz. Gäbe Gotte, dass es so wäre!
Nur zwei Tage später zogen sich Ingenieur Fulga, achtundzwanzig Jahre alt, und Ganea, der große Historiker, im Alter von 60 Jahren, welches er faktisch im Juni erreicht hätte, mit Pomp aus dem sozialen Leben zurück. Sie waren beide sehr gelb und rochen stark nach bulgarischem Parfum. Vor lauter Freunden, Verwandten, Arbeitskollegen und Nachbarn konnte man kaum mehr das Stiegenhaus passieren. Die Seelenandacht dauerte bis tief in die Nacht. Ansprachen, Nachrufe, Schluchzer, Toasts, Brahms, Requiem, unerträglich heftiges Heulen, Beatles, Geschrei, Getrampel, aus dem Fenster geworfene Flaschen, in Gedenken an die Verblichenen, Requiem, Gekotze, Fischrogen. Ich musste eine Tablette Diazepam schlucken, um schlafen zu können.
Als ich am nächsten Tag aufwachte, noch einer. Ich fiel auf die Nase, nachdem ich über ein Holzkreuz gestolpert war, das nachlässig an der Wand des Stiegenhauses gelehnt hatte. Ohne zu wollen las ich, was auf einer Schärpe stand: Nur streben, nie sterben. Die Botschaft verstand ich zwar nicht, aber sie erschien mir schön. Aus der betreffenden Wohnung, deren Tür sorgsam schwarz eingesäumt war, trat ein penetranter Geruch. Also war auch Alamaș, der Apotheker, von uns gegangen. Aber erst, nachdem er die Krankheit, oder was es gewesen sein mag, seiner Gattin übertragen hatte, einer großen, spitzknochigen Frau, die ihm nach kurzer Zeit auf dem selben Weg folgen sollte. Mit dem Priester voran – der immer dicker wurde – Totenfahnen und Allem, was dazugehört. Wenige nahmen teil. Dafür aber waren sie alle sehr gut gekleidet.
Ab Samstag nahmen die Sterbefälle einen eindrucksvollen Aufschwung. Nicht einmal die Kinder blieben mehr verschont. Die von der Leichenbestattung sahen sich gezwungen, das Inkrustieren von Sargdeckeln, womit für gewöhnlich Kränze und Ballettszenen dargestellt werden, einzustellen. Sie lieferten die Särge roh, nur oberflächlich gehobelt, voller Splitter. Vierter Stock, sechster Stock, umkehren in den fünften, für eine verwitwete Frau Dr. jur., siebenter Stock, achter. Schlimmer als nach einem Erdbeben. Was tun? In den Zeitungen stand nichts. Ich betrachtete weiter jeden Morgen den Sonnenaufgang, so als ob dort, in dieser kleinen, immer röteren Sonne, die Lösung verborgen wäre, wie im leeren Kästchen eines Kreuzworträtsels. Eines Tages schrieb ich in mein Tagebuch: „Die kleine rote Sonne gleicht einer Pupille.“ Crăciun (Augenarzt), Manole (Redakteur) und Axente (Chemieprofessor) entgingen diese wundervollen Aussichten. Die konnten momentan nicht mehr als eine Art von Dunkel sehen. Wieder hörte ich Trauermusik. Nirgendwo in der Stadt starb es sich noch in dieser Geschwindigkeit. Nach einer dem Nachdenken vorbehaltenen Zeit fing ich an Eingaben zu verfassen, ich schickte Briefe an Zeitschriften, Ministerien, das Passamt, den Staatspräsidenten. Damals verringerte auch das Gas seinen Druck, die Warmwasserzufuhr unterbrach sich, das Licht fing an zu flackern. Von überall bekam ich ansprechend formulierte, maschingeschriebene Antworten, in denen mir geraten wurde, weiter meiner Arbeit nachzugehen, mich nicht zu beunruhigen, mir eine Freundin zu suchen. Infolgedessen blieb mir nichts anderes übrig, als damit aufzuhören. Und mich an Blumen, Weihrauch, Leichengeruch, aufgeblendete Scheinwerfer, Hupen, schwarze Armbinden – auch ich trug eine – verhaltene oder hervorschießende Tränen und an den Gottesdienst des immer heiserer werdenden Priesters zu gewöhnen. Er war fettleibig geworden. Und sehr gesprächig. Doch beging ich einmal den Fehler, ihn zu fragen, ob er von der Existenz des Jenseits überzeugt sei. Er sah mich an, er sah zu den Sternen hoch (es war Nacht, man konsumierte gerade den Leichenschmaus für einen Dichter) und rülpste. Danach sagte er mir entrüstet, dass es existiere. Ich bat um Entschuldigung, es schien nichts zu nützen. Er drehte mir den Rücken zu, und von nun an sprach er mich nicht mehr an. Es vergingen Tage. Ich sah sie morgens aus jener rötlichen, oder violetten Pupille tropfen. Einen nach dem anderen. Die Epidemie dauerte an.
Am Montag, morgens um acht Uhr, erschienen dann drei in weiß gekleidete Individuen. Die Kontrollkommission, dachte ich, und ich spürte, wie in mir erneut die Hoffnung auflebte, dass die Dinge wieder ihren normalen Lauf nähmen. In freundlichem Ton erfragten sie Informationen und schauten sich neugierig um. Sie verifizierten. Sie schrieben in Notizbücher. Die Notizbücher hatten graue Umschläge. Sie durchwühlten, sie befühlten, sie klopften die Wände ab. In weniger als einer Stunde hatten sie sich mit einem augenscheinlich professionellen Nimbus auratisiert und verabschiedeten sich von uns mit der Bemerkung, sie kämen wieder.
Am Mittwoch verschieden in Intervallen von einigen Stunden zwei Schauspielerfamilien, der Bildhauer Badea samt Mutter, ein expressionistischer Maler, und dann noch die Opernsänger Ene, Jitea und Paraschiv. Der Illusionist Ionescu, der einzige in unserem Haus ohne Studienabschluss, hatte noch bevor er ins Koma fiel versucht, dem Tod zu entgehen, indem er sich in eine Statue verwandelte. Das Phänomen wurde vom Notarzt auch gleich als Todesursache vermerkt. Der Opferkuchen war vorzüglich. Viele Autos, noch mehr Regenschirme. Es goss wie aus Kübeln.
Der letzte Konvoi war kaum um die Ecke des Blocks gebogen, als das Wehklagen auch schon wieder einsetzte. Die Familie Gutenberg, aus dem Neunten. Ihrem Wunderkind hatte auch ich ein Mal gelauscht, als es im Athenäum Flöte spielte. Sie legten ihm die Flöte mit in den Sarg. Dann bemerkte ich, dass sie auch die Möbel in einen Lastwagen verluden. Ich kleidete mich an und fuhr auf Besuch ins Stadtzentrum. Abends kam ich zurück und war nicht wenig überrascht über das langgezogene Echo, das meine Schritte auf den Stufen hervorriefen. Vielleicht erfüllten die leeren Wohnungen jetzt die Funktion von Resonanzräumen, gleich Geigenkörpern ohne Saiten. Im achten Stock traf ich den Hauswart. Ein namhafter Literaturkritiker. Er lehnte unsicher am Stiegengeländer, im Pyjama, und rauchte eine Zigarette. „Sind die Gutenbergs etwa umgezogen, Herr Pană“, fragte ich ihn. Er blickte mich müde an. Er war blass, unrasiert, sein Haar war ungekämmt. Wer weiß wie viele Bücher er für seine Rezensionen lesen musste. „Sie sind umgezogen“, schmunzelte er. „In gewisser Weise…“ Er trat den Stummel mit dem Hausschuh aus und ging in seine Wohnung.
Seit gestern ist der Block menschenleer. Schlägt man mit der Faust gegen die Wände, hallen sie vor Leere, obwohl die Wohnungen immer noch voller Dinge sind. Sie abzuholen fand mit Ausnahme der Verwandten des kleinen Flötisten niemand mehr Zeit. Es herrscht völliges Schweigen, und das reizt mich. Wenn ich wollte, könnte ich ungehindert durch möblierte Zimmer spazieren, ungestört Gemälde, Bücher, Nippes, Spiegel, Fotoalben betrachten, ich könnte an Kölnischwasser oder Parfum riechen, ich könnte mich auf Vorlegern oder Perserteppichen räkeln, mit den Fransen…mit den Fransen spielen, sie abschneiden, sie ausreißen, Kandelaber, Lüster, Leselampen anzünden, Nachthemden, Socken, Unterhosen, Anzüge anprobieren, mir Lippenstift auftragen, auf irgendeinem Instrument spielen, es gibt Hunderte hier, einige davon steinalt, mit lauter Stimme verschiedene Rollen deklamieren, Polsterschlachten veranstalten, inmitten fremder Gegenstände weinen, Türen und Schubladen öffnen, Platten, Musikkassetten, Spieldosen hören, Kaviar und Lebkuchen, Kognak oder Sekt trinken, in irgendeinem dieser Betten einschlafen, den Klang des Porzellans aus den Vitrinen heraushören, so manches Kristallglas zerbrechen, beim Gang von Zimmer zu Zimmer, von Wohnung zu Wohnung, hier und da ertappt vom fahlen Licht der Straßenlaternen.
Ich schließe die Tür ab, hänge die Kette vor. Ich leg mich ins Bett, unter die Decke, und versuche an etwas Schönes zu denken. An einen Strand. Einen verödeten Strand, auf dem Möwen picken. Wenn man sich ihnen nähert, hüpfen sie, kaum aufgeschreckt, nur wenig weg. Eine von ihnen hat nur einen Fuß. Sie kreischt lauter als die anderen. Unglücklicherweise schafft es auch ihr Kreischen nicht, den Gesang, der mir immer noch in den Ohren klingt, zu übertönen. Ein Aspirin, ein Glas Wasser. Der Fernseher funktioniert nicht. Auch nicht das Radio. Wahrscheinlich ist der Strom ausgefallen, weil auch die Nachttischlampe nicht angeht. Mich ergreift das Gefühl allein geblieben zu sein, inmitten von Echos, die im Rohrnetz des Gebäudes verhallen. Die Stille hat den Block aufgesogen, eine weiße, schwammige Stille. Ich hebe den Blick, die Fensterscheibe ist vereist. Wie seltsam.
Heute morgen, ich hatte die Wohnung verlassen, prallte ich gegen einen hohen Drahtzaun. Mir fiel die Aktentasche aus der Hand. Die Straße mit ihren Bäumen, Blättern und Mülltonnen schien schleierhaft. Wie durch ein defektes Fernglas gesehen, dessen Linsen voller Fuseln sind. Schnellen Schrittes ging ich schnaufend wieder zurück, hinauf in meine Wohnung.
Ein Funkenstrahl im Oberlicht. Er verschwindet. Ich gehe zum Fenster, blicke hinaus und stelle fest, dass sich die Aussicht verändert hat. Dieser Eindruck ist entweder auf meine Position zurückzuführen, oder tatsächlich darauf, dass das Gebäude um mindestens ein Stockwerk eingesunken ist. Ich nehme mir ein Glas Wasser, trinke. Das Wasser hat einen unangenehmen Beigeschmack. Ich betrachte das Glas, dann das Fenster.
Alles quietscht, knarrt, kracht auseinander. Mein Kopf schmerzt entsetzlich. So als hätte ich dort, unter der Stirn, einen Eisklumpen.
Răzvan PETRESCU
TAGEBUCH EINES MIETERS
(Februar-Juni 1990)
traducere în germană de Domenico JACONO
Ich wohne in der Strada Mirajului, Nummer neun. Ein alter Wohnblock, aschgrau, gut instand gehalten. Die Ratten kommen selten hier rein. Kakerlaken aber gibt es, sie sind rot und kriechen aus den Leitungsrohren. Ich lebe im zehnten Stock, in einer Wohnung mit zwei Zimmern, Küche, Bad mit WC und Abstellraum. Die Fenster sind groß und ich habe eine schöne Aussicht. Ich sehe die Schienen der Straßenbahn, die wartenden Menschen, die Brücke, den Park mit den verkümmerten Bäumen, den Teich und die Gebäude am gegenüberliegenden Ufer, die bei Tagesanbruch immer im Morgenrot schwimmen. Die meisten meiner Mitbewohner freuen sich über diesen Ausblick. Es sind ruhige, nachdenkliche Menschen, die besseren Beschäftigungen nachgehen. Wir leben miteinander in gutem Einvernehmen.
Seit einiger Zeit aber wird der Block von einer seltsamen Epidemie heimgesucht. Alles begann an einem trüben Februarmorgen. Ich kam gerade gemächlich die Stiegen herunter und dachte an die Arbeit, die ich würde abliefern müssen, als ich von einem harmonischen Klang überrascht wurde, der in wenigen Augenblicken das ganze Stiegenhaus erfüllt hatte. Was da spiralig heraufstieg, glich einem monotonen, irgendwie schwermütigen Gesang. Ich nahm zwei Stufen auf einmal und lief, mich mit der Hand am Geländer stützend, hinunter. Die Melodie wurde immer mächtiger. Im Erdgeschoß alles voller Leute, brennende Kerzen, ein großer und hagerer Priester, ein prächtiger Sarg, funkelnagelneu, mit Messinggriffen. Tür Nr. 1. Panait, der Schriftsteller, war gestorben. Ich dachte, dass es keinen Sinn hätte, deshalb in Gram zu verfallen. Der Mann war in vorgerücktem Alter gewesen und hatte betreffs Nachruhm vorgesorgt. Trotzdem beeindruckte mich das Ereignis. Er war der erste Tote auf unserer Stiege.
Nach einigen, genauer vier Tagen hörte ich diesen Gesang erneut. Ich zog mir die Hausschuhe an und ging hinaus ins Stiegenhaus. Getrieben von einer Neugier, der ich mich nicht entziehen konnte, lief ich lautlos einige Stöcke hinab. Ja, jetzt gab es keinen Zweifel mehr. Apostol, der Buchhändler, war umgekommen. Ein Hochkulturmensch. Was für ein Gezeter! Ich kehrte in die Wohnung zurück und machte den Fernseher an. Dann das Radio. Ich aß eine Omlette.
Als auch Lola Baltag, die Violonistin, starb, wurde mir übel. Eine Magenverstimmung, wahrscheinlich. Ich erinnerte mich, wie wundervoll sie das Violinkonzert Nr. 7 von Mozart gespielt hatte. Es konnte sich nur um eine Virose oder etwas Ähnliches handeln. Aufmerksam hörte ich die Nachrichten, dem Telefon, den Stimmen der Freunde zu. Nichts Unübliches geschah. Alles schien in Ordnung zu sein, das Leben lief ab wie gewöhnlich. Für alle Fälle kaufte ich mir trotzdem vier Päckchen Talazol und eine Platte mit Lola.
Fünf Tage später wurde der Architekt Baciu mit Fanfarenklängen zum kleinen aber feinen Friedhof des Viertels transportiert. Die Blechbläser blitzten, die Menschen folgten mit ruhigen Bewegungen dem Pritschenwagen. Der dritte Stock war gesäubert.
Obwohl ich nicht die nötigen Fähigkeiten besaß, ergriff ich anlässlich der nächsten Mieterversammlung das Wort. Kurz führte ich aus, was mich beunruhigte. Niemand hörte mir zu. Mit Ausnahme eines mich schief ansehenden Alten mit einer Kappe, auf deren Schirm Pyrates stand. Sofort nach meiner Wortmeldung ging man zum Ernst der Tagesordnung über: es wurde abgestimmt, wie in alten Zeiten. Mit heute sollte der Bereich vor dem Block zu einem kleinen Kinderspielplatz umgewidmet werden. Damit die armen Kinder einen Ort hätten, wo sie spielen könnten. Ich enthielt mich des Kommentars und fragte mich in Gedanken, ob ich mich etwa getäuscht hätte. Vielleicht sah nur ich schwarz. Gäbe Gotte, dass es so wäre!
Nur zwei Tage später zogen sich Ingenieur Fulga, achtundzwanzig Jahre alt, und Ganea, der große Historiker, im Alter von 60 Jahren, welches er faktisch im Juni erreicht hätte, mit Pomp aus dem sozialen Leben zurück. Sie waren beide sehr gelb und rochen stark nach bulgarischem Parfum. Vor lauter Freunden, Verwandten, Arbeitskollegen und Nachbarn konnte man kaum mehr das Stiegenhaus passieren. Die Seelenandacht dauerte bis tief in die Nacht. Ansprachen, Nachrufe, Schluchzer, Toasts, Brahms, Requiem, unerträglich heftiges Heulen, Beatles, Geschrei, Getrampel, aus dem Fenster geworfene Flaschen, in Gedenken an die Verblichenen, Requiem, Gekotze, Fischrogen. Ich musste eine Tablette Diazepam schlucken, um schlafen zu können.
Als ich am nächsten Tag aufwachte, noch einer. Ich fiel auf die Nase, nachdem ich über ein Holzkreuz gestolpert war, das nachlässig an der Wand des Stiegenhauses gelehnt hatte. Ohne zu wollen las ich, was auf einer Schärpe stand: Nur streben, nie sterben. Die Botschaft verstand ich zwar nicht, aber sie erschien mir schön. Aus der betreffenden Wohnung, deren Tür sorgsam schwarz eingesäumt war, trat ein penetranter Geruch. Also war auch Alamaș, der Apotheker, von uns gegangen. Aber erst, nachdem er die Krankheit, oder was es gewesen sein mag, seiner Gattin übertragen hatte, einer großen, spitzknochigen Frau, die ihm nach kurzer Zeit auf dem selben Weg folgen sollte. Mit dem Priester voran – der immer dicker wurde – Totenfahnen und Allem, was dazugehört. Wenige nahmen teil. Dafür aber waren sie alle sehr gut gekleidet.
Ab Samstag nahmen die Sterbefälle einen eindrucksvollen Aufschwung. Nicht einmal die Kinder blieben mehr verschont. Die von der Leichenbestattung sahen sich gezwungen, das Inkrustieren von Sargdeckeln, womit für gewöhnlich Kränze und Ballettszenen dargestellt werden, einzustellen. Sie lieferten die Särge roh, nur oberflächlich gehobelt, voller Splitter. Vierter Stock, sechster Stock, umkehren in den fünften, für eine verwitwete Frau Dr. jur., siebenter Stock, achter. Schlimmer als nach einem Erdbeben. Was tun? In den Zeitungen stand nichts. Ich betrachtete weiter jeden Morgen den Sonnenaufgang, so als ob dort, in dieser kleinen, immer röteren Sonne, die Lösung verborgen wäre, wie im leeren Kästchen eines Kreuzworträtsels. Eines Tages schrieb ich in mein Tagebuch: „Die kleine rote Sonne gleicht einer Pupille.“ Crăciun (Augenarzt), Manole (Redakteur) und Axente (Chemieprofessor) entgingen diese wundervollen Aussichten. Die konnten momentan nicht mehr als eine Art von Dunkel sehen. Wieder hörte ich Trauermusik. Nirgendwo in der Stadt starb es sich noch in dieser Geschwindigkeit. Nach einer dem Nachdenken vorbehaltenen Zeit fing ich an Eingaben zu verfassen, ich schickte Briefe an Zeitschriften, Ministerien, das Passamt, den Staatspräsidenten. Damals verringerte auch das Gas seinen Druck, die Warmwasserzufuhr unterbrach sich, das Licht fing an zu flackern. Von überall bekam ich ansprechend formulierte, maschingeschriebene Antworten, in denen mir geraten wurde, weiter meiner Arbeit nachzugehen, mich nicht zu beunruhigen, mir eine Freundin zu suchen. Infolgedessen blieb mir nichts anderes übrig, als damit aufzuhören. Und mich an Blumen, Weihrauch, Leichengeruch, aufgeblendete Scheinwerfer, Hupen, schwarze Armbinden – auch ich trug eine – verhaltene oder hervorschießende Tränen und an den Gottesdienst des immer heiserer werdenden Priesters zu gewöhnen. Er war fettleibig geworden. Und sehr gesprächig. Doch beging ich einmal den Fehler, ihn zu fragen, ob er von der Existenz des Jenseits überzeugt sei. Er sah mich an, er sah zu den Sternen hoch (es war Nacht, man konsumierte gerade den Leichenschmaus für einen Dichter) und rülpste. Danach sagte er mir entrüstet, dass es existiere. Ich bat um Entschuldigung, es schien nichts zu nützen. Er drehte mir den Rücken zu, und von nun an sprach er mich nicht mehr an. Es vergingen Tage. Ich sah sie morgens aus jener rötlichen, oder violetten Pupille tropfen. Einen nach dem anderen. Die Epidemie dauerte an.
Am Montag, morgens um acht Uhr, erschienen dann drei in weiß gekleidete Individuen. Die Kontrollkommission, dachte ich, und ich spürte, wie in mir erneut die Hoffnung auflebte, dass die Dinge wieder ihren normalen Lauf nähmen. In freundlichem Ton erfragten sie Informationen und schauten sich neugierig um. Sie verifizierten. Sie schrieben in Notizbücher. Die Notizbücher hatten graue Umschläge. Sie durchwühlten, sie befühlten, sie klopften die Wände ab. In weniger als einer Stunde hatten sie sich mit einem augenscheinlich professionellen Nimbus auratisiert und verabschiedeten sich von uns mit der Bemerkung, sie kämen wieder.
Am Mittwoch verschieden in Intervallen von einigen Stunden zwei Schauspielerfamilien, der Bildhauer Badea samt Mutter, ein expressionistischer Maler, und dann noch die Opernsänger Ene, Jitea und Paraschiv. Der Illusionist Ionescu, der einzige in unserem Haus ohne Studienabschluss, hatte noch bevor er ins Koma fiel versucht, dem Tod zu entgehen, indem er sich in eine Statue verwandelte. Das Phänomen wurde vom Notarzt auch gleich als Todesursache vermerkt. Der Opferkuchen war vorzüglich. Viele Autos, noch mehr Regenschirme. Es goss wie aus Kübeln.
Der letzte Konvoi war kaum um die Ecke des Blocks gebogen, als das Wehklagen auch schon wieder einsetzte. Die Familie Gutenberg, aus dem Neunten. Ihrem Wunderkind hatte auch ich ein Mal gelauscht, als es im Athenäum Flöte spielte. Sie legten ihm die Flöte mit in den Sarg. Dann bemerkte ich, dass sie auch die Möbel in einen Lastwagen verluden. Ich kleidete mich an und fuhr auf Besuch ins Stadtzentrum. Abends kam ich zurück und war nicht wenig überrascht über das langgezogene Echo, das meine Schritte auf den Stufen hervorriefen. Vielleicht erfüllten die leeren Wohnungen jetzt die Funktion von Resonanzräumen, gleich Geigenkörpern ohne Saiten. Im achten Stock traf ich den Hauswart. Ein namhafter Literaturkritiker. Er lehnte unsicher am Stiegengeländer, im Pyjama, und rauchte eine Zigarette. „Sind die Gutenbergs etwa umgezogen, Herr Pană“, fragte ich ihn. Er blickte mich müde an. Er war blass, unrasiert, sein Haar war ungekämmt. Wer weiß wie viele Bücher er für seine Rezensionen lesen musste. „Sie sind umgezogen“, schmunzelte er. „In gewisser Weise…“ Er trat den Stummel mit dem Hausschuh aus und ging in seine Wohnung.
Seit gestern ist der Block menschenleer. Schlägt man mit der Faust gegen die Wände, hallen sie vor Leere, obwohl die Wohnungen immer noch voller Dinge sind. Sie abzuholen fand mit Ausnahme der Verwandten des kleinen Flötisten niemand mehr Zeit. Es herrscht völliges Schweigen, und das reizt mich. Wenn ich wollte, könnte ich ungehindert durch möblierte Zimmer spazieren, ungestört Gemälde, Bücher, Nippes, Spiegel, Fotoalben betrachten, ich könnte an Kölnischwasser oder Parfum riechen, ich könnte mich auf Vorlegern oder Perserteppichen räkeln, mit den Fransen…mit den Fransen spielen, sie abschneiden, sie ausreißen, Kandelaber, Lüster, Leselampen anzünden, Nachthemden, Socken, Unterhosen, Anzüge anprobieren, mir Lippenstift auftragen, auf irgendeinem Instrument spielen, es gibt Hunderte hier, einige davon steinalt, mit lauter Stimme verschiedene Rollen deklamieren, Polsterschlachten veranstalten, inmitten fremder Gegenstände weinen, Türen und Schubladen öffnen, Platten, Musikkassetten, Spieldosen hören, Kaviar und Lebkuchen, Kognak oder Sekt trinken, in irgendeinem dieser Betten einschlafen, den Klang des Porzellans aus den Vitrinen heraushören, so manches Kristallglas zerbrechen, beim Gang von Zimmer zu Zimmer, von Wohnung zu Wohnung, hier und da ertappt vom fahlen Licht der Straßenlaternen.
Ich schließe die Tür ab, hänge die Kette vor. Ich leg mich ins Bett, unter die Decke, und versuche an etwas Schönes zu denken. An einen Strand. Einen verödeten Strand, auf dem Möwen picken. Wenn man sich ihnen nähert, hüpfen sie, kaum aufgeschreckt, nur wenig weg. Eine von ihnen hat nur einen Fuß. Sie kreischt lauter als die anderen. Unglücklicherweise schafft es auch ihr Kreischen nicht, den Gesang, der mir immer noch in den Ohren klingt, zu übertönen. Ein Aspirin, ein Glas Wasser. Der Fernseher funktioniert nicht. Auch nicht das Radio. Wahrscheinlich ist der Strom ausgefallen, weil auch die Nachttischlampe nicht angeht. Mich ergreift das Gefühl allein geblieben zu sein, inmitten von Echos, die im Rohrnetz des Gebäudes verhallen. Die Stille hat den Block aufgesogen, eine weiße, schwammige Stille. Ich hebe den Blick, die Fensterscheibe ist vereist. Wie seltsam.
Heute morgen, ich hatte die Wohnung verlassen, prallte ich gegen einen hohen Drahtzaun. Mir fiel die Aktentasche aus der Hand. Die Straße mit ihren Bäumen, Blättern und Mülltonnen schien schleierhaft. Wie durch ein defektes Fernglas gesehen, dessen Linsen voller Fuseln sind. Schnellen Schrittes ging ich schnaufend wieder zurück, hinauf in meine Wohnung.
Ein Funkenstrahl im Oberlicht. Er verschwindet. Ich gehe zum Fenster, blicke hinaus und stelle fest, dass sich die Aussicht verändert hat. Dieser Eindruck ist entweder auf meine Position zurückzuführen, oder tatsächlich darauf, dass das Gebäude um mindestens ein Stockwerk eingesunken ist. Ich nehme mir ein Glas Wasser, trinke. Das Wasser hat einen unangenehmen Beigeschmack. Ich betrachte das Glas, dann das Fenster.
Alles quietscht, knarrt, kracht auseinander. Mein Kopf schmerzt entsetzlich. So als hätte ich dort, unter der Stirn, einen Eisklumpen.
Stoian G. Bogdan (SGB)
„Calvar Tango” din volumul de poezie „Chipurile“
Tradus de la KERSTIN AHLERS în germană
Leidenstango
mein Leib schrumpelt ein
ja sogar mehr noch
ich habe Krämpfe meine Zähne fallen aus
meine Augen liqueszieren und rinnen mir übers Gesicht
ich schlucke meine Zunge
häute mich
mein Image eines Mannes zerbröckelt
ich werde zu einer Faser
alles was ich bin ist aus mir gerissen ist ins Feuer geschmissen
sogar die Erinnerung an mich ist zugeschnitten wie ein Foto
aus einem alten Album
ich lebe in deinem Gehirn wie auf einem anderen Planeten
und du denkst: Raus mit dir! Verschwinde spurlos!
und du willst mich wie eine Zecke entfernen
wenigstens
darum betrachtest du jeden Tag die Sonne wie einen Kauter
bis du erblindest
du willst mich sehen mich küssen
willst dass dir meine Lippen verfault erscheinen
wenigstens
du verschließt dich völlig um nicht zu kommen
du trägst Spanische Stiefel
um nicht mehr zu kommen
aber du würdest kommen – und wie
weiß ich doch
und ich würde dich anrufen nur hast du alle Telefone zerstört
und ich würde an deine Tür klopfen nur hast du alle Trommelfelle zerrissen
und ich würde zu dir hineinstürmen nur weiß ich nicht wo du bist
darum halte ich eine Jahreszeit mit weißen Linien gefangen
und durchtrete alle Gesetze als seien sie Mauern aus Papier
mit der Hölle wie ein Tumor in meinem Gehirn
wie eine unzensierte Flasche Cola zum Mund geführt
um dich zu finden
um dich zu finden
Claudiu Komartin – „Către mare”
Tradus de la KERSTIN AHLERS în germană
Meerwärts
Als ich jene sterbende Katze sah
mit ihren kraftlosen Beinen
mit dem Mund, entstellt von einem beängstigenden Grinsen
da fragte ich mich wie sie
am Ende aussehen werden
unsere Münder
meine Liebe
unsere sinnlichen und gierigen Münder,
wenn sie in der tiefen Nacht
resignierend zucken und sich verzerren werden
ich wollte den nächsten Zug nach Hause nehmen,
aber ich war schon zu Hause
und die Zukunft schien wie eine hoffnungslose Blume,
die auf dem Fluss dahintreibt,
meerwärts.
4.ÎN ITALIANĂ
Cezar Paul-Bădescu, Tinereţile lui Daniel Abagiu (“Le gioventù di Daniel Abagiu)
( Traduecre în italiană de Mauro BARINDI)
Il bacio
– consigli pratici –
Faccio parte anch’io della generazione che è cresciuta nell’atmosfera dei film degli anni ’50 e di quelli che li perpetuarono. Film nei quali il bacio, elevato al rango di feticcio, è il punto culminante della relazione tra un uomo e una donna. Il bacio rappresenta il desiderio nascosto e ardente di ogni eroe filmico, in lui convergono tutte le strade – al pari dei fiumi che inevitabilmente sfociano in un mare –, al di là del quale non esiste più nulla. Il bacio è, in parole povere, lo scopo esistenziale di ogni personaggio che si rispetti dei film hollywoodiani.
Da bambino, arrivai a odiare i baci nei film. Se si prolungavano oltre un certo limite, mia madre se ne accorgeva e di colpo si ricordava che era troppo tardi e che dovevo andare a letto. Quando non era tardi, sorgeva, innocente, la seguente domanda: “Ma sei sicuro di aver fatto tutti i compiti per casa?”. Ovviamente li avevo fatti tutti, ma non importava, perché potevo fare, in anticipo, anche quelli dei giorni dopo o quelli della settimana che seguiva. E così ero costretto ad abbandonare la stanza dove c’era il televisore e girare i pollici in camera mia, fino a quando sarebbe finito il film. Il bello è che le porte rimanevano spalancate (perché i miei controllassero a ogni buon conto quello che stavo facendo) e, dopo che era passata la fase “romantica”, dalla stanza dei genitori si sentivano spari, sgommate o un volare di cazzotti, il tutto accompagnato dalla musica specifica di una scena d’azione che si rispetti. Io però mi incavolavo perché, per colpa di uno stupido bacio, perdevo le scene di cui il giorno dopo a scuola tutti i miei compagni avrebbero favoleggiato. Col passare del tempo, sviluppai un’intera strategia per distrarre l’attenzione: quando quelli sullo schermo si preparavano a “farlo”, io perdevo all’improvviso l’interesse per il film (ah, ci siamo, questi sono arrivati ai tempi supplementari…) e bombardavo mamma con ogni sorta di domande. Mamma mi rispondeva a monosillabi per non perdersi la scena. Io insistevo, riformulavo la domanda, me ne inventavo di altre impellenti, e, ancora un pochino, passava il momento incriminato, dopo di che potevo continuare a vedere anch’io il film, senza più intoppi. Ovviamente la mia strategia non dava sempre i frutti sperati: a volte mamma cascava nella trappola della mia repentina loquela, altre volte invece era lei stessa a essere rapita dal film e mi spediva fuori per sbarazzarsi di me: “Se il film non ti interessa, va’ a letto, tesoro, non perdere tempo inutilmente stando qui”.
(…)
In alcuni di quei baci di celluloide, si vedeva chiaramente che, oltre ad avvicinare le labbra, i protagonisti facevano qualcos’altro, accadeva qualcosa di misterioso. Che cosa – ebbene, questo, per me, continuò a rimanere per molto tempo un mistero. Di tal maniera che, durante l’adolescenza, quando era arrivato il momento di metterlo in pratica io stesso, il bacio rappresentava per me un vero spauracchio. A giudicare da quello che potevo vedere sullo schermo, doveva essere una cosa complicatissima, che non ti lasciava dedurre granché nel momento in cui le tue teste si avvinghiavano invadendo l’inquadratura. L’unica cosa certa era che doveva durare il più a lungo possibile, ma la domanda che mi ponevo era: che diavolo si combina durante tutto quel tempo?
Un film cecoslovacco mi offrì un particolare in più: un giovane disinibito a un certo punto si prende gioco del suo amico, dicendogli: “Tu manco sai che devi trattenere il respiro quando baci”. Aha! quindi la regola fondamentale, che qualsiasi pivello deve sapere, era trattenere il respiro. Il problema però era che cosa fare quando il bacio durava più del dovuto; e poi, come ci si può concentrare trattenendo il respiro e facendo ciò che si doveva fare, il tutto allo stesso tempo? Comunque, dopo aver scoperto questa cosa, iniziai a impratichirmi in modo serio nel trattenimento del respiro, cronometrandomi. E qualche progresso lo feci.
Ma decisivo per la mia iniziazione a questo mistero fu un libro. A differenza degli altri adolescenti, io mi potevo considerare un privilegiato: non so per quale miracolo, tra i pochi libri lasciati dalla nonna, figurava anche un “codice di buone maniere”. Attorno ai quattordici anni, scoprii il libro, che aveva un aspetto miserevole – ingiallito, senza copertina e che cominciava solo dalla pagina 23 –, ma che conteneva alcuni titoli che mi incitarono a leggerlo con il fiato sospeso: “Come fare conoscenza con le signore”, “Come ci si deve comportare con una dama per conquistarne il cuore”, “L’arte di piacere, o che cosa deve tenere in conto un cavaliere in una società dove si trovano anche delle dame?”, “Qual è il segnale in base al quale un cavaliere può intuire l’amore della donna che ama”, “Il mezzo per attirare e assicurarsi l’amore di una donna “ e, in fine, “Il bacio”.
Il capitolo sul “bacio” cominciava in modo sistematico: “Le prime domande che siamo portati a formularci riguardo al bacio sono: “Che cos’è, da dove viene? – qual è il suo scopo?””. Subito dopo, si perveniva anche alla sua definizione: “Il bacio è l’espressione di un intimo sentimento. Esso si manifesta tramite una pressione della bocca sopra un oggetto qualsiasi, seguita da un suono più o meno intenso
(…).
Un altro tentativo di affrontare in modo pratico il problema fu sempre durante una gita, a Costineşti1. Quella volta, rimase solo nella fase di tentativo. Mi piaceva una tipa (io ero in terza liceo, lei al primo anno di università), e, dato che alla ragazza faceva la corte un altro mio amico, mi decisi a entrare in azione: la invitai ad andare a vedere insieme l’alba. (…) Fuori era ancora buio e, arrivato alla casetta dove stava lei, battei insistentemente alla finestra. Alla fine apparve, Carmen, con gli occhi gonfi di sonno. Sembrava non essere più così carina, ma che importanza aveva? – di giorno era bella. E mancava ancora poco fino al sorgere del sole (…). Dopo che il sole era sorto, mi dissi che era tassativo baciarla. Comunque. Senza aspettare non so quale altro momento più adatto. Mi imponevo ogni tipo di paletti: “Faccio ancora dieci passi e la bacio” – e mi mettevo a contare mentalmente, ma andavo oltre il dieci e non mi veniva più di farlo; “Quando arriviamo davanti a quella barca, la bacio” – e passavamo oltre la barca senza che accadesse niente di rilevante; “Le dico di tornare indietro, tanto abbiamo camminato abbastanza, e in quel momento la bacio” – e siamo tornati indietro e basta. Il ritorno fu peggiore ancora, perché la spiaggia si era già riempita di gente, e a quel punto non potevo mica farlo davanti a tutti. Perché seguitare a tirarla ancora a lungo? – alla fine arrivammo al gruppo dei nostri amici e io non avevo cavato un ragno dal buco. Per salvare un po’ la situazione, chiesi alla tipa se aveva fame (entrambi avevamo saltato la colazione) e andai a comprare qualcosa da mettere nello stomaco. Quando tornai al gruppo, la mia Carmen se ne stava sdraiata al sole vicina a quell’altro, lei con la testa appoggiata sulla sua spalla, mentre lui strusciava il mento sulla sua guancia; entrambi con gli occhi chiusi.
Solo l’anno dopo, sempre a Costineşti, avrei avuto modo di iniziarmi nella sottile arte del bacio. Una sera, alla discoteca Ring, conobbi, una tipa – non ricordo neppure più come si chiamasse. So solamente che abitava a Ploieşti e che faceva l’infermiera. Quella sera non successe niente, passammo solo gran parte del tempo a ballare, ma ci demmo appuntamento per il giorno dopo, in spiaggia. Avevo tanto tempo a disposizione, non c’era alcuna fretta! (ero arrivato al mare solo due giorni prima.) Il giorno dopo invece scopro che non avevo più così tanto tempo, perché la tipa sarebbe partita la sera, con un treno delle undici. Prendemmo il sole stesi sullo stesso asciugamano, ci baloccammo un po’ nell’acqua e insieme andammo a mangiare alla mensa. Poi tornammo in spiaggia, dove rimanemmo fino quando tutti quanti se ne andarono – eravamo rimasti solo noi e i gabbiani. Poi andammo a cambiarci – e lei a fare anche i bagagli – e ci demmo appuntamento, poco dopo, di nuovo sulla spiaggia. Ritornati in riva al mare, passeggia che ti passeggia, arrivammo a una torretta per bagnini su cui salimmo dentro. Siccome all’interno si stava stretti, lei stette seduta sulle mie ginocchia… E fu allora che ci demmo dentro con i baci! La tipa sapeva, eccome!, baciare e io mi lasciai guidare da lei. Al di là della gioia di averlo fatto finalmente, e del godimento senza precedenti che provai, mi sconcertò tantissimo quanto forte avvertissi la peluria sotto il naso, che, altrimenti, quasi non si notava (la ragazza era bruna di capelli e aveva una vaga ombra sul labbro superiore). Poi c’era la faccenda degli occhi: io li chiudevo, così come avevo visto fare nei film, ma, siccome la cosa andava molto per le lunghe, mi stufavo a tenerli sempre chiusi e di tanto in tanto li aprivo. Quello era il momento in cui vedevo i suoi – lei non li chiudeva affatto. I suoi occhi che mi guardavano fissi e così da vicino. Allora li chiudevo e preferivo continuare l’opera senza vedere più nulla.
Ci baciammo, in quella torretta, quasi senza sosta, per alcune ore, fino alla partenza del treno. Avevo sperimentato non so più quante tecniche, avevo la bocca tutta imbrattata e arrossita, ero arrivato a non sentirmela più. Dopo averla accompagnata a prendere il treno, di ritorno dalla stazione, mi accorsi di sentire un tremendo dolore ai testicoli.
Adrian Schiop
(davvero/invertito’/ pe bune/pe invers
)
( Traduecre în italiană de Mauro BARINDI)
intro: come ho scritto il racconto
con finale commovente
Forse dovrei cominciare con quella settimana a Costineşti durante la mia ultima vacanza da studente.
Quella settimana a Costineşti:
all’inizio eravamo nella fase “dai, facciamo la cima” del Făgăraş, salendo ovviamente da Porumbacu, ma, per fortuna, il tempo non ne voleva sapere di mettersi al bello. Dico “per fortuna” perché a me la montagna non piaceva e, se mi sono deciso comunque di andarci, l’ho fatto per via di Ovidiu, mi aveva fatto una testa così con le sue storie, che parevano ok da lontano. Ma, con l’avvicinarsi della partenza, il mio entusiasmo è sceso a quota zero – pensavo solo a quanto sarebbe stato scomodo dormire in tenda o al sangue che avrei sputato per lo sforzo durante la salita.
Anche Lucian aveva in progetto di andare al mare in quell’intervallo di tempo, aveva conosciuto da poco un nuovo amico, Mao, uno di Bucarest, che sapeva un sacco di cose su Braudillard e l’idea era di dormire una notte a casa sua. Ma non siamo riusciti a parlare di Braudillard, la mamma-poetessa di Mao stava passando un periodo storto e brontolava su è giù per l’appartamento, a mala pena ci ha lasciato depositare gli zaini nel terrazzo, dopo di che ci ha spediti fuori in città – Mao, ci ha spiegato Lucian, ha paura di sua madre e per questo non ha aperto bocca, non perché lei lo meni o altro, ma perché economicamente dipende ancora da lei e non si prende la bega di mostrarle di essere adulto e vaccinato1. A Lucian la madre di Mao non aveva ringhiato dietro, sicché lui e Mao sono rimasti alcuni giorni a Bucarest; io e Ovidiu abbiamo preso il primo treno per il mare, stabilendo che ci saremmo incontrati in qualche maniera con loro a Costineşti.
Ma all’ora prefissata non si sono fatti vedere, li abbiamo aspettati inutilmente all’Obelisco. La cosa si prefigurava un pelino claustrofobica, c’è sempre bisogno di una terza persona che decongestioni lo spazio. Per divertirti hai bisogno di stare in gruppo, tanto più che, nel nostro caso, ognuno era per x l’altro il miglior amico – quindi, per non sentirti a disagio, hai bisogno di una terza persona che ridimensioni le distanze nel perimetro. In fin dei conti, se si sta in due significa né più né meno fare coppia e questo ti provoca un certo impaccio nei movimenti.
Non ho granché da raccontare, x il semplice motivo che lì non è successo un bel nulla. Ma è stato ok. Era fichissimo come riuscivamo ad ammazzare le giornate senza fare niente, aspettando che quelli si facessero vivi e invece quelli no e poi no, Ovidiu si lasciava andare, contestualmente obnubilato, agli stessi pensieri (che Patapievici, che Ariès…), io, in postura da erezione, smaniavo per i corpi abbronzati attorno. Non andavamo a cuccare, né tentavamo di aggregarci a qualche cricca (Ovidiu obnubilato, io troppo timido), insomma, non facevamo niente di ciò che si presuppone si debba fare durante una scappata al mare. Nuotavamo lontano fino al largo, palpavamo l’uccello del tipo accanto (io mi rompevo subito e, a partire da un certo momento, sentivo il bisogno di martoriarlo, ma Ovidiu era capace di starsene a palparlo per ore di seguito), Ovidiu mi parlava di libri tosti (che Ariès, che I.P. Culianu…), a volte ci perdevamo in ammirevoli contraddittori o, semplicemente, spettegolavamo sul conto degli amici che avevamo lasciato a casa, che Andrei è uno snob intero più un’altra metà, che Iureca imita Mircea. In due occasioni, come ogni cretino che si rispetti quando va a Costineşti, siamo andati anche noi – nonostante tutto – al Ring, ma neppure lì è accaduto granché; ricordo un liceale, un po’ raver, credo, con i capelli tinti di un verde assurdo. Isteria collettiva, Prodigy con Fire starter, solo lui si muoveva pigramente, senza badare molto al delirio in pista. […]
Tutti tentavano di evitare la naia, io invece insistevo a farla. Mi ero laureato e la naia era un pensiero fisso, volevo farla per sentirmene sbolognato. Dato che quell’anno non si accettavano arruolamenti per la ferma a termine ridotto, ho avuto bisogno di buone raccomandazioni per vedermi in divisa da soldato. Raccomandazioni ordite da mio zio – Nicu –, è lui che ha messo in moto tutto. La qual cosa gli ha fruttato un colpo da maestro: ero stato arruolato non in un posto qualsiasi, bensì a Cluj, e non in un posto qualsiasi di Cluj, bensì nell’unità con il programma più leggero possibile.
Tanta era quindi l’impazienza di partire per la leva che sono riuscito nell’impresa per ben due volte. Quanto all’impatto sul pubblico, la prima partenza è quella che ha sortito il maggior effetto – mi sono procurato una valigia, mi sono rapato a zero, ho detto ai miei alunni che mi avrebbero perso di vista x 6 mesi, “pussy, chi s’è visto s’è visto”, li ho edotti su un sacco di consigli cretini, di ogni tipo – che il militare bisogna farlo, che così si diventa uomini etc.
Il giorno prima della partenza, tutti i membri della famiglia Marian s’affannavo attorno a me con gli ultimi preparativi – l’ingegnere Marian mi ha riparato la valigia, le padrone di casa mi hanno preparato delle cotolette. Mi hanno accompagnato in macchina fino alla stazione e, quando sono salito sul treno, tutte sono scoppiate a piangere “non dimenticarti di scriverci”. A Cluj ho raccolto tutta la gente disponibile (Ramona, Claudia, Lucian), l’ho ammassata dentro quel buco di appartamento di Lucian e abbiamo fatto baldoria fino a tardi. Lucian mi faceva coraggio tenendo Claudia per mano, “sei a Cluj, sarà fico”, Ramona edificava fantasie malinconiche in cui “io” tornavo dall’esercito trasformato in uomo, “cambierai, non hai ancora incontrato una vera donna”, “e credi che la incontrerò nell’esercito?” etc.
Il giorno dopo, ho preso un taxi per arrivare all’unità alle 12 in punto, “29.10, ore 12”, secondo quanto stava scritto sulla cartolina. Sono arrivato in un posto che ti metteva i brividi addosso per quanto era desolato, con due cani bioccoluti appisolati sotto il sole e senza l’ombra di un soldato nei dintorni. La faccenda d’un tratto ha cominciato a puzzarmi, ma mi sono detto che, probabilmente, avendo avuto raccomandazioni così efficaci, mi era stato fatto saltare il turno. Il sergente che stava al portone ha fatto un paio di chiamate, “c’è qui uno, un tale di nome Schiop, che…”, “ragazzo, qui non c’è nessuno”, “ma, non è possibile”. Ci ha pensato su ancora un po’, “dammi la cartolina”. L’ha guardata a lungo, “Già, ecco cos’è”, per farla breve, “29.10” = 29 ottobre, non 29 settembre. Mi ero presentato con un mese d’anticipo. […]
La seconda partenza è stata tranquilla, anonima, nessuno mi ha accompagnato alla stazione, nessuno mi ha compatito, e io non ho fatto più nessuna festa. La gente aspettava la mia partenza con diffidenza, e gli amici si sono inventati una storia – “se incontrate Schiop non credetegli se vi dice che parte per il militare, ultimamente si sente solo come un cane, poveraccio, e si inventa ogni tipo di pretesti pur di bere qualcosa anche lui in compagnia”. […]
Performance e competenze:
durante le libere uscite, me ne andavo alla casa dello studente. In quel periodo, al principio, andavo con una certa frequenza da Glava. Fra tutti i miei amici, lui era il solo a possedere una percezione più pragmatica, senza complicazioni intellettuali: se ci penso bene, era l’unico “sano”, senza problemi. Che fosse sano o no era cosa che mi lasciava indifferente, ma Glava mi era indispensabile per il suo crudo pragmatismo e la sua “abilità immaginativa” e ciò mi faceva sorvolare sopra ogni sua altra cosa – ogni domenica andava a messa, si metteva a letto alle 11 e si svegliava alle 6, quando doveva lavarsi i calzini, si atteneva a un orario e, in generale, si faceva i cazzi suoi.
Quando passavo in camera sua, lo trovavo, per quanto era alto, disteso di traverso sul letto, con le gambe appoggiate al muro e facendo a tutti due maroni così con i suoi discorsi insulsi – “finzioni” assurde – “Adrian, che faresti tu se avessi un cazzo come quello di un negro?, “come ti sentiresti con un preservativo infilato in testa?”, “te lo dico io, per te non sarebbe lo stesso, tu soffri più di me di claustrofobia. “Ma che faresti se il negro ti infilasse nel buco di un culo?”, risposta: “allargheresti le braccia e ti metteresti a gridare di no”. Glava diventava simpatico solo quando incominciava ad annoiarsi, perché la noia lo smuoveva dalla sua postura di tipo serioso e lo rendeva infantile – in maniera spettacolosa. […]
Cristina la beona:
[…] Grande è stata la sorpresa quando ho scoperto Cristina, “Cristina la Beona” (il nick le è stata affibbiato da Glava, che non la poteva digerire). Decrepita e stracciona, con addosso dei pantaloni di fustagno di un rosso allucinante, che si vedeva da lontano che erano di seconda mano, con la sua eterna camicetta a righe, ora sfilacciata e scolorata. Cristina la Beona appartiene alla mia preistoria, di quando vivevo a Cluj, al periodo in cui si seguivano esperienze e stati esistenziali di quel tipo, e la gente fica era quella che soffriva per via di quegli stati esistenziali2. (Cristina ne è, da questo p. di v., un esempio sublime, fragile e indipendente, con atteggiamenti convulsi, nervosi, e con storie fortemente da stato patologico – assomiglia alla tipa di Assassini nati, ma senza la componente psycho.) Tutta Cluj all’epoca fremeva in preda a stati esistenziali e a esperienze di quel tipo, mentre i miei amici con un altro stile, eccezion fatta per Glava – cioè Mircea, Claudiu, Andrei, Nicu Popa etc. – non avevano fatto ancora la loro comparsa.
Dan Lungu
Come dimenticare una donna /Cum să uiţi o femeie
traduzione di Ileana M. Pop
pagg. 227-232
Tatiana mi trascinò in camera sua e mi disse con tono cospiratorio: “Vieni, che ti faccio vedere un pene”. La guardai incuriosita, arrossendo. Rovistò nella sua libreria, composta più che altro da libri della bibliografia scolastica obbligatoria, e tirò fuori un volume senza copertina, con gli angoli delle pagine rigonfi. Lo aprì alla pagina segnata e me lo piazzò vittoriosa sotto il naso. Era un disegno anatomico in bianco e nero che rappresentava in sezione la parola vergognosa. Ci sedemmo sul divano per studiarlo con calma. Ecco dunque cosa avevano i ragazzi nei pantaloni! Questo era il babau dal quale, con molta fantasia, la mamma mi suggeriva di difendermi a qualsiasi costo! Fu una delusione totale. Una cosa leggermente ricurva e un po’ bombata all’estremità, attraversata da un canale; tutto qui. I termini tecnici come glande o scroto erano lontani dai brividi che immaginavo dovessero percorrere una ragazza quando un ragazzo le accarezzava la mano o la stringeva tra le braccia. Davanti a quel disegno schematico, la magia delle formiche fosforescenti che contavo si moltiplicasse mille volte sotto il tocco di una mano estranea diventava incomprensibile. Altrettanto difficile era comprendere il terrore ostinato della mamma. Come poteva pensare che io volessi avere mai a che fare con una cosa del genere? Con un affare così sgraziato!
“Adesso ti faccio vedere come si fanno i bambini, così mi credi”, disse Tatiana, girando in avanti le pagine.
Si riferiva a una nostra vecchia discussione rimasta, in certo modo, in sospeso. Voleva dimostrarmi di aver ragione ma io rimanevo piuttosto scettica. Lei sosteneva che in date circostanze i pisellini finissero nelle patatine e che dopo qualche tempo spuntasse il bambino, cosa che mi sembrava davvero ridicola. Tatiana, però, era irremovibile nelle sue convinzioni poiché gliel’aveva detto Andrei, che sapeva tutto. Io ero del parere che Andrei l’avesse presa in giro, così, tanto per ridere. Certo, non credevo più alla balla della cicogna, ma questa cosa del pisellino e della patatina mi sembrava davvero troppo. Anche uno di prima elementare sa che i bambini nascono dal miscuglio delle salive, che poi la donna inghiottisce e arriva fino in pancia. Qualche volta poteva succedere pure che una ragazza rimanesse incinta dopo essersi seduta sulla stessa tavoletta del water su cui era stato anche un ragazzo ed era per questo che i bagni delle femmine erano sempre separati da quelli dei maschi.
“Ma nelle case non è mica così!”, ribatté Tatiana. “No, perché tra parenti i bambini non attecchiscono” le detti io l’unica spiegazione che mi fosse venuta in mente. “E allora a cosa servirebbero il pisellino e la patatina?” sghignazzò Tatiana, che non voleva saperne di darsi per vinta. “Come a cosa? A fare la pipì!”, risposi io meravigliata, mettendola in scacco.
Ora, Andrei le aveva portato il libro delle conferme. Probabilmente Tatiana l’aveva accusato di dire fandonie e lui si era sentito ferito nel suo orgoglio di so-tutto-io. Il disegno era sempre una sezione in bianco e nero. Quella cosa sgraziata che avevo visto poco prima si trovava adesso all’interno di un canale irregolare situato nella parte inferiore di una pancia, sulla quale un punto ingrossato indicava l’ombelico. Non riuscivo a credere ai miei occhi. Ne ero totalmente schifata.
“Guarda cosa c’è scritto qui”, continuò Tatiana, “Il pene in erezione penetra nella vagina della donna.”
Quando sentii, poi, quali fossero le dimensioni di un pene, rimasi impietrita. Pensai con orrore che la mia povera passerina non avrebbe mai e poi mai potuto inghiottire un verme così grande. Tatiana esultava, incespicando nel leggere le nuove parole. A me fischiavano le orecchie. A causa di alcuni rumori sospettosamente vicini, Tatiana lanciò il libro sotto il divano. Avrei voluto chiederglielo in prestito, ma a casa non avrei saputo dove nascondermi. Mia madre entrava di continuo in camera mia e quando non c’ero frugava nei cassetti. Dietro le insistenze della mia amica dovetti riconoscere esplicitamente che aveva ragione. Poi facemmo una guerra di cuscini come Dio comanda, tanto che sua madre venne a vedere cosa stesse succedendo.
A casa, una volta sola, quei disegni mi tornarono in mente. Cercavo di ricordarne i pochi dettagli. Se stava scritto in un libro non poteva che essere vero. Mi costava ammetterlo, ma mi ero sbagliata. Il punto ingrossato che indicava l’ombelico mi sembrava buffo, come disegnato maldestramente da un bambino. Come in trance, andai in bagno, mi spogliai e mi esaminai le parti basse. “Il pene in erezione penetra nella vagina della donna.” Ma la mia patatina era piccola, incredibilmente piccola; una fenditura delicata, un buco della chiave. Non potrà mai essere penetrata da uno schifoso pene in erezione. Le dita fredde la studiavano in preda al terrore. Esisterà un qualche legame tra i seni e la vagina… mi dissi con il collo fradicio di lacrime.
Verso la seconda superiore ho iniziato ad avere un po’ di forme e a crescere in altezza. Con mia grande soddisfazione, i seni si stavano sviluppando e riempivano i maglioni a dovere. A volte li guardavo nello specchio, da davanti e di profilo, con un sorriso discreto sulle labbra. Ironizzavo incantata sul mio narcisismo. Tuttavia lo specchio migliore erano gli occhi dei ragazzi, che mi lanciavano sempre più spesso occhiate sfacciate o furtive, però mai indifferenti. Mi facevano ripensare ai complimenti che ricevevo da piccola dai passanti. Adesso ricevevo anche osservazioni sconce. A ogni modo ero sempre più carina. Perfino papà si rese conto un giorno, ad alta voce, di quanto fosse bella sua figlia. Ormai la questione del seno piatto era diventata una storia da ridere, una bambinata. Quando confidai a Tatiana la mia vecchia preoccupazione, rise fino alle lacrime e mi confessò che la sua, di ossessione, erano i capelli fini e radi, che portava corti e lavava di nascosto col petrolio. Intanto mia madre aveva iniziato a portarmi regolarmente dal dottore poiché, mi spiegò, a quest’età le ragazze possono avere svariati problemi. Era una dottoressa dal nome russo, Natasha. Una donna robusta e chiacchierona che mi diceva sempre, senza eccezione: “Forza tesoro, sali quassù!”. Dopo qualche minuto non troppo piacevole uscivo sul corridoio mentre la mamma si fermava a cianciare con Natasha. Due anni più tardi, o forse tre, credo che fossi già in quarta superiore, sentii dalla porta socchiusa la voce allegra della dottoressa: “Le dico che va tutto bene, la ragazza è stata un angioletto”. Non appena realizzai cosa intendesse, mi sentii crollare il mondo addosso. Non ebbi la forza di discutere con mia madre, ma la odiai.
Ioan Es. Pop
( traducere de Clara MITOLA în italiană)
no exit
Oltetsul 15, camera 305
1. come un mesto, maestoso uccello marino
la sfortuna plana sul dormitorio degli uomini soli
della strada oltetsul 15.
qui non ci siamo che noi. qui
la vita si beve e la morte si dimentica.
e non si sa mai che è da chi, chi con
chi, né quando né perché.
solo il vento a volte porta odore di fumo e stridore di armi
dai campi catalaunici
quando sali da me, amico, stai attento: alla porta ti accoglieranno
i pidocchi di san josé. c’è il custode qui. ti si butterà ai
piedi. ti dirà dammi cinque lei capo che ti porto sull’altra riva, la porta
è chiusa, questi mi lasciano sempre fuori, mi hanno imprigionato fuori.
tu non ci credi, amico, tu non sai, ieri è venuto l’amministratore
ha spadroneggiato su tutto il pianerottolo, adesso lui è quello che comanda
in questa camera, su questa nave maledetta sotto cui l’acqua di è ritirata
e si è fossilizzata qui, al terzo piano.
allora lo paghi, amico, ha lui il timone, si dondola di continuo
come in passato quando la nave ondeggiava sulle acque.
e se bestemmia lo ascolti devoto: lui quando bestemmia
recita preghiere, così come fanno tutti qui.
così come farai anche tu presto.
qui non ci siamo che noi.
qui la vita si beve e la morte si dimentica
solo in rari istanti di pentimento e fede, di notte
i muri si assottigliano, si allungano, si innalzano
come un sudario tremante vestito di un corpo non umano.
ma non si sveglia nessuno e di mattina il dormitorio è di nuovo una
camicia sgualcita, dalle cui tasche usciamo solo noi e basta
solo noi e basta.
qui non ci siamo che noi.
qui la vita di beve e la morte si dimentica.
Octavian Soviany
( traducere de Clara MITOLA în italiană)
Scrisori din arcadia
4 aprile
prima del consulto
L’inserviente pulisce il suolo dagli sputi
Ho alzato
a notte fonda
un bicchiere di bacardi
con la mia stessa
morte.
La mia morte semina
come un coltivatore di marijuana
e aveva
ginocchia arroventate.
Ha cominciato
a baciarmi sulla bocca.
Ma io
non sapevo fosse
la morte, la credevo
sole una
donna.
Adesso
me ne sto su una sedia di melma
e non
penso a niente.
Il tempo dell’ospedale numero nove
ha una consistenza del fango,
di cervelli tenuti
cent’anni in formalina
e quasi liquefatti.
Qui capelli e barba
crescono più lentamente.
Qui le mani delle infermiere
hanno il colore
del tè col bromuro,
e le teste dei malati
sembrano fatte di carta assorbente.
Io stesso sono un malato
che se ne sta su una
sedia di melma
come di fronte
a un tribunale invisibile
che sta per contarmi,
una per una,
le viscere,
pesandole tra le dita,
misurandole, cercando
le tracce di rossetto della
morte
che di notte mi ha baciato
la trachea con avidità.
Adesso
beviamo dallo stesso
bicchiere con la formalina
così come già fumavamo
dalla stessa sigaretta.
Io sono diventato
un paziente
dell’ospedale numero nove
perché
le mie mani serbano
il ricordo delle tue mani di schiuma.
Perché le tue unghie
si sono fatte fredde
come uno strumento
chirurgico.
Perché oggi è il 4 di aprile
mattina,
e le infermiere fumano alla finestra
raccontandosi
come meglio di prepara
il bollito
di pesce oceanico.
A me
non domanda
niente
nessuno.
Credo di
non essere mai stato
più solo.
“non vittimizzarti più
tesoro
comportati degnamente.
Una donna vera
non vuole essere amata,
vuole essere
fottuta.”
C’è un corridoio
pieno di malati
che fumano
due o tre
dalla stessa sigaretta.
E c’è questa sedia di melma
che mi abbraccia stretto
come tu
non mi hai abbracciato mai.
Ci sono i passi
dell’inserviente con
le pantofole grigie
che pulisce
il suolo dagli sputi
e il mio cervello
dalle spire.
L’emoglobina va salendo
su per le cosce delle infermiere
riempiendo loro i seni
come
grandi vele di
navi.
E c’è il sapore salmastro
del tè col bromuro, il color
topo delle
pareti.
Mi sembra
di giacere in una
palude e che le lancette dell’orologio
corrano al contrario.
Il tempo del mondo è
assai più rapido
di quello
dell’ospedale numero nove. Qui
metà di un’ora
può durare metà di una giornata,
e metà di una giornata
metà di una
settimana.
Qui
bisogna rasarsi
solo una volta
ogni tre settimane. Te ne stai su una
sedia di melma
e in fondo al corridoio
appare ofelia.
Ritorna dal monastero
Vestita di nero. Lei
ti strilla
“il tuo cervello
puzza, sfortunato!”
e ti porge un pacchetto di
sigarette scadenti.
Questa donna
una volta è stata tua moglie.
Adesso parla con i medici,
e gesticola drammatica come
una marionetta in
nero. La sigaretta
per l’appunto ha
il sapore del tè
con bromuro.
Gelu Vlaşin
( traducere de Clara MITOLA în italiană)
Tratta la psihiatrie
space phobia
esistono
spazi bianchi lungo
la finestra quando
il tuo sonno
parla
del
mio sogno
la menzogna come
ragnatele dipinte in viola o
macchina che
lava
i peccati
altrui
esistono spazi per i quali
l’altro ieri
ti avrei amata
mi sarei precipitato
impotente nella
fossa comune in cui
tu
sei
regina
esistono
spazi bianchi lungo
la finestra e
io ancora ti
aspetto
Ioana Nicolaie
Come un uccello sul filo/ o pasăre pe sîrmă
( trad. în italiană de către Anita Natascia BERNACCHIA )
1
In quella prima domenica di ottobre Sabina imparò a muoversi alla stazione. Aveva viaggiato in treno una notte intera, e il suo viso riflesso nel finestrino, un po' allungato, con le palpebre azzurrine di ombretto, con i capelli biondo-rossicci che le grattavano la giacca jeans, fluttuava come un adesivo sui centri abitati scintillanti. I primi palazzi si delinearono contro il cielo come cartoni. Così le erano sembrati anche tre settimane prima, quando aveva dato l'esame di ammissione. L'alba scivolava via sulla sporcizia visibile lungo i binari. Bottiglie rotte, vecchie buste di plastica, carta macerata dall'umidità. Oltre i ponti della periferia e le case minuscole, Bucarest si svegliava nello sferragliare delle rotaie. In fondo alla banchina, bambini di strada inalavano rumorosamente bustine di aurolac. La ragazza se li immaginò con le pupille dilatate e un odore pesante, di vinavil.
- Si incollavano la plastica al viso e sorridevano con espressioni da anziani, avrebbe detto più tardi Sabina. A sette, otto anni la loro fronte era solcata dalle rughe. Ma io ero felice, avevo in mente un'altra Bucarest. Ero sola, non conoscevo nessuno, non avevo nessun numero di telefono da chiamare. Il giorno dopo cominciavano le lezioni e dovevo trovare una soluzione. Per quelli del primo anno alla casa dello studente non c'erano posti.
Le banchine dei binari convergevano verso una specie di enorme capannone, sostenuto da una struttura in metallo. Da un lato del capannone si trovavano le biglietterie e le sale d'attesa. Dall'altro lato due edicole e chioschetti in lamiera, dove potevi comprare panini e sfogliatine al formaggio, acqua minerale e coca-cola in bottiglie da un quarto. Da sotto la visiera del suo cappellino blu con la spilla, Sabina vedeva il mondo come il disegno di un bambino, con linee storte e spazi ancora da colorare. Doveva prendere il coraggio a due mani, delineare le forme in modo chiaro, sgomitare e farsi strada verso quegli sportelli estranei, trovare il posto per i bagagli. E poi procurarsi gli annunci immobiliari.
Mentre si dirigeva con la pila di giornali verso la sala d'attesa, un marcantonio dalla pelle scura le chiese se non le sarebbe piaciuto fare un viaggio in Turchia. "Abbiamo ancora posti. Che mi dice, signorina?" Giovani ragazze superacchittate, con borsette luccicanti, si staccavano dalla folla come se si fossero date appuntamento. Non si parlavano, al massimo si squadravano da sotto le sopracciglia. I gruppi si formavano in modo abbastanza rapido, alle ragazze si affiancavano donne con borse enormi, di rafia, che portavano merci da Istanbul, ma anche giovanotti dalla pelle olivastra, maestri al gioco delle tre carte, o, più semplicemente, ragazzini che tentavano la fortuna. Ma Sabina aveva altro da fare. Si sedette tra i viaggiatori indolenziti e iniziò a leggere. Gli annunci si moltiplicavano numerosi, uno sopra l'altro: vendite, acquisti, appartamenti, terreni, scambi, affitti, tutti con un testo lungo una spanna, e passavano dalla pagina alla sua mano, alle dita dalle unghie laccate o a un foglietto di carta dove, molto di rado, la ragazza scribacchiava numeri di telefono. Titan, Colentina, Panduri, Berceni, Grozăvești... Buchi neri, con lo stesso finale enigmatico: per maggiori dettagli telefonare a...
[...]
Adesso doveva trovare un posto dove stare, doveva trovarlo a tutti i costi. Avrebbe telefonato fino all'ora di pranzo, fino a sera. Si lasciava alle spalle solo un muro e una porta già chiusa a chiave. Per nessuna ragione al mondo sarebbe tornata a casa dei suoi, nella sua stanza, da dove il futuro le appariva come una porta murata. Un brivido le attraversò il corpo. E se avesse dovuto passare la notte alla stazione? Il giorno dopo, lunedì, sarebbero usciti altri giornali, con altri annunci, altre mani che li avrebbero sfogliati, altri occhi sulla strada per andare al lavoro. E se non fosse riuscita ad arrivare proprio domani nell'atrio di marmo, con i due busti di scrittori ai lati?
Non vedeva l'ora di rivedere i suoi compagni, le ragazze con le loro camicie, i ragazzi e le loro magliette slargate. E Adi, quel tipo più grande di qualche anno, che era venuto all'esame quasi per gioco... Era allenatore, sì, proprio così, andava sempre alle partite, dormiva negli alberghi, partecipava alle riunioni, faceva la sauna, andava in palestra... Il francese l'aveva imparato grazie a una fidanzatina di Parigi. Dopo le prove scritte sembrava soddisfatto, non era stato poi così difficile, un po' di condizionali qua e là, poi qualcosa su Camus... Nulla di complicato, l'esistenzialismo, condito con due o tre massime di quelle... celebri.
La tipa che le stava accanto, una specie di Janis Joplin con i capelli sfilati verso le punte, e delle grandi foglie impresse sulla camicia, era stata la prima a gustare il caffè istantaneo.
- Andiamo a farci un caffè, offro io, le aveva invitate l'allenatore dopo l'ultimo esame.
Conosceva un posto nei paraggi, a un tiro di schioppo, dietro la facoltà di Architettura, attraversato il parcheggio, immerso nella luce bianca di fine estate. E poi a sinistra delle fontane, lungo i muri con la croce dipinta e le tracce dei proiettili della Rivoluzione. La pasticceria aveva una terrazza all'aria aperta, con tavoli e sedie di plastica. Alcuni tipi vuotavano boccali di birra uno dopo l'altro. Sabina prese un dolcetto sciroppato alle mandorle, con un retrogusto di vaniglia. E quel caffè, il caffè istantaneo di cui si vantava tanto?
- Ve lo faccio subito, disse l'allenatore. In borsa ho tutto il necessario.
Tirò fuori i bicchieri di plastica, la lattina di caffè Amigo, un cucchiaino inox e una coca-cola da due litri.
- Bevetelo presto, prima che scompaia! disse Adi ridendo, dopo aver versato la coca-cola sulla polvere magica. Il miscuglio si dissolse come un piccolo ciclone sfrigolante verso il palato. Parlarono poi della concorrenza all'esame di ammissione (quattro per un posto voleva dire qualcosa, tutto sommato), della Romania, dalla quale non riuscivi ad andartene così su due piedi, dei Doors, dei Pink Floyd... I risultati li avrebbero affissi fra cinque giorni. Chissà dove si sarebbe piazzata Seni Sabina, all'inizio o alla fine dell'elenco?
Cinque giorni dopo, un mercoledì, andò alla posta a telefonare. Una voce femminile, la sorella di Adi, le disse che sì, era stata ammessa... All'inizio non capì, poi non riuscì a crederci. Camminava sul marciapiede con un sorriso svagato, salutava qualcuno, rispondeva ad altri. Oramai basta, ce l'aveva fatta! Non avrebbe più lavato piatti in un bar, e non sarebbe finita nell'unica fabbrica per donne della città. Sentiva che l'autunno risplendeva dentro di lei. I suoi erano lontani, su una viuzza che collegava la stazione alla statale. Non li avrebbe più disturbati, non sarebbe più stata un peso per loro.
- Non mi sono mai sentita più felice! Avrebbe detto a Roxana e poi ad Eman. Sono andata alla stazione e sono salita sul treno, senza biglietto. Guardavo le colline, le montagne che nella mia testa diventavano più alte, la gente che tornava dal lavoro. Sono scesa ad un paesino non molto distante da casa. E poi, siccome non c'era più la coincidenza per il ritorno, ho fatto l'autostop. Era come se fossi già andata via da casa...
(Traduzione dal romeno di Anita Natascia Bernacchia)
5.ÎN FINLANDEZĂ
6.Liliana COROBCA, UN AN ÎN PARADIS
( trad. În finlandeză de Heini EKMAN)
Pavel menee lähemmäksi, istuu hänen viereensä ja sytyttää tupakan. Tyttö on nuori, korkeintaan 17-vuotias. Nätti, jopa punaisine nenineen ja silmät kyynelissä. Pavel katselee häntä hiljaa (hän ei ole vielä keksinyt mitään). Tyttö ei ole huomannut häntä. Hän jatkaa itkemistä. Mitä sanoa hänelle... Yritetään.
- Sadat nuoret itkevät ja katuvat sitä, että ovat opiskelleet yliopistossa, että ovat kuluttaneet koulunpenkkiä viiden vuoden ajan, mutta sen jälkeen heitä ei oteta töihin, heillä ei ole töitä, heillä ei ole palkkaa. Nykyään opiskellaan turhaan.
Tyttö nostaa yllättyneenä ja nolona katseensa kohti häntä. Mukava, suunnilleen nelikymppinen veikkonen. Lempeä ja kiltti ääni.
- Ja sinä itket koska et päässyt opiskelemaan...
Pavel odottaa. Katsotaan, avaako hän suunsa. Sonia pyyhkii kyyneleensä (kädellä) ja on vaiti. Mitä mies haluaa hänestä? Hän ei tiedä, mitä vastata.
- Tienaat rahaa vuoden, sen jälkeen menet opiskelemaan minne haluat, parhaimpaan yliopistoon. Niin teki siskonikin, joka on sinun ikäisesi, ja joka ei ole katunut sitä.
- Teki mitä? herää Sonia, silminnähden kiinnostuneena.
- Niin kuin tekevät kaikki. Teet vuoden töitä jossain, kaupassa, tehtaassa tai ravintolassa, pidät huolta jostakusta vanhuksesta, lapsesta, ei ole väliä mitä löydät, pääasia että rahaa tulee...
- Ei kuulosta pahalta, tyttö mumisee.
Pavelin mielestä kannattaisi mennä juttelemaan jonnekin muualle, ei jäädä tähän, ihmisten eteen.
Sonia ei ajattele, että hänen edessään on tuntematon mies. Ei. Itse Jumala oli lähettänyt miehen hänen tielleen, jotta tämä auttaisi häntä. Ja jos hän ei ole päässyt yliopistoon, ehkä se on hänen parhaakseen. Apuraha on pieni, se ei olisi riittänyt. Hän oli hakenut valtion työntekijöiden lapsille tarkoitettua apurahaa, se myönnettiin aina vain harvemmille ja harvemmille, siksi hän ei ollut onnistunut. Jos hänellä olisi ollut rahaa, hän olisi tehnyt ”sopimuksen” jonkun firman kanssa jo ennen pääsykokeita, ja opiskelujen jälkeen tehnyt firmalle muutaman vuoden töitä, niin kuin kaikki. Mutta jos hän tekee töitä vuoden tai pari, hän rikastuu, voi auttaa vanhempia, pikkuveljeä, ja pääsee sisään mihin tahansa yliopistoon.
- Minne mennään? Minun pitäisi lähteä...
- Asuntolaan.
- Saatan sinua vähän matkaa, jos haluat. Ei kukaan kuole siihen, ettei pääse yliopistoon. Olet nuori, kaunis, sinun täytyy taistella. Minä autan sinua löytämään jotain töitä.
- Suututko, jos tarjoan sinulle jäätelön? Ja Pavel pörröttää hänen päätään rakastavasti, isällisesti. He löytävät matkan varrelta huomiota herättämättömän baarin, menevät sisään, juttelevat. Minun nimeni on Pavel (Vasilievici), ja minun Sonia, Sofia (Nicolaievna). Pavel kyselee häneltä paljon, perheestä, kavereista, mitä suunnitelmia hänellä on. Hänen ei pitäisi sanoa kenellekään, että Pavel haluaa auttaa häntä. Mutta jos hän päättää lähteä, parempi sanoa äidille että yksi kaveri, tyttö, joka hänkään ei päässyt yliopistoon, ottaa hänet mukaansa, töihin, isosiskonsa luo. Mutta parasta olisi odottaa vähän. Pavel sanoo hänelle sitten milloin ja miten. Sonia on melkein onnellinen, vaikka häntä harmittaa ettei päässyt opiskelemaan. Hän menee töihin, tienaa rahaa, sen jälkeen kaikki menee hyvin. Alussa et tienaa kovin hyvin, tarkentaa Pavel. Olet nuori eikä sinulla ole kokemusta. Mutta vuodessa tienaat kuitenkin kolmetuhatta dollaria. Vähintään. Kolmetuhatta! Sonia mietti jo, mitä tehdä niin suurella rahamäärällä. Lukuvuosimaksu yhdeltä vuodelta on kolme-neljäsataa, eli se riittää hänelle.
TEXTE LITERARE ROMÂNEŞTI TRADUSE ÎN LIMBI STRĂINE
ROMANIAN LITERARY TEXTS TRANSLATED INTO FOREIGN LANGAUAGES
sîrbă, spaniolă, finlandeză, italiană, germană, bulgară, engleză /serbian, spanish, finnish, italian, germană
coordonatori supliment: BICAN Florin, CRUDU Dumitru
autori: VLADA Miruna, GHEO Pavel Radu, RUŞTI Doina, DESPOt Sorin, CIORAN Emil, PETRESCU Răzvan, Komartin Claudiu, LUNGU Dan, SOVIANY Octavian, POP Es Ioan, Vlaşin Gelu, SCHIOP Adrian, BĂDESCU Cezar Paul, COROBCA Liliana
traduceri: ARSIK Anja, POPADIC Jelena, DJURAN Irina, CASTELLANOS Antonio Morillo Castellanos, BORRAS Elena, SANTACROCE Christian, JACONO Domenico, AHLERS Kerstin, BERNACCHIA Anita, POP Ileana M. , MITOLA Clara, EKMAN Heini, BARINDI Maurio
design: DRAGANOVA Diana
corector: MITRICIOAEI Silvia
contact: crudu.dumitru@gmail.com
Toate materialele aparţin Asociaţiei Oberliht şi nu pot fi preluate fără acordul acesteia. Răspunderea pentru materiale revine integral autorilor.
#5 | Revista la PLIC | august 2010 | literatură, artă, atitudine | http://plic.oberliht.com
LOGO REVISTA LA PLIC
Cuvînt înainte
Acest supliment conţine fragmente din textile scriitorilor români traduse în limbi străine. Scopul este să popularizăm şi să încurajăm şi noi, cu modestele noastre forţe, efortul traducătorilor de a-I tălmăci pe scriitorii români. Căci merită. De aceea, vrem să oferim spaţiu tuturor celor interesaţi de literature română: o literatură care încă urmează a fi descoperită de către europeni. ( Dumitru Crudu)
Textele care urmează reprezintă tot atâtea declaraţii de dragoste făcute literaturii române prin forma supremă de lectură – traducerea. Autorii traducerilor sunt foşti bursieri ai programelor Institutului Cultural Român pentru traducători în formare. Fragmentele prezentate fac parte din mapele de presă pregătite de aceşti traducători pentru a capta bunăvoinţa editorilor din ţările lor faţă de autorii şi cărţile cu care au făcut cunoştinţă în România. ( Florin Bican)
Coordonatori:
Dumitru CRUDU şi FLORIN BICAN
1. ÎN SÎRBĂ
Miruna VLADA
Traducere în limba sîrbă de Anja Arsic, Jelena Popadic si Irina Djuran
USNE
Nalazim se u berlinskoj pivnici sa crvenim lampama
I lezaljka koja visi sa tavana
Smeju se i ispijaju pivo, uzivajuci
20 nas je za stolom
Zelimo da se zblizimo sto je vise moguce
kako to vec ide
I osecam u vazduhu obode tvojih usana
ispred mene tapet , krila ptice
koje je nevesto oslikao jedan pijanac
zudeci za talasima
To su tvoje usne ovde , osecam toplinu,
mogu da se uzdignem iznad stola i da lebdim
tvoje usne nastaju iz oblaka
i one me traze sada kroz meduze.
Bacam tri evra za sto
I odlazim bez pozdrava.
Sveze je i previse svetla na ulici
Tvoje usne skakucu sa svetiljke na svetiljku
Pronalazim napustenu terasu
Sa polomljenim stolicama i crvenim krevetima
Da bih te pokrila
Kao da je vec septembar
I ptice prave gnezda samo u snovima pijanaca
Nasla sam sliku onog impresioniste
Na kojoj volimo da smo i mi sami
Svece koje trepere
Veseli barmen sa kojim se razumes pogledom
Tvoje usne ostaju pripijene za prozor bara
Iz tvog uzdaha nastaju apstraktne slike
Neverovatna lepota
Koja me opija
Vracam se u hotel noseci bol, tugu
Vama veche 2
Bioskopski projekat
Mogu da spavam pored tebe
Bez da znam gde se nalazim gde moje trepavice dodiruju oblake
Crvena nit kao tecnost
Povezuje nase snove
Cvrsto do dna.
Bez ljubavi ne bih imala
prste ni kruljsti
Crno ispod noktiju
Neizbezna dosada
Zena golih i usamljenih grudi,
Mlada udovica koja leti iznad mora
Sada isijava iz nasih ociju
Ja sam ovde da te podignem sa zemlje
Ja sam ovde zato sto su me tvoje reci izmislile
Tvoj miris mi ostaje na kolenima
Cineci da osetim svaki trzaj u kostima
Kao kada kamen udari o vodu
Iscupala bih kosu od bola
Ali istina, koja me okruzije
nikada nece ostati trudna sa mnom
Zelim veliki stomak ispunjen vazduhom
Iz koga bi ti uvek mogao da padnes.iskocis u moje narucje
Svakako gledate jedan film,
Koji su unistili reditelji
U gradskoj bolnici sestre su menjle smene
Rodila se
I bacile su je u hladnu vodu
Iako je bio avgust pomodrela je od placa
On je bio negde 5-6 stanica 226 ili trole
Znoj mu je prekrivao cello od straha
osecao je u vazduhu jedan nepoznati mirsi
koze, usana i krika
svetlucali su mi u lavabou prvi suncani zraci
vetar je nanosio na moje lice tvoju lepotu
malo ti je potekla krv, podrhtavao si
krstili su se neumesno ispred male ikone u trpezariji
bio si jedan mlad covek, stario iz sekunde u sekundu
sve reci
ljubav je dosla na svet u haljini carobnjaka
znao si da sam se porodila, zato si odneo
odmah sat na popravku
ispred njega si sada zarobljen
to je sat, u koga niko vise ne veruje
gde se minuti ljube medjusobno
I postizu tezinu nasih tela
Kilometri nevinosti su medju nama
nemirna secanja iz sobe pune pene
ako iseces ovaj film makazama
Bog ce ga zalepiti svojom zlatnom pljuvackom
Sada razumem
moje rodjenje ti je izazvalo infarkt
nisi cuo moje uzvike
samo si me sanjao kao devojcicu
u sivo-beloj haljini
kako stojim na pramcu broda, koji nas vodi u Sibir
jos nisam ustala
i dalje sam u gvozdenom krevetu, u zamku MAJERLING
cekajuci bez oklevanja da osvane
dan
nasi polni organi vec su postali zbunovi krasuljka
zbunovi pustinje
nasli smo se nakon 20 godina
i otvorili zajedno vrata
Urgentnog centra
Bog nam je zacepio usta papirima
drugi mi kazu da izgleda jako cudno
da se iz tame vidi , kako mi svetluca na kozi
udaljenost medju nama
koju pijem iz svake case i gustiram iz svakog tanjira
Uzas ne osecas svoje rame prilepljeno uz moje
na kraju krvarim iz tebe. Zelim da me vratis.
Zamak Goethe
soba mi bese prepuna barki
Ko god da je usao mogao je da sesedne u barku, da se opruzi i odmori
Mogao je da prisloni uvo i mogao je da slusa
Usao je i tata jednog dana
Pomazio me je po glavi
Ali rekao je da on ne moze da sedne
Jer njega nece izdrazti,
Previse dobro me je poznavao
Plesali smo sa Norom
U Goethe zamku
Veliki pozlaceni lusteri
U rokoko stilu bili su iznand nas
Ogledala i case od kristala
Nora nam je pricala da je pod kao jedan tavan
Ako gledas sa tavana
Trcali smo kroz hodnike zamka, smejuci se
Igrale su se predstave i odrzavali su se koncerti kamerne muzike
Cule su se ovacije, aplaudirali smo
Oci su nam se caklele od srece dok smo uzivali
Oktavijan je zaostajao
Nora i ja smo brzo trcale
Nismo ni dodirivale stepenice, preskakale smo ih
Oktavijan je u kesu sakupljao njihove otiske
sve ono sto smo mi ostavljale za sobom
zatim smo stigli na pustu plazu
gde je snaju sustigao umor
more je bilo mirno
oktavian je bio visi
i kao mi, imao je malo inja na trepavicama
i rekao nam
kao u biblijskim pricama
znate da sada
krv nas prekriva sa svih strana
Nora je pocela da prikuplja kristale pesma
I govorila je da sve sto mozes da pronadjes u pesku
Ne moze biti lose
Govorila je, pogledajte me
Ja sam sad sama ovde u pesku
Odlazim i zauzimam mesto
I posle cete me videti kako lebdim
Njene reci, gusta magla
ispunila je prazninu izmedju nas
i zuto more
more mi je reklo da ce Nora od sada zraciti drugacijom lepotom
Oktavian je pogledao dole
i pokusao da mi unisti barke
i da ih oslobodi
Nora je rekla da ovde ne postoji zdravlje
osim ako drzis oci zatvorene nekoliko minuta
njena duga crna suknja
vec je pocela da pluta
bilo na je strah/uplasili smo se
a ona je pricala kao u biblijskim pricama
sto se vise udaljavam, znajte da se tako priblizavam.znajte das am vam tako bliza
Panika
1.
Zvona se pomeraju
Iz zelene u palvo
I sa paznjom te teraju da istrazujes
Ko koraca iza tvojih ledja
Gde senke prolaze iz narandzaste u crvenu
Zaustavi se samo da vidis
Kako nebo iznad tebe
Guta ptice
Vazno je da znas
Koliko je tela ostalo neatknuto iza tvoji ledja
Ali bolje je da idemo pravo, napred
U kucu babe i dede
Gde se sve pretvara.vraca u crno
Deo po deo
To je znak da nas je panika vec prosla
Rajfeslus na glavi
Niti druga boja, niti drugi smer
Ti i ja u ovom svetu ne postojimo
2.
Svaki covek
Kome je pronadjen rak
Oseca se veoma mocno
Kao na poternicama Most wanted iz New Yorka
3.
Stojis ispred ekrana
I pricas sam sa sobom
Histericno se smejes
Zelis da osetis
Ali ako pogledas coveka oci u oci( ali ako se pogledaas sa covekom oci u oci)
Zaspeljen si
Zato stojis ispred ekrana i pricas sam sa sobom
Ali tvoje ruke isprepletene
Nestvarna solja se legao krece ka tvojim nestvarni usnama
I kap nestvarne tecnosti koja lagano pada na tvoj nestvarni stomak
1000 kilobajta iu sekundi
Ispred ekrana niko ne vidi da si ti mrtav
4.
( u ulici)Pe Steyrergasse 13 je garaza tramvaja
Zuto urezan
Malo gore, jos malo gore, u ulici Steyrergasse 15 je franjevacka crkva
Gde sada udaraju zvona koja zovu na liturgiju
Bez(krem) urezan
I sve sta je ostalo od nas
Sada ulazi u garaze
5.( pre panike)
Sve je obuhvaceno jednom zlatnom parom
Ovo nedeljno jutro
I dve solje sa ne ispijenom kafom na stolu
I draperije su samo do pola navucene
Samo dve boje koje nam lagano mile kroz naga tela
Belkasta i zuckasta
Sveze izsle iz ljuske
Ako pazljivo pipas izguzvan carsav
videces kako svaki glas koji izgovorimo/izustimo
i lagano se odbija o zidove
i posle spusta se polako, kao zvezdana prasina
nazad na epiderm.
Oko iz lavora
Kapi kise, fleke iz oblaka , krv iz urina
Uvek isti lavor sa mutnom vodom
Na jednoj stolici, na sredini sobe
Gde greske( gresi) imaju istu boju, istu cenu
Dozvoljava ti se/dozvoljeno ti je da spres grehe sa lice cmizdreci
Da dobro istrljas kozu
A posle drhteci od hladnoce da stanes na ugao i da se obrises
Nisu mi samo obrazi dzaba osatali mokri
Ti si prva u lavoru, jer si najcistija
Posle, na red dolaze drugi
frecându-se cu lehamite unii pe alţii/trljajuci se.
...
brisuci se nesto sa narandzastim peskirima
ti sa zatvorenim ocima to ne bi primetila
vidis vodopad, polje , julski dan
jedan od njih oseca miris i pljuje te
lavor je njihova velika muka
Ne moze vise nista da ih zaustavi
Ne moze vise nicemu da ih zadovolji
tvoje oruzje su zatvorene oci, regeneracija
imao si 22 godine u medjuratnom periodu
tvoji roditelji su odobravali svaku tvoju vezu
bio je oficir.
Bio je unakazenog tela
bio je stariji, mnogo, mnogo stariji
roditelji su ga pozvali na rucak
to je bilo jako vazno, jer je on ziveo za jelo i pice
da te udara, nanosi bol svake vrste
a na tebi je bilo da sacuvas to osecanje od milja
od prezira, od ljubavi sa parazitima
godine posle rata, godine procvata
on se opijao, imali ste samo dve sobe
roditelji su izalzili da se setaju, krsteci se
trcao si ka prozoru, ali tamo drugi zid
hteo si da vidis nebo, zatvarao si oci, ali sve je bilo crno
unakazio si lice i telo , da izazoves mucninu
on peva o drugoj zeni, o usamljenoj zeni
ti si se zaklela da ces ga voleti sa svom tvojom krvlju
na tebe je red, da sacuvas ovo osecanje/ stanje/ polozaj/
jer sve se spaja u ovoj tacki
ruzna si, ali si moja
ne znas da volis drugog, a ni drugi tebe vise
najruznija si, ali si najvise moja
naslonila si glavu medju palme
naramenice su ti zaslepljujuce sijale
i tvoje masivno telo je postajalo
jedno sa carsavom
jedno sa polomljenim daskama kreveta
jedno sa misjom rupom, iz ugla sobe
jedno sa gasom iz lampe
u skoli nisi imala vremena da ucis
kao da postoji jos nesto
jer posle rata se dugo nisu radjala deca, vec mrtvi vojnici
obesena krivica, iznad glava, kao jedan katanac
ti si u stanju, da spavas i da sanjas
sa glavom naslonjenom na njegovom ramenu, prljavom od pijanstava
oprala si haljinu u lavoru, da stavis obloge
molim te kao Boga, budi cista
da te mogu konzumirati
tvoji roditelji su spavali na podu
ravnodusni od iznemoglosti,
koja im nije naplacena
jer voda iz lavora se ne menja
ona se regenerise.
Radu Pavel GHEO
Božićni poklon /Dar de crăciun
( tradus în sîrbă de Irina DJURAN)
Milan je čekao kod kuće, kao i svake godine uoči praznika, iako je znao da je uzaludno. Sklupčao se u fotelju iz koje su iskakali federi kroz zeleno platno, nevešto zakrpljeno. Oslonio je noge na ivicu pećniće u kojoj je buktala vatra i skoncentrisan posmatrao praznu limenku, vatreno crvene boje koju je držao u ruci, lagano je vrteći. Lik nasmejanog straca, sa bradom i crvenom kapicom na glavi, smejao se sa ambalaže, na kojoj je pisalo „ Proizvod kompanije Coca – Cola“.
Vrata zaškripaše i udariše o zid, a vetar dunuvši snažno pobaca sve prnje po sobi. Žena zagrunuta maramom uđe i snažno zalupi vrata za sobom, a potom ih podupre parčetom drveta. Zatim stavi na drveni sto tešku torbu, polako skide maramu sa sebe, prijatno zapljusnuta talasom toplote.
Za badava čekaš, Milane? besno će ona.
Dečak se trgnu i podiže pogled.
- Mama, ’oće li ikada doći Deda Mraz?
* * *
Adrija je bila umorna i besna. Imala je težak dan. Transportne trake su joj se pokvarile jedno pet puta, i sama ih je popravljala.
Miljana je bila bolesna (dolazila je samo da odradi radno vreme), ostali su uveliko bili na terenu, a Omer, šef, bio je prestar da bilo šta radi, osim da podiže telefonsku slušalicu. Užasan dan! Radila je i tumarala gardom sve dok nije osetila kako joj vene na rukama otiču kao da će pući, dok joj je u glavi zujalo. Uspela je da popravi samo tri trake. Onoj što spaja blok Dunavom i Pjaca Verde trebali su točkići, a ona druga, između bloka Viktorije i periferije Vranje bila je zakočena. Nesretnicima iz Vranja nije bilo druge nego da se potrpaju, po njih petsto na jednu skelu, mada je bila ubeđena da će mnogi od njih ostati kod kuće, rizikujući da ostane bez posla. Skele su bile sigurna meta. Muslimani su u poslednja tri dana digli u vazduh čak šest. Poginulo je oko hiljadu ljudi.
Posle Božića će se smiriti. Možda će se dotad i Rade vratiti. Drugačije je kada je muško u kući. Na Milana se ne može osloniti. Druga deca u njegovim godinama uveliko pomažu roditeljima. Ali njen sin, kao da je bio iz drugog sveta.
Žena pogleda kalendar koji je visio na zidu: 24. decembar. Rade je trebalo da stigne. Trebalo bi da je tako.
Jovana, Miljaninog brata, uhvatila je obalska straža .... po svemu sudeći turska. Da li je tada Severivar bio njihov? Srbi? Ili Rumuni? Kako bilo, on se nije zaustavio, znao je da se dogovorio sa njima na polasku, samo sto je tipovima naišla kontrola, pa su bili primorani da poštuju pravila. Lansirali su samo jednu raketu na njegov čamac, a sledećeg dana našli su samo iskeženu glavu, sa upalim očima bledo - zelenim licem.
Iako nije verovala u Boga, Adrijana je otišla do popa radi molitve, i on ju je umirio rekavši da poznaje jednog srpskog oficira od koga je saznao da se više ne puca na trgovce antikviteta, hrane i robe. Tražili su samo lekove, oružje, antinacionalnu propagandu. Rade je bio prepametan da bi se ubacio u tako nešto.
Kad bi samo ovo dete ličilo na njega! Ali, on je povukao na dedu po ocu, slabog i visokog čoveka koji je umro od tuberkoloze u podvodnoj tamnici. Sada su ga učinili herojem.
Da, takav je mali Milan! Drži se priča kojima ga je zaslepeo stari: Deda Mraz, Presveta Majka, sveti Petar i Satana, samo o tome bulazni.
Kad bi barem postao sveštenik ... inače ništa od njega...
* * *
Priča se da je na početku vremena sve bilo pokriveno vodom. Nije bilo ni zemlje, ni životinja, ni ljudi nije bilo. Samo su se Bog i Satana šetali iznad voda ne nalazeći mesta za odmor. Onda je Bog poslao Satanu na dno mora da donese, u Njegove sveto ime, šaku peska, kako bi im stvorio mestašce za odmor. Satana, koji je bio neposlušan pred Bogom, baci se u vodu, dođe do dna i uze šaku peska, ali ne u ime Gospodnje. Međutim, pesak mu iskliznu kroz prste, i on izađe iz vode stežući prazne šake. Bog ga izgrdi i posla ponovo, podsećajući ga da uzme pesak u Božije ime. Satana ga opet ne posluša i vrati se praznih šaka. Isto se zbilo i treći put. Tada Bog, sit đavoljeve neposlušnosti, uze ga za šaku, i tražeći pod noktima, izvadi mulj i pesak koji je tamo nehotice ostao, i napravi od toga koru u koju je dunuo, a ona se raširila toliko da su obojica stali na nju.
Kako su legli da se odmore i kako Bog zadrema, mračni brat krene da ga baci u vodu, ne bili on ostao jedini vladar. No, dok je gurao Boga ka ivici, zemljasta kora se širila tako sve dok nije postala zemlja, onakvu kakvu je znamo. Kasnije je Bog sagradio nekoliko debelih kamenih stubova, na koje je stavio zemlju, kako je ne bi potopio Mračni Đavo u svojoj neizmernoj zlobi.
Malo ljudi zna ovu priču. Milan ju je čuo od drugog Milana, starca koji je umro u zatvoru zato što je podigao crveno-belo-plavu zastavu na zgradi opštine dok je Severivar pripadao Turskoj republici.
* * *
Jesi li pazio na Silvanu, Milane?
Dečak se trže na tren i ostavi limenku sa likom bradatog i veselog dekice sa crvenom kapicom i belom kosom.
Da, mama, bio sam kod nje već četiri puta.Dao sam joj da jede....
I da li je jela?
Da, sve je lepo pojela, i supu, i zeleniš sa mesom. Posle mi je pokazala da joj uključim tv i ostavio sam da gleda muzički program.
Bogu hvala da si uradio bar toliko, uzdahnu zena, skrivajući tugu. Zatim se približi dečaku i pomilova ga po vojnički kratko ošišanoj kosi.
Ipak su živeli bolje od ostalih, razmišljala je dok je kuvala. Jeli su meso dva puta nedeljno, a kada bi Redetu posao išao dobro čak svaki dan. Ponekad bi sebi priuštili i čokoladu, a Silvani pomoradže i limune iz Italije. Drugi su umirali od gladi, videla je to u kvartu Mihai Bravul, gde zgrade samo sto se nisu srušile.
A Silvana, jadna devojčica...
Silvana je bila velika Adrijanina nesreća. Devojčica je imala četiri godine i nije bila Radetova, iako on to nije znao. Rodila ju je sa jednim ruskim majorom, koji je stanovao kod njih u vreme borbi sa Turcima, kada je Severin postao Severgorod. Rade je bio odsutan dva meseca i
žena je pomislila da se više nikada neće vratiti. Devojčica je bila gluva, nije imala ni nos ni usta, samo jedan otvor kroz koji je disala i jela. Noge i ruke su joj bile prekratke, a kosti mekane i slabe. Srce joj je bilo slabo, pluca premala, zbijena između krhkih rebara. Imala je plave oči, duboke, koje su uvek bile uplakane, i gledale sa toliko ljubavi majku. Adrijana je uspela da pobedi mržnju koju je osećala na početku, i zavolela je to nesrećno plavo biće, dragog i svetlog lika i sa mnogo ljubavi u ćutnji. Gluva i nepokretna, malecna je pokušala samo jednom da se podigne ali pala je na jastuk slomivši rebro i lakat. Majčin greh pao je na nedužno dete. Ali Adrijana bi pre birala da ne veruje u Boga, nego da sumnja u njegovu okrutnost.
Zašto Deda Mraz više ne dolazi? pita Milan. Pre je dolazio. I kod tate je bio.
Dete, Deda Mraz ne postoji! Prihvati to već jednom. To je priča za decu koju ti je servirao deda, Bog da mu dušu prosti. A sad me pusti da radim.
Dečak uzdahnu i uze u ruku limenku Coca - Cole sa koje mu se smeškao dekica sa crvenom kapicom i dugačkom, belom bradom. Kako ne postoji?
* * *
Muž Baka Mrazice bio je jedan prgav starac. Iako su lepo živeli, Deda Mraz je bio poznat kao najveća škrtica i najnemilosrdniji čovek u selu. Zbog toga je narod voleo samo Baka Mrazicu, a starca zaobilazio kad god je mogao.
Jednog dana Deda Mraz je ispred svoje kuće našao ženu svu u dronjcima, kako leži u porođajnim bolovima.
-Jadnica, svi jadnici dolaze na moja vrata, reče on ironicno. Oterao ju je uvredljivim rečima. Žena pobeže iz dvorišta i ušunja se u štalu Deda Mraza, gde ju je Baka Mrazica pronašla. Bakica se smilovala i pomogla joj da se porodi. Mlada žena, koja se zvala Marija, rodila je zdravog dečaka, velikog srca, koga je nazvala Isus. On je preuzeo, kada je porastao, sve ljudske grehe na svoju dusu.
Kada je Deka Mraz saznao šta se desilo, veoma se razbesneo, i u tom besu, odsekao svojoj ženi ruke do lakata. A onaj što se rodio u njegoj štali beše sin Gospodnji, a Bog ne ostravlja nikog. On podari ženi ruke od zlata i povede je u svoje carstvo. Posle je, sa neba, otišao oholom starcu, koji pade licem u prašinu zatraživši oproštaj od njega, gospodara sveta.
- Opraštam ti! reče Gospod. - Ali od sada, ti, koji nikome ništa nisi dao, a ostavio si sina Moga da se rodi u tvojoj štali, ići ćes od kuće do kuće i darivaćes decu svake godine na dan Njegovog rođenja, i tako ćes raditi od sada sve do sudnjeg dana.
* * *
Zvao se Milorad, ali svi su ga zvali Rade. Rade je bio garav, širokih pleća, okruglog i veselog lica, crne kose i očiju, uvek spreman za zabavu. Na njegovom modifikovanom čamcu, sa Diesel motorom, uvek se moglo naći nekoliko flaša alkohola i CD plejer koji je zujao prigušeno. Ponekad su i zvučnici od 100 w sejali po vodi vesele pesme, plašeći i ono malo ptica sakrivenih među trskama na obali i na granama osušenog drveća što se njihalo na talasima, i tada se znalo da se Rade raduje životu.
Tako je i sad.Zajedno sa ostala tri ćamca, Radetov je plovio po prostranstvu Novog Mora, vešto zaobilazeći, ma koliko prolazili kroz bivša naselja, zvonike crkava i krovove kuća, koji su
izvirivali iz vode kao znak izgubljenog sveta. Rade je jednom rukom držao kormilo, drugom flašu vodke, dok je muzika svirala u istom ritmu. Život nije samo muka, nego i uživanje. Prekratak da bi ga proživeo u patnji i brizi, previše surov da ne uzmeš sve što mozeš.
-Živeli! Na zdravlje! Vikao je i gestikulirao svojim drugarima , a i oni su mu uzvraćali isto tako veselo.
Oni su bili tim, njih četvorica. U stara vremena zvali bi se šverceri, a sada su legalni prodavci (sa dokumentima). Nakon što se završio rat, svima neshvatljiv, na teritoriji gde su se nekada nalazile Bugarska, Rumunija, Jugoslavija, Grčka, Turska, od Karpata do Jadrana, Egejskog, Crnog mora i Mediterana, vode su navrle preko granica, nakon što su neke zalutale rakete izazvale par tektonskih poremećaja. Od Karpata pa do bivše Grčke, Turske , Bugarske i Jugoslavije nivo voda je porastao za deset metara, poplavivši sela, gradove, polja i postrojenja, gazdinstva i pruge. Granice su izbrisane, tačnije nema ih, tako da je veliki rat stvorio mnoštvo
malih i apsurdnih ratova. Bivši pogranični grad, Severivar, Severin, Severgrad ili Severgorod (isti đavo) prošao je redom kroz ruke Bugara, Turaka, Rusa, Srba, Hrvata i muslimana, kao i drugih deset gradova u toj oblasti. A u selima.....šta da vam pricam! U gradu su živeli zajedno Rumuni, Bugari i Srbi, Turci i Hrvat, Rusi i Grci, pravoslavci, katolici i muslimani. Tu i tamo izbijali su konflikti, najčešće uoči velikih praznika, ali život je tekao nekako.
Rade i ova trojica, Petrea, Goran i Džaffer bili su jedna ekipa koja je putovala, prodavala i kupovala u svim gradovima do kojih su mogli da stignu. Prodavali su sve i svašta. A Adrijana se varala. Droga i oružje su bili unosna roba, a gradska uprava nije pitala odakle sve to, jer je njihov narod kupovao odeću, i municiju za sopstvenu odbranu. Svi su imali važeće dozvole i po tri-četiri pasoša, jer su se događaji na Balkanu vrlo brzo menjali. Kad bi ih zaustavila rumunska patrola, Petrea bi postajao šef njihove trgovačke ekipe. Kada podignu srpsku ili bugarsku zastavu onda Rade preuzima glavnu ulogu. Goran se razumevao sa Hrvatima, Džaffer je pričao sa muslimanima, i sve je išlo kao po loju. Do duše bilo je i nesreća. Pre jedno godinu dana umro je Ivan Dobroljubov, Rus od poverenja, nastrado u pucnjavi zalutale patrole oko Campulang-a, i to sa ruskog brod. Momci su pravili žurku i ponapijali se. Jedan od njih je na dnu broda našao heroin iz Basarabije. Rade je pokušao da mu otme vrećicu sa belim parhom, ali ovaj podiže oružje, te se Ivan baci na njega. Jedan drugi Rus sa patrolnog broda upucao ga je u glavu. Tada i Džaffer izvadi oružje i počisti sa dva rafala svih deset vojnika, a Rade zadavi onog sa heroinom. Brod je otplovio do garad.
Od tog dana sve je išlo kako treba. Doneli su toliko robe, da samo što se čamci nisu potopili. A Rade je imao jos jedan razlog da bude zadovoljan: našao je u Atini kod nekog starca što je živeo na tavanu neke dvospratne kuće, sad potoljene vodom, kostim Deda Mraza.
* * *
Jedna druga stara priča kazuje da je Satana svake godine glodao stubove koje je stvorio Bog, a koji su bili podloga zemlji nad večnim vodama, kako bi svet propao u ambis. Stubovi su bili crveni od satanine zlobe, i tanjili su se njegovim glodanjem. Ali na dan Božića, privučen svetlom i bukom, sve veselijom prazničnom igrom plamena, iskrom što se igra u iščekivanju Deda Mraza i u čast Isusovog rođenja, Satana izlazi na površinu zemlje. Bio je veoma radoznao da vidi šta se dešava. I dok je on znatiželjno posmatrao događanje, stubovi su se obnavljali u dubinama u kojima se sam kaznio da živi. Besan i osramoćen, što se svaki put prevari, on, najlukaviji, ponovo započinje rad. Ali nikada ne uspeva da ga završi, jer ga božićna čarolija i melodični zvuci svetog praznika uvek odvlače od započetog posla.
I uvek tako, u beskraj, ista priča se ponovljala hiljadama i hiljadama godina.
Ali, šta bi bilo kada bi ljudi zaboravili na Božić? Kada se niko više ne bi setio Hrista, Svetog rođenja i starca u crvenom ogrtaču koji donosi poklone?
* *
- Milane, popni se do šupe i donesi naramak drva! reče Adrijana, radeći užurbano oko stola. Mali ju je nervirao. Stajao je već dugo na istom mestu, nepokretan, gledajući skoro ugašen žar i trljajući rukama onu staru limenku.
- Šta stojiš tu? zavika ona, zažalivši momentalno zbog oštrog tona.
- Hajde da ugrejemo sobu, mozda će tata danas doći. Obećao je da ce pokušati da stigne pre Božića.
Milan se leno podiže, navlačeći sporo na glavu skoro iscepanu vunenu kapu, uze jaknu i izađe, ubacivši u džep svoju crvenu limenku, koju mu je tata davno doneo. Zalupi vratima i poče se penjati stepenicama zgrade.
Vetar je fijuknuo kroz prazna prozorska okna, praveći vrtlog po hladnim hodnicima i sprečavajući ga da hoda, pa je dečak jedva uspeo da se popne, do skladišta gde su stanari ostavljali drva, izvučena ispod vode, do pola trula. Sve daske koje su našli u poplavljenim zgradama, kao i vrata, razne ramove, plastične stolice. Otključao je šupu, uzeo drva u naramak i jedva sišao niz stepenice, posrćući pri svakom koraku. Slabo osvetljeni hodnici i stepenište stvarale su senke koje su ga zbunjivale i plašile. Mališa se zaustavi, a srce mu je zalupalo kao ludo, sto na sat. Drva su mu podrhtavala u naručju. Na stepeništu, sa njegove desne strane, nazirala se dugačka senka, koja nikako tamo nije imala šta da traži. Ljudska senka načina dva koraka ka njemu.
Ne plaši se, dečače, reče mu nežnim glasom.
Lako je reći! Dečak zažmirka, razmišljajući kuda da pobegne, al onda shvati da je čovek ispred njega. Bio je to starac u ogrtaču crvenom kao krv, dugačkom do peta i sa rubom od crnog somota. Na glavi je starac sa belom bradom nosio crvenu kapu, sa istom crnom bordurom. „Trebalo bi da je bela“, pomisli na čas dečak, „ali što je to sad, pa važno? Došao je! “Drva Milanu polako skliznuše iz naramka, a on načini dva koraka napred.
Došao si...došao si kod mene? reče mucajući.
Kod tebe, dečače, kod tebe. Samo si me ti čekao...Milane! odgovori mu starac mračnog lica, i široko se nasmeja, pokažujući velike i oštre zube.
I ime mi znaš! ushićeno će mališa. Da znaš...bio sam poslušan.
Znam dečače, kako da ne znam?
I jesi li mi doneo šta, Deda Mraze?
Da. Dođi!
Dečak je s poverenejm pratio starca koji je koračao velicanstveno. Izađoše napolje, na plato ispred zgrade, gde se među transportnim trakama, koje su sada bile zaustavljene, nazirala neka čudna barka što je na pramcu imala izrezbarenu glavu zveri. Starac se uputi tamo, prav, ni ne povivši se, uprkos oštrom vetru.
Penji se dečače! reče on. Odvešću te tamo gde nikada nisi bio, a ni sanjao da ćeš biti. To je tvoj poklon, zaslužio se.
Dečak zakorači na barku koja je nepomično stajala u naletu bure, a starac ga je pratio. Zatim se barka polako prevrnu i poče da plovi, uplavšivši dečaka koji se izvrnuo tako da mu se glava našla pod vodom. Milan pokuša da se izvuče iz brodića koji mu je izvrnuo svet naopako, ali ga starac snažno uhvati za ruku. Dečak ugleda crnu zemlju sa dna mora. Kuće i zgrade i sve što je pripadalo svetu gore, sada je postalo dole. Čudna tišina koja je zavladala, i bes straca, neopaženo su ga obuhvatili i zavladali njime, tako da su se i radost i strah prigušili. Postao je ravnodušan. I kada mu je starac oštro šapnuo: „ Baci daleko od nas, tu glupu limenku što je držiš kod sebe, čuješ li me? “ on pristade, slegnuvši ramenima. K’o da je bitno. Limenka ode na gore kao kakav kamenčić, polako. Oni su plovili dalje, ka blatnjavoj zemlji, provlačeći se između crnih stabala, što su rasla naopako, između zarđalih limarija automobila i trafika, ploveći ka bivšoj stanici metroa, osvetljenoj crvenim plamenom. Milan se nije čudio što je mogao da diše pod vodom. Pa čak ni kada je primetio da je pored barke spretno prošla, kao da ih prati, nešto kao morska mačka sa sjajnom kožom i okruglim, svetlim očima, koje su ličile na Dedine zelene oči.
* * *
Adrijana se iznervirala. Onaj sporać od deteta ni ne misli da dođe sa drvima. Obrisa ruke i obuče jaknu. U tom momentu začu lupu na vratima. Duboki glas prozbori:
Otvorite kapiju, veliki domaćini, jer došao sam preko mora kod Vašeg deteta…
Skoro već refleksnim gestom, žena brzo otvori fioku, izvuče odatle automatski pištolj i napuni ga dok je glas nastavljao:
… i kod vas…
Zbunjena i zapanjena, odjednom se obradova, spusti oružje na sto i zakorači polako ka vratima. „ Otključano je “ pomisli, a nesigurnim glasom upita:
Rade?
Tako je! Tačno! Stigao je Deda Mraz!
Adrijana mu se baci u naručje i primeti začuđena da joj je muž došao obučen kao za karneval: imao je na sebi kratki ogrtač, od crvenog platna sa belom ivicom, crvene pantalnone, bele čizme i crvene dokolenice, pa čak je stavio i lažnu bradu od vate i crvenu kapu sa belom pufnom.
-Pst, to je zbog Milana, šapnu joj on. Nemoj da nekako posumnja, dodade, puštajući je iz naručja. Mislio sam da…Gde je on?
- Poslala sam ga pre oko sat vremena po drva, al’ eto vidiš, glupana još nema. Biće da je svratio kod komšiničinog malog. Baš sam htela da…
Iz obližnje sobe začuše se krici, neljudski, Silvanini. Muž i žena se pogledaše, na trenutak skamenjeni i pohrliše tamo. Devojčica je urlala, sva se iskrivila, mahala je rukama i grčila se po izgužvanoj posteljini, a TV kanali su se menjali haotično, bez ikakvog razloga, obasjavajući sobu svetlucanjem. To se već bilo desilo, ali samo jednom. Ipak je Silvana bila dobro dete. Jednom, pre nego što će Rade doneti vest da je Ivan, onaj hrabri i dobri Rus, jedini stranac koga je devojčica volela, mrtav. Rade požuri ka otvorenim ulaznim vratima izađe i zasrade na tren ispred gomile drva rasutih po stepeništu. Vetar nemilosrdno prodre u kuću, dižući stoljnjake, papire, zavese.
Poče da doziva komšije, ali niko dečaka nije video. Očajan izađe na betonski plato ispred zgrade i poče da viče kao lud:
Milane! Milane! Milaneeeeee!!!!!!!
Talas vode ga zapljusnu pravo u lice, a zatim čovek ugleda crvenu limenku koja se kotrljala polako po betonu. Mokar do gole kože i sa kapom Deda Mraza koja mu je visila o uhu, Rade se savi i podiže limenku sa koje se kliberio, kao iz ogledala, veseo lik Dedice, dok su se iz kuće devojčicini urlici čuli sve jače.
Tek posle par dana, kad su se vode smirile i napolju počelo tiho da sneži, pahuljama kao od bele svile, neki ribari iz predgrađa Vranje, donesoše dečakovo telo. Koža mu je bila nabrekla i pozelenela, ali na njegovom bledom licu je ostao zbunjen osmeh, kao da je neko pokušao da ga prevari, a on nije mogao da veruje.
Sledeće godine, vode su porasle još par metara, ili, kako je jednom rekao onaj ludi Rus, Ivan, možda se naše nebo spustilo.
Radu Pavel Gheo
Na pivu/ La o bere
( tradus în sîrbă de Irina DJURAN şi Bijlana KARANOVIC)
( Posle podne. Mračna, zadimljena kafana, drveni stolovi umrljani lepljivim flekama, braon okrečeni zidovi, ustajao kiselkast miris.
Za stolom dvojica građana srednjih godina, sa stomacima, brkovima i upadljivom ćelom. Na stolu, ispred njih, četiri krigle piva, dve do pola ispijene.)
Građanin 1 (uzdiše): Teško…
Građanin 2 ( uzdahne i on): Teško, do đavola…
G 1 : Velika beda.
G2: Velika i te kako. Bilo je bolje za vreme Čaušeskua, siroma ’…
G1: Imao si posao, hranu, od jedne plate mogao si da se obučeš. A sada…
G2: Gledam ovu današnju mladež, kako se žene. Pa, od čega misle da žive?
G1: Sve roditeljima na grbaču, jadni mi…Imaš li dece?
G2: Ne.
G1: Ni ja. Bože sačuvaj. Šta bih sad?
Imam ti ja komšiju, dete od jedno dvadesetak godina. Rešio sad da se ženi…
Kako? A ne radi ništa.
G2 : A šta da radi? Posla nema...Da radi za gazdu, krv da mu popije? U naše vreme...
G1: Ma daj,mi smo radili! Ali danas niko ništa neće da radi, samo bi da kradu. Doći će smak sveta, veruj mi!
G2: Ni sramote više nema. Zar nisi video kako kod ovih, kod Amerikanaca, pederi šetaju ulicom držeći se za ruke,i Bog ih ne kažnjava.
G1: Kazniće ih , kazniće ih. Misliš da će umaći? Posle svega šta je Nato uradio Srbima...Jesi li video?svetska nepravda... I zemljotresi, misliš da to sve ne dolazi od Boga? Ne zaboravlja on tek tako. Doći će kraj, biće smak sveta.
G2(nezainteresovan): Doći će.
G1 : Bio sam danas u crkvi i ispovedio sam se. Nikada se ne zna kada će doći sud gospodnji, treba biti spreman. Sad` mi je lakše.
G2: Ja bih ove, iz Vlade, sve potamanio. I sve gazde, do poslednjeg, pa da više ne brinu ni o kome. I ničega se više ne bojim.
G1: Ničega, tako je. E siroma’ čovek. Šta kažes za još po jednu?
G2: Dve, da mi niko ne promakne.(Okrenuvši se): Devojko,četiri ovde, kod momka.
G1(klati nogom) : K’o da je mrtva,e tako se kreće.
G2: Šta je briga? Plata je plata,zimi greje, leti hladi. Od stola do stola, jedan ti ostavi hiljadarku, drugi dve...
(Preduga tišina. Konobarica ostavlja pivo na stolu i odlazi. Obojica otpiju po gutljaj, gledaju se. Prodje nekoliko minuta.)
G1: Ova današnja mladež.
G2: Nemaju nimalo poštovanja, tako je. Pre je bilo mnogo bolje.
G1: Čaušesku ih je zauzdao. U bitku ne ideš sam. Kako im onda ništa nije smetalo, kako...lepo? Šta, ne sviđati se? Promeni program, ako smeš.
G2: Dobro bi nam došla nova diktatura. Da dođe vojska , i da ih primora na rad. Da im mašu bičem iza leđa.
G1: Dolazi smak sveta, slušaj šta ti kažem.
( Iznenada se začu preglasan zvuk truba iz svih uglova kafane,zidova, sa ulice.)
G1, G2 (skočiše preplašeno) : Šta je ovo kog đavola? Šta se ovde dešava?
(Na vratima se pojavljuje zaslepljujuća svetlost. Obojica prekriše oči rukama.)
Svetlost ( blagim tonom): Budite spkojni, dobri ljudi. Došao je kraj sveta. Ne plašite se.
G1 ,G2 (skočiše sa stolica): Šta da radimo sad? Šta ćemo?
Svetlost (gleda ih meditirajući, a zatim reče): Vi ništa. Bez brige...Vas ništa neće snaći.
(Svetlost se udaljava , praćena mekim koracima konobarice...Ova dvojica ostaše zbunjeni nekoliko trenutaka. Zatim sedoše za sto. Otpiše malo piva, u isti mah.)
G1: Pričao sam ti o tim gazdama...Čuj, uđem ti ja u jedan butik...
(Napolju se čuje strašna galama, urlici, topot konja, pucnjava, očajnički plač, koji nadjačava glas.)
G2 (viče mu na uvo): Šta si rekao?
G1(vičući): Pa o onom butiku, u koji sam ušao jedanput da kupim cipele, kao one što sam imao...
(Buka se čuje sve jače, sve je bliža. Jasno se može razlikovati
topot konja, naricanje žena, vriska dece, užasne, nedovršene psovke.)
G1(besno, viče) : Đavo da vas nosi, ne može čovek dve reči na miru da progovori!
G2( skrušeno): Smak je sveta, zar nisi čuo?
G1(opet besno): Ma baš me briga? Ja sam se ispovedio, rekao sam ti. Ti ako se brineš, možda te udarim ovom kriglom u glavu. Mene baš briga.
G2: Ali zar nisi čuo šta je rekao onaj?
( Iznenada zidovi kafane se urušiše, i po stolovima navališe frkćući nozdrvama četiri užurbana konja i konjanici sa isukanim mačevima. Ova dvojica se priljubiše uza zid, brižno držeći krigle u rukama.)
G1: Gle, još jedno čudo...
( Jahači zaustaviše konje ispred ove dvojice, dugo ih posmatraše, a zatim odoše, prolazeći preko šanka, kroz zidove kafane. Kroz prašinu koju su podigli, nazirale su se siluete koje su konji nemilosrdno gazili, uz sve bolnije urlike i plač. Posle izvesnog vremena sve se umirilo.)
G1(strese prašinu sa sebe, stavi kriglu na sto i zapali cigaretu): Eto, vidiš, izbija po šanku nadmenost iz nje, u miniću, i gleda u mene k`o tele u šarena vrata. Bože, nadam se da su je jahači ščepali....E, to bih voleo da vidim!I šta misliš da radi glupača?(mirnim glasom):“Izvinite, ali trebalo bi da zatvorimo, jer... “ Da, ja sam je ućutkao...
(Diskusija se nastavlja istim tonom, dok napolju pada sve veći mrak.)
2. ÎN SPANIOLĂ
Doina RUŞTI
LIZOANCA A LOS 11 AÑOS / LIZOANCA LA UNSPREZECE ANI
( tradus în spaniolă de Antonio Morillo CASTELLANOS)
(...)
Agrietada por el alero y muy polvorienta, la casa del viejo Petrache miraba hacia la calle. Dos pilares blancos estaban enterrados, como dos pómulos, en los laterales de la casa y, entre ellos, se alzaba una puerta gris, que daba más bien el aspecto de estar apoyada sobre la casa en lugar de cerrada. Lizoanca entró en el patio y subió la escalera, que acogía unas cuantas macetas ancestrales y huérfanas de flores. La puerta se abrió con dificultad, y la niña se coló en el interior. Estaba en un pequeño recibidor que tenía, justo delante, otra puerta. Lizoanca apoyó la mano sobre el picaporte redondo y entró en otra estancia que tampoco era demasiado amplia, en la que se veían otras dos puertas. Sin pensarlo demasiado, abrió la que le pareció más desgastada y se quedó en el umbral. El viejo Petrache estaba al borde de la cama y miraba directamente hacia la puerta, como si hubiera sentido que se acercaba. A su espalda, la luz penetraba a través de una ventana cubierta por unas rejas de hierro. El hombre parecía tan asustado que la niña pensó que no la había reconocido.
―He venido para que me folles ―y, como él no respondió, continuó, alzando la voz―: has acordado con Goarna que me darás 20 mil y me dejarás ver la tele.
La voz grave de Lizoanca percutió en el medio de su cerebro. Quería moverse, pero no podía. Lizoanca ya se había acercado a él y lo analizaba de forma prudente.
―¿De dónde has sacado este anillo?
Petrache miraba en la dirección señalada por la niña y contempló la palma de su mano, apoyada sobre la cama. El dedo pequeño parecía un caballero con armadura plateada.
―Lo tengo hace mucho.
El hombre se decidió, por fin, a levantarse. La niña era todavía pequeña y, evidentemente, no tenía edad para aquello, y él tenía unos principios muy estrictos en ese sentido. Tenía que echarla de su casa lo antes posible. ¿Cómo coño había sido tan imbécil como para enredarse con Goana, a la que ni siquiera conocía bien, y llegar a meterse en tal lío?
Lizoanca se había sentado ella también en la cama, apoyándose en el cabezal, y lo miraba con la boca entreabierta, como si fuera un animal circense.
Era una niña y, sin embargo, había algo maduro en ella, en aquella imagen que
mostraba los labios plegados y el pelo liso echado hacia atrás. Se parecía a las mujeres de las películas mudas. Petrache se dio cuenta de que estaba calzada cuando se subió a la cama, pero no se atrevió a pedirle que se quitara las deportivas. Le daría el dinero prometido y la haría salir educadamente por la puerta de atrás. Se levantó sin decirle nada y se fue a la otra habitación, donde tenía dos barquillos envueltos en una bolsa transparente. Cuando regresó, la habitación parecía estar envuelta en una luz íntima; el sol se había puesto y por las rejas que cubrían la ventana entraba tan solo su recuerdo, blanco y gris. Petrache se quedó helado mientras miraba hacia la cama, en la que Lizoanca yacía crucificada, como una mancha de nieve impresa sobre el cubre oscuro.
―Vístete enseguida ―dijo él, con una voz tan baja que ni tuvo certeza de que le hubiera oído.
Ella dobló una pierna y comenzó a balancearla, y la mirada de Petrache se detuvo en aquel lugar que jamás hubiera querido mirar. Era la tentación que le llamaba desde hacía años, mostrándose apetecible como un filete tierno y suave al tacto. Le habría gustado desvanecerse de la escena, que alguien le hiciera desaparecer con un borrador; pero lo que más le hubiese gustado habría sido desplomarse para siempre, cobijado por el labio caliente de un amparo viscoso, protector y vivo a la vez. Se sentía cansado y vencido, libre para elegir y libre para gozar del dulce néctar de la vida. A fin de cuentas, qué había hecho él en el mundo y cuántas alegrías le había dado la vida, que había pasado zumbando junto a él, empujándole constantemente entre los bloques de hormigón, en los andamios frágiles, haciendo que cargara sacos sobre el hombro o llevándole a comer tomates cortados sobre una hoja de periódico.
Sintió cómo se colaban los barquillos entre sus dedos y, desde el rincón más secreto de su cuerpo sintió surgir el diluvio. Se sentía como un participante en una carrera. No importaba el premio, tenía que correr junto al resto de atletas, que estaban metidos en los pliegues de sus carnes.
Lizoanca esperaba con curiosidad los movimientos de Petrache, al que claramente había visto confundido, más arrugado que cualquiera de los hombres con los que había estado hasta entonces. Era un hombre delgaducho, con una barriga que mostraba algo de pelo aquí y allá. Diría que habría aguantado hasta 50, pero no llegó a contar más de 32. Le gustaba contar mentalmente el tiempo que tardaba en llegar la caída terrible que quitaba a los hombres hasta la última pizca de dignidad. A Lizoanca le gustaba escucharles resoplar, como si se ahogaran o se viesen acosados, y los rodeaba con las piernas para poder levantarse mejor y ver sus caras, desprovistas de cualquier expresión de orgullo. Los contemplaba con atención, de aquel modo particular, asombrado y serio, como si estuviera asistiendo a una clase.
Petrache se levantó aturdido y agotado, sobre todo moralmente, y la siguió con su mirada mientras se limpiaba entre las piernas con su nueva toalla.
Lo único que quería era quitársela de encima lo antes posible y quedarse a solas en su cama, bien tapado, bajo la manta. Vislumbró junto a sus piernas los barquillos, envueltos en la bolsa de plástico, y se dobló para recogerlos.
Después se acordó del dinero. Sacó del bolsillo de sus pantalones dos billetes, cada uno de 10 mil lei viejos, y los apiló con mucho tacto junto a los barquillos.
―¡Ahora déjame ver la tele! ―Lizoanca se puso rápidamente el chándal y se sentó con las piernas cruzadas en medio de la cama.
Petrache le tendió el pequeño paquete, en el que se vislumbraban el dinero y los dos barquillos, y le preguntó, con una voz que parecía calma pero que, en realidad, no era sino una voz culpable:
―¿Cuántos años tienes?
Lizoanca tomó el paquete y sacó enseguida los barquillos. Se quedó tan impresionada con el gesto de Petrache que casi lo miraba con amor.
―¿Son para mí? ―No había comido nada en todo el día y, de repente, le había entrado un hambre voraz. Una mecha de pelo caía sobre su sien, para estropear la gorra que se había creado en la ribera del río Neajlov, y sus labios carnosos se llenaron de migas después del primer bocado. Eran barquillos con crema blanca, de vainilla.
―¡Venga! ¿No vas a poner la tele? ―dijo mirando a Petrache, que permanecía petrificado junto al lecho. Inmediatamente se dio cuenta de que quería librarse de ella, así que puso voz tan apagada, murmurante y seductora como pudo y dijo rápidamente:
―Ande, señor Petrache, que yo también quiero ver la tele, tengo tantas ganas... No la he visto desde hace un siglo, y quizá tenga suerte y pueda ver una película.
―¿Cuántos años tienes? ―le preguntó él nuevamente, mientras tomaba el mando del televisor.
―Once ―respondió la niña con indiferencia mientras miraba directamente al televisor que tenía frente a ella, en una mesa con dos hileras de cajones. La pantalla se iluminó y apareció una mujer muy vulgar, que hablaba como si te fuese a escupir a la cara. Lizoanca la conocía bien, puesto que la había visto muchas veces y, además, se parecía a Sanitaria.
―Ahora están dando las noticias, pero también hay películas, sobre todo aquí, si pulsas el botón 7.
Él apoyó el mando en la cama mientras le explicaba, casi con resignación:
―Mira, con estas flechas puedes cambiar de canal y con estas puedes subir o bajar el volumen. Pero quiero que me prometas que no verás la tele más de una o dos horas, y después te vas; sales por la puerta que da al callejón. Y ándate con cuidado de no encontrarte a nadie.
La niña no decía nada, observaba fíjamente el televisor, mientras los dedos pulsaban de forma rítmica sobre la flecha dirigida hacia la pantalla.
―Me voy a acostar en la otra habitación ―dijo él. Pero Lizoanca ni siquiera le escuchaba ya. Permanecía en el centro de la cama, en una habitación que era solamente suya. Hubiera querido registrar los cajones y los rincones más escondidos de la habitación, pero no podía despegarse del sitio en el que había anidado. En la mayoría de los canales había gente que parloteaba, hablaba de cosas que daban sueño, o gente que iba de un lado a otro, por las calles, por los estadios. Hasta que llegó a un canal en que había una actuación: en el centro del escenario había una niña cantando. Llevaba una minifalda y vestía zapatos plateados, de tacón. Parecía tener la misma edad que Lizoanca, aunque se meneaba con una desenvoltura más propia de un adulto. A su lado, un hombre bien ataviado y serio tocaba el violín. Tocaba una canción vivaz, con una letra fácil de memorizar: Zamzume, zamzumó/¡Haré lo que quiera yo! Al terminar la canción, una mujer envuelta en un vestido que parecía de papel de aluminio se acercó a ambos y dijo, casi sin respirar:
―¡Muy bien, Trestiana! ¡Hemos tenido el placer de tener de nuevo con nosotros al célebre compositor e intérprete Adrian Suciu, acompañado por su hija Trestiana que, con tan solo 10 años, ha conquistado los corazones de los rumanos!
Lizoanca estaba tan contenta que habría deseado que el programa no terminase nunca. La canción, los movimientos y, sobre todo, la vestimenta de la cantante la dejaron atónita. Aunque la cantante, como persona, tenía un aspecto que te ponía en guardia desde el primer momento, y una mirada embaucadora, parecida a la de una gata.
En la habitación de al lado, Petrache se había tapado con dos mantas y había echado la vista atrás 67 años, hasta la época en que él también contaba 11 años.
Sorin DespoT
(tradus în spaniolă de Elena BORRAS)
regalo
a veces una mujer necesita que la toques
como a los 13 años abres un regalo con un hermoso
envoltorio / primero acaricias el lazo
sopesas la caja en las palmas la
agitas arrimas el oído hueles
no está bien apresurarse quieres
disfrutar de todo tirar suavemente de un
extremo del lazo y al momento de los bucles
también cerrarías los ojos apretarías los dientes
parece que el corazón te inyecta chocolate
en vena.
cuando abres un regalo a los 13 años
te bullen los dedos congelados de miedo
tiemblas un poco quieres llorar
tienes remordimientos porque a los 13 años
es importante saber / sentir
que vales
Piensas con el cuerpo
como si escribieras una frase
cada palabra entre dientes
el universo entero de sensaciones eres tú
el empeño límpido de
los ojos de cada hombre tú entre
los espejos del mundo con manos y pies
el laberinto de hálitos apretados por
el camino de un hombro al otro
y al final todo tú
y las mañanas blancas de mitad de verano
te encuentran año tras año buscando vuelos
lejos de todo esto y de
la fosa común hacia la que la vida
nos empuja a todos.
Emil CIORAN
3 cartas de En las cimas de la desesperación/ 12 scrisori de pe culmile disperarii
( tradus în spaniolă de Christian SANTACROCE)
[1]
Querido amigo,
El hecho de que sólo nos escribamos sobre problemas que nos conciernen a nosotros mismos, que se refieren exclusivamente a nuestro estilo interior, seguro que ha de tener una significación. Yo la hallo en el hecho de que cada uno de nosotros dos se ocupa de sí mismo mucho más de lo que lo hacen los otros. Este es, en definitiva, todo el substrato de la vida interior: una preocupación excesiva por tus propias inquietudes personales, preocupación que a menudo adopta las formas de un narcisismo íntimo. El hecho de que uno se torture, y reflexione sobre ello, se debe a ese doloroso amor que uno siente hacia sí mismo como individuo único. No es para nada cierto que el hombre contemple con pesar sus luchas interiores; y si no obstante a veces se diera el caso, sólo significaría que éstas fueron artificiales, producto de una inadecuación entre sus ambiciones y sus condiciones externas. Sin embargo, cuando sientes que esas luchas provienen de tu constitución orgánica, de tu estructura específica, éstas se presentan como objetivaciones naturales a las que uno no podría renunciar sin negarse a sí mismo. Nunca he lamentado mi temperamento; por otra parte, el lamentarlo es absurdo, pues yo creo que está bien ser así como soy. El hecho de haber sufrido en este lugar concreto, de haber estado triste por un motivo cualquiera, o de haberme portado como un miserable, en tanto que nadie ha estado nunca exactamente en las mismas condiciones, otorga a la individualidad ese carácter de unicidad que, por sí solo, justifica el sentimiento de la individualidad como un valor. Así me explico yo por que nadie, idealmente hablando, querría cambiarse por otro. Por mi parte, no me cambiaría por ninguno de los que hasta ahora han pasado por la historia. No porque esté ilusionado con alguna superioridad imaginaria, sino por el hecho al que me refería: nadie ha vivido exactamente las mismas situaciones y condiciones que, tal como se han presentado, buenas y malas, me son igualmente queridas. La mayor hipocresía del hombre es la falsa modestia. Desde el momento en que todo individuo se siente como un valor irremplazable, indispensable en el mundo o se cree el centro del universo, las muestras de modestia no son sino ambiciones disfrazadas. Nunca me atrevería a decir que un hombre modesto es menos ambicioso que aquel a quien nosotros llamamos así. Las ambiciones humanas, expresión del imperialismo vital, son tan grandes que nadie puede apreciar el frenesí con que éstas se desatan. Y si bien es cierto que hay gente sin ambiciones, esto no prueba sino su falta de vitalidad. Hablamos de ambiciones extenuadas o, en el mejor de los casos, desgastadas, cuando nos referimos a un intelectual, a alguien que asimila valores teóricos y artísticos, pero esto no es más que una ilusión: sólo han sido desviadas, de la misma forma en que el instinto sexual reprimido no desaparece, sino que se limita a buscar otras formas de manifestación.
¿No crees tú que, después de todo, esta preocupación por nosotros mismos expresa esa misma tendencia a la ilusión, con la única diferencia de que, en nuestro caso, ésta alcanza una cierta distinción? Puede decirse que, más allá de la complejidad diferencial de los aspectos de la vida anímica, existe una tendencia originaria y fundamental, constituida por una ilusión imperialista, de la que muy pocos son conscientes.
Hace tiempo te hablé de ciertos estados de excesiva satisfacción, de los que disfruto en especial, y que por esto mismo son excepcionales; la regla siendo más bien la anarquía y la indignación. Son los momentos de alegría lo que más aprecio en la vida, pues constituyen mis únicos instantes de pura contemplación. Tengo entonces la impresión de situarme más allá de la historia y del devenir. Son éstos los únicos momentos en que puedo pensar claramente. Una cosa es cierta: no deberían hacer filosofía más que aquellos que a los 20 años ya no esperan grandes sorpresas de la vida, que son capaces de ejercitar la meditación contemplativa por encima de las inestabilidades de la edad. Hay muchos momentos en mi vida en que pienso que, teniendo los pies sobre la tierra y no deseando gran cosa, todo se entendería mejor. Pero para nosotros, los modernos, la contemplación ha llegado a identificarse con la muerte.
Tú estás mucho más anarquizado que yo. Piensa sin embargo en los efectos desastrosos que esto puede acarrearte. Las temperaturas elevadas son peligrosas, y no lo digo en un sentido poético. Tú que quieres vivir o, mejor dicho, que vives las cosas tan intensamente, tienes que tener mucho cuidado, porque no hay nada más fácil que destrozarte los nervios. Muy bellamente hablamos de inquietud interior, olvidando que esto no es más que una calificación simbólica para realidades de hecho, para realidades orgánicas. Que nosotros comprendamos más que otros, significa que nuestro equilibrio nervioso es mucho más turbio. Se dice: estoy triste, pero nadie se da perfectamente cuenta qué causas puede tener la tristeza; puede venir del estómago, de una melodía que escuchamos unos momentos antes, pero que nos ha impresionado sólo posteriormente, o en última instancia, puede venir de un deseo sexual no satisfecho en su momento, etc. Es una gran cosa el poder ver más allá de las formas simbólicas de la expresión. Nadie se da cuenta de que se puede negar el progreso humano por un dolor de piernas. Todo está en ver más allá de lo dado; y cuando ves, nada tiene importancia.
Afectuosamente,
Emil Cioran
[2]
Bucarest, 2 de noviembre de 1930
Querido amigo,
Te escribo estas líneas desde una cafetería de la capital, ya que en casa hace frío y, enfermo como estoy ahora, no puedo leer nada, y menos a esas bajas temperaturas. Como la biblioteca cierra los domingos, me veo obligado a perder el tiempo mirando al vacío, como un vagabundo indolente, que pone como pretexto quién sabe que contemplación melancólica de la vida.
El hecho de que la vida no me ofrezca ninguna de las condiciones de una existencia burguesa, que no me vea determinado por un marco rígido e insuperable, que me impida el contacto directo con la vida, este hecho, digo, junto a sus inconvenientes, presenta, para mí, el carácter de una vida fecunda. Si hay algún mérito que pueda otorgarme, alguna cualidad personal, no puede ser sino ese vivo sentimiento de la realidad, que destruye toda ilusión. Personalmente, no admito ideales, ni sueños, ni entusiasmos. Me parece mucho más sublime la observación real de la vida, que la exaltación pueril. Nunca pude amoldarme a un carácter activo y pasional; prefiero la frialdad contemplativa. ¿Que es malo ser así? Poco me importa, mientras yo me sienta bien de este modo. Y por otra parte, el sentirse encerrado en una estructura caracterológica específica, ¿no es acaso una fatalidad? Para mí, todo se reduce a la comprensión de la vida. Ahora bien, esto exige una existencia menos burguesa, un espíritu que sufra intensamente, que se atormente, que viva la vida contemplándola al mismo tiempo, etc.
Alguna vez te dije que mi ideal sería una antropología que no fuera tanto una comprensión de datos científicos, sino más bien un ensayo caracterológico. Es un deseo que no puedo realizar ahora: sólo tras haber acumulado una rica experiencia vital podría aventurarme en una empresa semejante.
Por el momento me preocupan sólo problemas de filosofía pura: espacio, tiempo, causalidad, número, etc. Estos se han vuelto para mí especialmente simpáticos. He renunciado categóricamente a cualquier tipo de filosofía sentimental, a las preocupaciones fragmentarias y estériles, que no llevan sino a lamentar la vida, a exclamaciones patéticas. Las cuestiones “áridas” cobran un vivo contenido cuando uno se ocupa intensamente de ellas. Para mí, la mejor manera de vencer la melancolía es recurriendo a problemas abstractos e impersonales. Es un excelente método para superar las asperezas de la vida y olvidar las deficiencias de tu existencia individual. La filosofía que he hecho hasta ahora no era propiamente filosofía. Porque decir que la vida es dinamismo, tensión, ímpetu, que es buena o mala, no es hacer filosofía. Estas son simples exclamaciones, apreciaciones que no deben hacerse sino al final de una investigación. Cuando uno aborrece la vida, no tiene que recurrir a Baudelaire, sino a algún estudio de Leibniz: sobre la extensión, por ejemplo, o a la crítica de Hume sobre el principio de causalidad. O a algo todavía más interesante: los argumentos de Zenón contra el movimiento. Todo esto lo digo por propia experiencia. Pues ¿cómo va a querer uno anular la tristeza mediante la tristeza, luchar contra ella leyendo poesía? Aunque pueda parecerte paradójico, te digo: para mí, una persona triste tiene que dedicarse a las matemáticas, no a la poesía. Sólo la objetividad matemática puede vencer el subjetivismo de la inspiración poética, el lirismo de la tristeza. Por esto mismo, hace tiempo que dejé de leer libros sobre problemas sociales: me anarquizaban completamente. Alguna vez tendré que retomarlos. Pero no va a ser antes de haberme aclarado ciertas cuestiones metafísicas sobre las que tengo grandes dudas, y cuyo futuro se presenta enteramente problemático.
Lo que te pido es que me pongas más al tanto sobre la gente y sobre tus íntimas orientaciones filosóficas. Ya ves, yo he renunciado a la teoría por detalles que, si no importantes, al menos son interesantes.
Afectuosamente,
Emil Cioran
Str. Pictor Grigorescu 5
Căm. Stănescu
Bucarest I
[5]
Bucarest, 24 de enero de 1931
Querido amigo,
Probablemente te sorprenderá que de un tiempo a esta parte haya dejado de comunicarte mis pensamientos más preciados, para escribirte simples banalidades. Esto se explica por la decisión que he tomado: no hablar más de filosofía con nadie; y esto no por desprecio o desconsideración, sino por la simple razón de que no admito las discusiones en las que se manifiesta, no tanto la distinción de quien discute, como su ambición por ser el primero. Y como yo no admito ser el segundo, prefiero la primacía ganada mediante la violencia y la paradoja, una distinción que recibe su eminencia del hermetismo interior. A ti te lo contaría todo; pero no por carta. ¿Para qué ponerme a opinar aquí sobre libros o sobre quien fuera, cuando una carta tiene que ser, ante todo, algo completamente personal?
Querría pedirte un favor, al que por supuesto puedes negarte, sin temor a ofenderme. En las vacaciones escribí para mí un texto sobre la crisis de la cultura moderna. En él desarrollaba una concepción axiológica de la cultura, llegando a unas conclusiones spenglerianas, aunque todo estaba concebido sobre otras bases. Como te digo, aunque no lo escribí con intención de publicarlo, cometí la imprudencia de enviarlo a la revista La sociedad del mañana[1], acompañándolo de una esquela en la que le decía al director[2] que, si el artículo no lo convence, me lo remita de vuelta. No porque pueda tener algún valor especial, sino porque personalmente querría conservarlo. Que no lo publique, no me afecta en absoluto, porque no se puede pretender que esta clase de gente, que admira la ineptitud, y que no conoce la filosofía de la cultura, llegue a entender algo, pero el hecho de que no me lo haya enviado de vuelva, no me deja del todo indiferente. Todo esto lo disculpo, dado que acontecimientos recientes me han convencido de que la intelectualidad en Rumanía no existe. Nosotros, ni tenemos intelectuales, ni los vamos a tener. Lo que me gustaría es que pases por la revista (Piaţa Unirii, 8) y les pidas el artículo para remitírmelo de vuelta. Aunque se trata de un favor bastante desagradable, tú no tienes que incomodarte por estos cretinos; diferente sería aquí en Bucarest. No voy a insistirte que vayas, porque, en definitiva, ¡qué es un artículo! ¿qué pérdida me supone! Sin contactos personales y recomendaciones, aquí no se puede hacer nada. Puedes enviar estudios sobresalientes a todas las revista; ninguna te los va a publicar. Aquí nadie es capaz de una consideración objetiva. En este país reina un subjetivismo desafortunado, que inevitablemente impide cualquier intento de valoración justa. ¿No te parece significativo que los “filósofos” de Bucarest quieran echar a Nae Ionescu de la facultad? Es cierto que la preparación de este hombre deja mucho que desear, pero su talento filosófico es innegable, cosa que por sí sola justifica su dedicación a la filosofía. La erudición pervierte la disposición filosófica, la historifica, anula esa espontaneidad que es la fuente de la creación en la filosofía.
Aquí en Bucarest no se llega a ninguna parte si no es por la adulación y la renuncia completa a uno mismo. Nosotros los transilvanos, que, si bien no nos destacamos por una inteligencia extraordinariamente superior, nos caracterizamos sin embargo por una tenacidad de carácter que nos incapacita para el éxito. Hasta ahora, ningún transilvano llegó a hacer carrera en la facultad, por lo que es mejor que no nos hagamos ilusiones. Llevo tres años en Bucarest y todavía no me conoce bien ningún profesor, seguramente por mi culpa. No me gusta sentirme inferior a nadie, y por ende, no puedo soportar la arrogancia y la suficiencia con que los profesores tratan a los alumnos. Lo único que me sostiene es una ambición como pocas veces he encontrado en otros. Es evidente que se trata de algo congénito, y que es ella la fuente de todas las ilusiones, a pesar de que mi estilo interior se caracterice por el desengaño y la desilusión. Si tuviese un temperamento más elástico, más adaptable, probablemente llegaría lejos; pero, tal como soy, no puedo hacerme ilusiones. Y sin embargo, no lo lamento. He llegado a una época de mi vida en la que ya nada puedo lamentar, y tampoco quiero ya hacerlo. He tenido borracheras monstruosas, que terminaron en cabarets, he injuriado y hablado nada más que porquerías, metido en el burdel con la Crítica de la razón pura en el bolsillo -hay en esto, seguramente, ¡una gran ironía del destino!-, y de nada me arrepiento. ¿Por qué iba a arrepentirme? Nada tiene importancia. Yo no hago filosofía, simplemente intento aclararme sobre ciertos problemas, que no son solamente filosóficos. ¿Por qué imponerme restricciones? Las normas no tienen ningún valor. Muchas veces he pensado que, cuando tenga la información suficiente, voy a escribir un estudio sobre el espíritu normativo. Es un problema para mí especialmente interesante.
Si quieres un regocijo espiritual, de los que no se tienen muchas veces, lee la vida de Pascal escrita por su hermana, Mme Périer, que aparece como introducción en Pensées, edición de 1852. (Seguramente la encontrarás en alguna biblioteca de Cluj). Todo lo que yo pensaba sobre el sufrimiento y la enfermedad lo he encontrado ahí.
Afectuosamente,
Emil Cioran
Str. Pictor Grigorescu 5
Căm. Stănescu
Bucureşti I
P.S. Quería ir a Cluj una semana, antes de venir a Bucarest, pero me lo impidieron ciertos motivo. E. C.
[11]
24 de abril de 1933
Querido Bucur,
Tengo que decirte, para empezar, que mi vida en la provinciana no me resulta para nada aburrida. Si necesitase distracciones en esta ciudad sin putas, es evidente que me desesperaría. De momento, me contento escuchando música, mucha música. El resto del día lo paso leyendo y escribiendo. Llevo escrito hasta ahora casi la mitad del libro que había planeado. Se compone íntegramente de fragmentos (2 o 3 páginas cada uno) con un carácter lírico de la más bestial y apocalíptica tensión. He dicho cosas devastadoras; hay páginas tan sumamente deprimentes que es seguro que van a causar indignación, si no impresión. Si tienes ocasión, te ruego preguntes, a los que han publicado, cuánto más o menos me costaría un libro de unas 150 páginas (1.000 ejemplares). Mis padres me prometieron ayudarme económicamente con la impresión, en caso de que el editor no quiera publicármelo. Qué te puedo decir, me da bastante pena cuando pienso en tu desgaste diario, cuando aquí en la provincia hay imbéciles de más de 30 años que no hacen nada. ¡Qué bien te vendrían unas semanas de descanso en Sibiu! Yo te aconsejo que te tomes un permiso, cuan corto pudiera ser, aunque me doy cuenta de las dificultades. Yo, si estuviese sano, sería casi feliz. Pero tengo presentimientos tristes. En los momentos de orgullo me digo que no tengo nada por lo que afligirme; pero, en realidad, tengo mucho que lamentar en este mundo.
Querido Bucur, si te encuentras con Marinescu[3], dile que me conteste la carta en la que le pedía información sobre la residencia universitaria. Porque quiero saber si todavía me van a admitir el próximo año, para pagar o no los meses que no estuve. Ţara Noastră[4] ya no me llega. Si puedes, envíanosla, porque me es difícil conseguirla. Mándame también Dreapta[5], con el número en que has escrito tú, porque aquí no llega. Con respecto a Alemania, he recibido respuesta de Csacki. Para este verano es ya demasiado tarde. Tengo que hacer una nueva solicitud, para el otoño. Envíame más noticias, porque las ideas son demasiado impersonales para que sigan teniendo algún valor entre amigos. Hoy en Sibiu he hablado con Lucian Blaga, había venido por el entierro de su madre.
Afectuosamente,
Emil Cioran
Transmítele mis más calurosos saludos a Ciurezu, Jebeleanu y a todos mis conocidos.
E.C.
[1] Societatea de mîine
[2] Ion Clopoţel
[3] Pudiera tratarse de Ionel Marinescu, pensador “genial”, típico “fracasado” cioraniano; o en otro caso, de Ovid Marinescu, ambos, miembros de la bohemia literaria de El Autómata “Herdan”.
[4] Nuestro País
[5] La Derecha
3. ÎN GERMANĂ
Răzvan PETRESCU
TAGEBUCH EINES MIETERS
(Februar-Juni 1990)
traducere în germană de Domenico JACONO
Ich wohne in der Strada Mirajului, Nummer neun. Ein alter Wohnblock, aschgrau, gut instand gehalten. Die Ratten kommen selten hier rein. Kakerlaken aber gibt es, sie sind rot und kriechen aus den Leitungsrohren. Ich lebe im zehnten Stock, in einer Wohnung mit zwei Zimmern, Küche, Bad mit WC und Abstellraum. Die Fenster sind groß und ich habe eine schöne Aussicht. Ich sehe die Schienen der Straßenbahn, die wartenden Menschen, die Brücke, den Park mit den verkümmerten Bäumen, den Teich und die Gebäude am gegenüberliegenden Ufer, die bei Tagesanbruch immer im Morgenrot schwimmen. Die meisten meiner Mitbewohner freuen sich über diesen Ausblick. Es sind ruhige, nachdenkliche Menschen, die besseren Beschäftigungen nachgehen. Wir leben miteinander in gutem Einvernehmen.
Seit einiger Zeit aber wird der Block von einer seltsamen Epidemie heimgesucht. Alles begann an einem trüben Februarmorgen. Ich kam gerade gemächlich die Stiegen herunter und dachte an die Arbeit, die ich würde abliefern müssen, als ich von einem harmonischen Klang überrascht wurde, der in wenigen Augenblicken das ganze Stiegenhaus erfüllt hatte. Was da spiralig heraufstieg, glich einem monotonen, irgendwie schwermütigen Gesang. Ich nahm zwei Stufen auf einmal und lief, mich mit der Hand am Geländer stützend, hinunter. Die Melodie wurde immer mächtiger. Im Erdgeschoß alles voller Leute, brennende Kerzen, ein großer und hagerer Priester, ein prächtiger Sarg, funkelnagelneu, mit Messinggriffen. Tür Nr. 1. Panait, der Schriftsteller, war gestorben. Ich dachte, dass es keinen Sinn hätte, deshalb in Gram zu verfallen. Der Mann war in vorgerücktem Alter gewesen und hatte betreffs Nachruhm vorgesorgt. Trotzdem beeindruckte mich das Ereignis. Er war der erste Tote auf unserer Stiege.
Nach einigen, genauer vier Tagen hörte ich diesen Gesang erneut. Ich zog mir die Hausschuhe an und ging hinaus ins Stiegenhaus. Getrieben von einer Neugier, der ich mich nicht entziehen konnte, lief ich lautlos einige Stöcke hinab. Ja, jetzt gab es keinen Zweifel mehr. Apostol, der Buchhändler, war umgekommen. Ein Hochkulturmensch. Was für ein Gezeter! Ich kehrte in die Wohnung zurück und machte den Fernseher an. Dann das Radio. Ich aß eine Omlette.
Als auch Lola Baltag, die Violonistin, starb, wurde mir übel. Eine Magenverstimmung, wahrscheinlich. Ich erinnerte mich, wie wundervoll sie das Violinkonzert Nr. 7 von Mozart gespielt hatte. Es konnte sich nur um eine Virose oder etwas Ähnliches handeln. Aufmerksam hörte ich die Nachrichten, dem Telefon, den Stimmen der Freunde zu. Nichts Unübliches geschah. Alles schien in Ordnung zu sein, das Leben lief ab wie gewöhnlich. Für alle Fälle kaufte ich mir trotzdem vier Päckchen Talazol und eine Platte mit Lola.
Fünf Tage später wurde der Architekt Baciu mit Fanfarenklängen zum kleinen aber feinen Friedhof des Viertels transportiert. Die Blechbläser blitzten, die Menschen folgten mit ruhigen Bewegungen dem Pritschenwagen. Der dritte Stock war gesäubert.
Obwohl ich nicht die nötigen Fähigkeiten besaß, ergriff ich anlässlich der nächsten Mieterversammlung das Wort. Kurz führte ich aus, was mich beunruhigte. Niemand hörte mir zu. Mit Ausnahme eines mich schief ansehenden Alten mit einer Kappe, auf deren Schirm Pyrates stand. Sofort nach meiner Wortmeldung ging man zum Ernst der Tagesordnung über: es wurde abgestimmt, wie in alten Zeiten. Mit heute sollte der Bereich vor dem Block zu einem kleinen Kinderspielplatz umgewidmet werden. Damit die armen Kinder einen Ort hätten, wo sie spielen könnten. Ich enthielt mich des Kommentars und fragte mich in Gedanken, ob ich mich etwa getäuscht hätte. Vielleicht sah nur ich schwarz. Gäbe Gotte, dass es so wäre!
Nur zwei Tage später zogen sich Ingenieur Fulga, achtundzwanzig Jahre alt, und Ganea, der große Historiker, im Alter von 60 Jahren, welches er faktisch im Juni erreicht hätte, mit Pomp aus dem sozialen Leben zurück. Sie waren beide sehr gelb und rochen stark nach bulgarischem Parfum. Vor lauter Freunden, Verwandten, Arbeitskollegen und Nachbarn konnte man kaum mehr das Stiegenhaus passieren. Die Seelenandacht dauerte bis tief in die Nacht. Ansprachen, Nachrufe, Schluchzer, Toasts, Brahms, Requiem, unerträglich heftiges Heulen, Beatles, Geschrei, Getrampel, aus dem Fenster geworfene Flaschen, in Gedenken an die Verblichenen, Requiem, Gekotze, Fischrogen. Ich musste eine Tablette Diazepam schlucken, um schlafen zu können.
Als ich am nächsten Tag aufwachte, noch einer. Ich fiel auf die Nase, nachdem ich über ein Holzkreuz gestolpert war, das nachlässig an der Wand des Stiegenhauses gelehnt hatte. Ohne zu wollen las ich, was auf einer Schärpe stand: Nur streben, nie sterben. Die Botschaft verstand ich zwar nicht, aber sie erschien mir schön. Aus der betreffenden Wohnung, deren Tür sorgsam schwarz eingesäumt war, trat ein penetranter Geruch. Also war auch Alamaș, der Apotheker, von uns gegangen. Aber erst, nachdem er die Krankheit, oder was es gewesen sein mag, seiner Gattin übertragen hatte, einer großen, spitzknochigen Frau, die ihm nach kurzer Zeit auf dem selben Weg folgen sollte. Mit dem Priester voran – der immer dicker wurde – Totenfahnen und Allem, was dazugehört. Wenige nahmen teil. Dafür aber waren sie alle sehr gut gekleidet.
Ab Samstag nahmen die Sterbefälle einen eindrucksvollen Aufschwung. Nicht einmal die Kinder blieben mehr verschont. Die von der Leichenbestattung sahen sich gezwungen, das Inkrustieren von Sargdeckeln, womit für gewöhnlich Kränze und Ballettszenen dargestellt werden, einzustellen. Sie lieferten die Särge roh, nur oberflächlich gehobelt, voller Splitter. Vierter Stock, sechster Stock, umkehren in den fünften, für eine verwitwete Frau Dr. jur., siebenter Stock, achter. Schlimmer als nach einem Erdbeben. Was tun? In den Zeitungen stand nichts. Ich betrachtete weiter jeden Morgen den Sonnenaufgang, so als ob dort, in dieser kleinen, immer röteren Sonne, die Lösung verborgen wäre, wie im leeren Kästchen eines Kreuzworträtsels. Eines Tages schrieb ich in mein Tagebuch: „Die kleine rote Sonne gleicht einer Pupille.“ Crăciun (Augenarzt), Manole (Redakteur) und Axente (Chemieprofessor) entgingen diese wundervollen Aussichten. Die konnten momentan nicht mehr als eine Art von Dunkel sehen. Wieder hörte ich Trauermusik. Nirgendwo in der Stadt starb es sich noch in dieser Geschwindigkeit. Nach einer dem Nachdenken vorbehaltenen Zeit fing ich an Eingaben zu verfassen, ich schickte Briefe an Zeitschriften, Ministerien, das Passamt, den Staatspräsidenten. Damals verringerte auch das Gas seinen Druck, die Warmwasserzufuhr unterbrach sich, das Licht fing an zu flackern. Von überall bekam ich ansprechend formulierte, maschingeschriebene Antworten, in denen mir geraten wurde, weiter meiner Arbeit nachzugehen, mich nicht zu beunruhigen, mir eine Freundin zu suchen. Infolgedessen blieb mir nichts anderes übrig, als damit aufzuhören. Und mich an Blumen, Weihrauch, Leichengeruch, aufgeblendete Scheinwerfer, Hupen, schwarze Armbinden – auch ich trug eine – verhaltene oder hervorschießende Tränen und an den Gottesdienst des immer heiserer werdenden Priesters zu gewöhnen. Er war fettleibig geworden. Und sehr gesprächig. Doch beging ich einmal den Fehler, ihn zu fragen, ob er von der Existenz des Jenseits überzeugt sei. Er sah mich an, er sah zu den Sternen hoch (es war Nacht, man konsumierte gerade den Leichenschmaus für einen Dichter) und rülpste. Danach sagte er mir entrüstet, dass es existiere. Ich bat um Entschuldigung, es schien nichts zu nützen. Er drehte mir den Rücken zu, und von nun an sprach er mich nicht mehr an. Es vergingen Tage. Ich sah sie morgens aus jener rötlichen, oder violetten Pupille tropfen. Einen nach dem anderen. Die Epidemie dauerte an.
Am Montag, morgens um acht Uhr, erschienen dann drei in weiß gekleidete Individuen. Die Kontrollkommission, dachte ich, und ich spürte, wie in mir erneut die Hoffnung auflebte, dass die Dinge wieder ihren normalen Lauf nähmen. In freundlichem Ton erfragten sie Informationen und schauten sich neugierig um. Sie verifizierten. Sie schrieben in Notizbücher. Die Notizbücher hatten graue Umschläge. Sie durchwühlten, sie befühlten, sie klopften die Wände ab. In weniger als einer Stunde hatten sie sich mit einem augenscheinlich professionellen Nimbus auratisiert und verabschiedeten sich von uns mit der Bemerkung, sie kämen wieder.
Am Mittwoch verschieden in Intervallen von einigen Stunden zwei Schauspielerfamilien, der Bildhauer Badea samt Mutter, ein expressionistischer Maler, und dann noch die Opernsänger Ene, Jitea und Paraschiv. Der Illusionist Ionescu, der einzige in unserem Haus ohne Studienabschluss, hatte noch bevor er ins Koma fiel versucht, dem Tod zu entgehen, indem er sich in eine Statue verwandelte. Das Phänomen wurde vom Notarzt auch gleich als Todesursache vermerkt. Der Opferkuchen war vorzüglich. Viele Autos, noch mehr Regenschirme. Es goss wie aus Kübeln.
Der letzte Konvoi war kaum um die Ecke des Blocks gebogen, als das Wehklagen auch schon wieder einsetzte. Die Familie Gutenberg, aus dem Neunten. Ihrem Wunderkind hatte auch ich ein Mal gelauscht, als es im Athenäum Flöte spielte. Sie legten ihm die Flöte mit in den Sarg. Dann bemerkte ich, dass sie auch die Möbel in einen Lastwagen verluden. Ich kleidete mich an und fuhr auf Besuch ins Stadtzentrum. Abends kam ich zurück und war nicht wenig überrascht über das langgezogene Echo, das meine Schritte auf den Stufen hervorriefen. Vielleicht erfüllten die leeren Wohnungen jetzt die Funktion von Resonanzräumen, gleich Geigenkörpern ohne Saiten. Im achten Stock traf ich den Hauswart. Ein namhafter Literaturkritiker. Er lehnte unsicher am Stiegengeländer, im Pyjama, und rauchte eine Zigarette. „Sind die Gutenbergs etwa umgezogen, Herr Pană“, fragte ich ihn. Er blickte mich müde an. Er war blass, unrasiert, sein Haar war ungekämmt. Wer weiß wie viele Bücher er für seine Rezensionen lesen musste. „Sie sind umgezogen“, schmunzelte er. „In gewisser Weise…“ Er trat den Stummel mit dem Hausschuh aus und ging in seine Wohnung.
Seit gestern ist der Block menschenleer. Schlägt man mit der Faust gegen die Wände, hallen sie vor Leere, obwohl die Wohnungen immer noch voller Dinge sind. Sie abzuholen fand mit Ausnahme der Verwandten des kleinen Flötisten niemand mehr Zeit. Es herrscht völliges Schweigen, und das reizt mich. Wenn ich wollte, könnte ich ungehindert durch möblierte Zimmer spazieren, ungestört Gemälde, Bücher, Nippes, Spiegel, Fotoalben betrachten, ich könnte an Kölnischwasser oder Parfum riechen, ich könnte mich auf Vorlegern oder Perserteppichen räkeln, mit den Fransen…mit den Fransen spielen, sie abschneiden, sie ausreißen, Kandelaber, Lüster, Leselampen anzünden, Nachthemden, Socken, Unterhosen, Anzüge anprobieren, mir Lippenstift auftragen, auf irgendeinem Instrument spielen, es gibt Hunderte hier, einige davon steinalt, mit lauter Stimme verschiedene Rollen deklamieren, Polsterschlachten veranstalten, inmitten fremder Gegenstände weinen, Türen und Schubladen öffnen, Platten, Musikkassetten, Spieldosen hören, Kaviar und Lebkuchen, Kognak oder Sekt trinken, in irgendeinem dieser Betten einschlafen, den Klang des Porzellans aus den Vitrinen heraushören, so manches Kristallglas zerbrechen, beim Gang von Zimmer zu Zimmer, von Wohnung zu Wohnung, hier und da ertappt vom fahlen Licht der Straßenlaternen.
Ich schließe die Tür ab, hänge die Kette vor. Ich leg mich ins Bett, unter die Decke, und versuche an etwas Schönes zu denken. An einen Strand. Einen verödeten Strand, auf dem Möwen picken. Wenn man sich ihnen nähert, hüpfen sie, kaum aufgeschreckt, nur wenig weg. Eine von ihnen hat nur einen Fuß. Sie kreischt lauter als die anderen. Unglücklicherweise schafft es auch ihr Kreischen nicht, den Gesang, der mir immer noch in den Ohren klingt, zu übertönen. Ein Aspirin, ein Glas Wasser. Der Fernseher funktioniert nicht. Auch nicht das Radio. Wahrscheinlich ist der Strom ausgefallen, weil auch die Nachttischlampe nicht angeht. Mich ergreift das Gefühl allein geblieben zu sein, inmitten von Echos, die im Rohrnetz des Gebäudes verhallen. Die Stille hat den Block aufgesogen, eine weiße, schwammige Stille. Ich hebe den Blick, die Fensterscheibe ist vereist. Wie seltsam.
Heute morgen, ich hatte die Wohnung verlassen, prallte ich gegen einen hohen Drahtzaun. Mir fiel die Aktentasche aus der Hand. Die Straße mit ihren Bäumen, Blättern und Mülltonnen schien schleierhaft. Wie durch ein defektes Fernglas gesehen, dessen Linsen voller Fuseln sind. Schnellen Schrittes ging ich schnaufend wieder zurück, hinauf in meine Wohnung.
Ein Funkenstrahl im Oberlicht. Er verschwindet. Ich gehe zum Fenster, blicke hinaus und stelle fest, dass sich die Aussicht verändert hat. Dieser Eindruck ist entweder auf meine Position zurückzuführen, oder tatsächlich darauf, dass das Gebäude um mindestens ein Stockwerk eingesunken ist. Ich nehme mir ein Glas Wasser, trinke. Das Wasser hat einen unangenehmen Beigeschmack. Ich betrachte das Glas, dann das Fenster.
Alles quietscht, knarrt, kracht auseinander. Mein Kopf schmerzt entsetzlich. So als hätte ich dort, unter der Stirn, einen Eisklumpen.
Răzvan PETRESCU
TAGEBUCH EINES MIETERS
(Februar-Juni 1990)
traducere în germană de Domenico JACONO
Ich wohne in der Strada Mirajului, Nummer neun. Ein alter Wohnblock, aschgrau, gut instand gehalten. Die Ratten kommen selten hier rein. Kakerlaken aber gibt es, sie sind rot und kriechen aus den Leitungsrohren. Ich lebe im zehnten Stock, in einer Wohnung mit zwei Zimmern, Küche, Bad mit WC und Abstellraum. Die Fenster sind groß und ich habe eine schöne Aussicht. Ich sehe die Schienen der Straßenbahn, die wartenden Menschen, die Brücke, den Park mit den verkümmerten Bäumen, den Teich und die Gebäude am gegenüberliegenden Ufer, die bei Tagesanbruch immer im Morgenrot schwimmen. Die meisten meiner Mitbewohner freuen sich über diesen Ausblick. Es sind ruhige, nachdenkliche Menschen, die besseren Beschäftigungen nachgehen. Wir leben miteinander in gutem Einvernehmen.
Seit einiger Zeit aber wird der Block von einer seltsamen Epidemie heimgesucht. Alles begann an einem trüben Februarmorgen. Ich kam gerade gemächlich die Stiegen herunter und dachte an die Arbeit, die ich würde abliefern müssen, als ich von einem harmonischen Klang überrascht wurde, der in wenigen Augenblicken das ganze Stiegenhaus erfüllt hatte. Was da spiralig heraufstieg, glich einem monotonen, irgendwie schwermütigen Gesang. Ich nahm zwei Stufen auf einmal und lief, mich mit der Hand am Geländer stützend, hinunter. Die Melodie wurde immer mächtiger. Im Erdgeschoß alles voller Leute, brennende Kerzen, ein großer und hagerer Priester, ein prächtiger Sarg, funkelnagelneu, mit Messinggriffen. Tür Nr. 1. Panait, der Schriftsteller, war gestorben. Ich dachte, dass es keinen Sinn hätte, deshalb in Gram zu verfallen. Der Mann war in vorgerücktem Alter gewesen und hatte betreffs Nachruhm vorgesorgt. Trotzdem beeindruckte mich das Ereignis. Er war der erste Tote auf unserer Stiege.
Nach einigen, genauer vier Tagen hörte ich diesen Gesang erneut. Ich zog mir die Hausschuhe an und ging hinaus ins Stiegenhaus. Getrieben von einer Neugier, der ich mich nicht entziehen konnte, lief ich lautlos einige Stöcke hinab. Ja, jetzt gab es keinen Zweifel mehr. Apostol, der Buchhändler, war umgekommen. Ein Hochkulturmensch. Was für ein Gezeter! Ich kehrte in die Wohnung zurück und machte den Fernseher an. Dann das Radio. Ich aß eine Omlette.
Als auch Lola Baltag, die Violonistin, starb, wurde mir übel. Eine Magenverstimmung, wahrscheinlich. Ich erinnerte mich, wie wundervoll sie das Violinkonzert Nr. 7 von Mozart gespielt hatte. Es konnte sich nur um eine Virose oder etwas Ähnliches handeln. Aufmerksam hörte ich die Nachrichten, dem Telefon, den Stimmen der Freunde zu. Nichts Unübliches geschah. Alles schien in Ordnung zu sein, das Leben lief ab wie gewöhnlich. Für alle Fälle kaufte ich mir trotzdem vier Päckchen Talazol und eine Platte mit Lola.
Fünf Tage später wurde der Architekt Baciu mit Fanfarenklängen zum kleinen aber feinen Friedhof des Viertels transportiert. Die Blechbläser blitzten, die Menschen folgten mit ruhigen Bewegungen dem Pritschenwagen. Der dritte Stock war gesäubert.
Obwohl ich nicht die nötigen Fähigkeiten besaß, ergriff ich anlässlich der nächsten Mieterversammlung das Wort. Kurz führte ich aus, was mich beunruhigte. Niemand hörte mir zu. Mit Ausnahme eines mich schief ansehenden Alten mit einer Kappe, auf deren Schirm Pyrates stand. Sofort nach meiner Wortmeldung ging man zum Ernst der Tagesordnung über: es wurde abgestimmt, wie in alten Zeiten. Mit heute sollte der Bereich vor dem Block zu einem kleinen Kinderspielplatz umgewidmet werden. Damit die armen Kinder einen Ort hätten, wo sie spielen könnten. Ich enthielt mich des Kommentars und fragte mich in Gedanken, ob ich mich etwa getäuscht hätte. Vielleicht sah nur ich schwarz. Gäbe Gotte, dass es so wäre!
Nur zwei Tage später zogen sich Ingenieur Fulga, achtundzwanzig Jahre alt, und Ganea, der große Historiker, im Alter von 60 Jahren, welches er faktisch im Juni erreicht hätte, mit Pomp aus dem sozialen Leben zurück. Sie waren beide sehr gelb und rochen stark nach bulgarischem Parfum. Vor lauter Freunden, Verwandten, Arbeitskollegen und Nachbarn konnte man kaum mehr das Stiegenhaus passieren. Die Seelenandacht dauerte bis tief in die Nacht. Ansprachen, Nachrufe, Schluchzer, Toasts, Brahms, Requiem, unerträglich heftiges Heulen, Beatles, Geschrei, Getrampel, aus dem Fenster geworfene Flaschen, in Gedenken an die Verblichenen, Requiem, Gekotze, Fischrogen. Ich musste eine Tablette Diazepam schlucken, um schlafen zu können.
Als ich am nächsten Tag aufwachte, noch einer. Ich fiel auf die Nase, nachdem ich über ein Holzkreuz gestolpert war, das nachlässig an der Wand des Stiegenhauses gelehnt hatte. Ohne zu wollen las ich, was auf einer Schärpe stand: Nur streben, nie sterben. Die Botschaft verstand ich zwar nicht, aber sie erschien mir schön. Aus der betreffenden Wohnung, deren Tür sorgsam schwarz eingesäumt war, trat ein penetranter Geruch. Also war auch Alamaș, der Apotheker, von uns gegangen. Aber erst, nachdem er die Krankheit, oder was es gewesen sein mag, seiner Gattin übertragen hatte, einer großen, spitzknochigen Frau, die ihm nach kurzer Zeit auf dem selben Weg folgen sollte. Mit dem Priester voran – der immer dicker wurde – Totenfahnen und Allem, was dazugehört. Wenige nahmen teil. Dafür aber waren sie alle sehr gut gekleidet.
Ab Samstag nahmen die Sterbefälle einen eindrucksvollen Aufschwung. Nicht einmal die Kinder blieben mehr verschont. Die von der Leichenbestattung sahen sich gezwungen, das Inkrustieren von Sargdeckeln, womit für gewöhnlich Kränze und Ballettszenen dargestellt werden, einzustellen. Sie lieferten die Särge roh, nur oberflächlich gehobelt, voller Splitter. Vierter Stock, sechster Stock, umkehren in den fünften, für eine verwitwete Frau Dr. jur., siebenter Stock, achter. Schlimmer als nach einem Erdbeben. Was tun? In den Zeitungen stand nichts. Ich betrachtete weiter jeden Morgen den Sonnenaufgang, so als ob dort, in dieser kleinen, immer röteren Sonne, die Lösung verborgen wäre, wie im leeren Kästchen eines Kreuzworträtsels. Eines Tages schrieb ich in mein Tagebuch: „Die kleine rote Sonne gleicht einer Pupille.“ Crăciun (Augenarzt), Manole (Redakteur) und Axente (Chemieprofessor) entgingen diese wundervollen Aussichten. Die konnten momentan nicht mehr als eine Art von Dunkel sehen. Wieder hörte ich Trauermusik. Nirgendwo in der Stadt starb es sich noch in dieser Geschwindigkeit. Nach einer dem Nachdenken vorbehaltenen Zeit fing ich an Eingaben zu verfassen, ich schickte Briefe an Zeitschriften, Ministerien, das Passamt, den Staatspräsidenten. Damals verringerte auch das Gas seinen Druck, die Warmwasserzufuhr unterbrach sich, das Licht fing an zu flackern. Von überall bekam ich ansprechend formulierte, maschingeschriebene Antworten, in denen mir geraten wurde, weiter meiner Arbeit nachzugehen, mich nicht zu beunruhigen, mir eine Freundin zu suchen. Infolgedessen blieb mir nichts anderes übrig, als damit aufzuhören. Und mich an Blumen, Weihrauch, Leichengeruch, aufgeblendete Scheinwerfer, Hupen, schwarze Armbinden – auch ich trug eine – verhaltene oder hervorschießende Tränen und an den Gottesdienst des immer heiserer werdenden Priesters zu gewöhnen. Er war fettleibig geworden. Und sehr gesprächig. Doch beging ich einmal den Fehler, ihn zu fragen, ob er von der Existenz des Jenseits überzeugt sei. Er sah mich an, er sah zu den Sternen hoch (es war Nacht, man konsumierte gerade den Leichenschmaus für einen Dichter) und rülpste. Danach sagte er mir entrüstet, dass es existiere. Ich bat um Entschuldigung, es schien nichts zu nützen. Er drehte mir den Rücken zu, und von nun an sprach er mich nicht mehr an. Es vergingen Tage. Ich sah sie morgens aus jener rötlichen, oder violetten Pupille tropfen. Einen nach dem anderen. Die Epidemie dauerte an.
Am Montag, morgens um acht Uhr, erschienen dann drei in weiß gekleidete Individuen. Die Kontrollkommission, dachte ich, und ich spürte, wie in mir erneut die Hoffnung auflebte, dass die Dinge wieder ihren normalen Lauf nähmen. In freundlichem Ton erfragten sie Informationen und schauten sich neugierig um. Sie verifizierten. Sie schrieben in Notizbücher. Die Notizbücher hatten graue Umschläge. Sie durchwühlten, sie befühlten, sie klopften die Wände ab. In weniger als einer Stunde hatten sie sich mit einem augenscheinlich professionellen Nimbus auratisiert und verabschiedeten sich von uns mit der Bemerkung, sie kämen wieder.
Am Mittwoch verschieden in Intervallen von einigen Stunden zwei Schauspielerfamilien, der Bildhauer Badea samt Mutter, ein expressionistischer Maler, und dann noch die Opernsänger Ene, Jitea und Paraschiv. Der Illusionist Ionescu, der einzige in unserem Haus ohne Studienabschluss, hatte noch bevor er ins Koma fiel versucht, dem Tod zu entgehen, indem er sich in eine Statue verwandelte. Das Phänomen wurde vom Notarzt auch gleich als Todesursache vermerkt. Der Opferkuchen war vorzüglich. Viele Autos, noch mehr Regenschirme. Es goss wie aus Kübeln.
Der letzte Konvoi war kaum um die Ecke des Blocks gebogen, als das Wehklagen auch schon wieder einsetzte. Die Familie Gutenberg, aus dem Neunten. Ihrem Wunderkind hatte auch ich ein Mal gelauscht, als es im Athenäum Flöte spielte. Sie legten ihm die Flöte mit in den Sarg. Dann bemerkte ich, dass sie auch die Möbel in einen Lastwagen verluden. Ich kleidete mich an und fuhr auf Besuch ins Stadtzentrum. Abends kam ich zurück und war nicht wenig überrascht über das langgezogene Echo, das meine Schritte auf den Stufen hervorriefen. Vielleicht erfüllten die leeren Wohnungen jetzt die Funktion von Resonanzräumen, gleich Geigenkörpern ohne Saiten. Im achten Stock traf ich den Hauswart. Ein namhafter Literaturkritiker. Er lehnte unsicher am Stiegengeländer, im Pyjama, und rauchte eine Zigarette. „Sind die Gutenbergs etwa umgezogen, Herr Pană“, fragte ich ihn. Er blickte mich müde an. Er war blass, unrasiert, sein Haar war ungekämmt. Wer weiß wie viele Bücher er für seine Rezensionen lesen musste. „Sie sind umgezogen“, schmunzelte er. „In gewisser Weise…“ Er trat den Stummel mit dem Hausschuh aus und ging in seine Wohnung.
Seit gestern ist der Block menschenleer. Schlägt man mit der Faust gegen die Wände, hallen sie vor Leere, obwohl die Wohnungen immer noch voller Dinge sind. Sie abzuholen fand mit Ausnahme der Verwandten des kleinen Flötisten niemand mehr Zeit. Es herrscht völliges Schweigen, und das reizt mich. Wenn ich wollte, könnte ich ungehindert durch möblierte Zimmer spazieren, ungestört Gemälde, Bücher, Nippes, Spiegel, Fotoalben betrachten, ich könnte an Kölnischwasser oder Parfum riechen, ich könnte mich auf Vorlegern oder Perserteppichen räkeln, mit den Fransen…mit den Fransen spielen, sie abschneiden, sie ausreißen, Kandelaber, Lüster, Leselampen anzünden, Nachthemden, Socken, Unterhosen, Anzüge anprobieren, mir Lippenstift auftragen, auf irgendeinem Instrument spielen, es gibt Hunderte hier, einige davon steinalt, mit lauter Stimme verschiedene Rollen deklamieren, Polsterschlachten veranstalten, inmitten fremder Gegenstände weinen, Türen und Schubladen öffnen, Platten, Musikkassetten, Spieldosen hören, Kaviar und Lebkuchen, Kognak oder Sekt trinken, in irgendeinem dieser Betten einschlafen, den Klang des Porzellans aus den Vitrinen heraushören, so manches Kristallglas zerbrechen, beim Gang von Zimmer zu Zimmer, von Wohnung zu Wohnung, hier und da ertappt vom fahlen Licht der Straßenlaternen.
Ich schließe die Tür ab, hänge die Kette vor. Ich leg mich ins Bett, unter die Decke, und versuche an etwas Schönes zu denken. An einen Strand. Einen verödeten Strand, auf dem Möwen picken. Wenn man sich ihnen nähert, hüpfen sie, kaum aufgeschreckt, nur wenig weg. Eine von ihnen hat nur einen Fuß. Sie kreischt lauter als die anderen. Unglücklicherweise schafft es auch ihr Kreischen nicht, den Gesang, der mir immer noch in den Ohren klingt, zu übertönen. Ein Aspirin, ein Glas Wasser. Der Fernseher funktioniert nicht. Auch nicht das Radio. Wahrscheinlich ist der Strom ausgefallen, weil auch die Nachttischlampe nicht angeht. Mich ergreift das Gefühl allein geblieben zu sein, inmitten von Echos, die im Rohrnetz des Gebäudes verhallen. Die Stille hat den Block aufgesogen, eine weiße, schwammige Stille. Ich hebe den Blick, die Fensterscheibe ist vereist. Wie seltsam.
Heute morgen, ich hatte die Wohnung verlassen, prallte ich gegen einen hohen Drahtzaun. Mir fiel die Aktentasche aus der Hand. Die Straße mit ihren Bäumen, Blättern und Mülltonnen schien schleierhaft. Wie durch ein defektes Fernglas gesehen, dessen Linsen voller Fuseln sind. Schnellen Schrittes ging ich schnaufend wieder zurück, hinauf in meine Wohnung.
Ein Funkenstrahl im Oberlicht. Er verschwindet. Ich gehe zum Fenster, blicke hinaus und stelle fest, dass sich die Aussicht verändert hat. Dieser Eindruck ist entweder auf meine Position zurückzuführen, oder tatsächlich darauf, dass das Gebäude um mindestens ein Stockwerk eingesunken ist. Ich nehme mir ein Glas Wasser, trinke. Das Wasser hat einen unangenehmen Beigeschmack. Ich betrachte das Glas, dann das Fenster.
Alles quietscht, knarrt, kracht auseinander. Mein Kopf schmerzt entsetzlich. So als hätte ich dort, unter der Stirn, einen Eisklumpen.
Stoian G. Bogdan (SGB)
„Calvar Tango” din volumul de poezie „Chipurile“
Tradus de la KERSTIN AHLERS în germană
Leidenstango
mein Leib schrumpelt ein
ja sogar mehr noch
ich habe Krämpfe meine Zähne fallen aus
meine Augen liqueszieren und rinnen mir übers Gesicht
ich schlucke meine Zunge
häute mich
mein Image eines Mannes zerbröckelt
ich werde zu einer Faser
alles was ich bin ist aus mir gerissen ist ins Feuer geschmissen
sogar die Erinnerung an mich ist zugeschnitten wie ein Foto
aus einem alten Album
ich lebe in deinem Gehirn wie auf einem anderen Planeten
und du denkst: Raus mit dir! Verschwinde spurlos!
und du willst mich wie eine Zecke entfernen
wenigstens
darum betrachtest du jeden Tag die Sonne wie einen Kauter
bis du erblindest
du willst mich sehen mich küssen
willst dass dir meine Lippen verfault erscheinen
wenigstens
du verschließt dich völlig um nicht zu kommen
du trägst Spanische Stiefel
um nicht mehr zu kommen
aber du würdest kommen – und wie
weiß ich doch
und ich würde dich anrufen nur hast du alle Telefone zerstört
und ich würde an deine Tür klopfen nur hast du alle Trommelfelle zerrissen
und ich würde zu dir hineinstürmen nur weiß ich nicht wo du bist
darum halte ich eine Jahreszeit mit weißen Linien gefangen
und durchtrete alle Gesetze als seien sie Mauern aus Papier
mit der Hölle wie ein Tumor in meinem Gehirn
wie eine unzensierte Flasche Cola zum Mund geführt
um dich zu finden
um dich zu finden
Claudiu Komartin – „Către mare”
Tradus de la KERSTIN AHLERS în germană
Meerwärts
Als ich jene sterbende Katze sah
mit ihren kraftlosen Beinen
mit dem Mund, entstellt von einem beängstigenden Grinsen
da fragte ich mich wie sie
am Ende aussehen werden
unsere Münder
meine Liebe
unsere sinnlichen und gierigen Münder,
wenn sie in der tiefen Nacht
resignierend zucken und sich verzerren werden
ich wollte den nächsten Zug nach Hause nehmen,
aber ich war schon zu Hause
und die Zukunft schien wie eine hoffnungslose Blume,
die auf dem Fluss dahintreibt,
meerwärts.
4.ÎN ITALIANĂ
Cezar Paul-Bădescu, Tinereţile lui Daniel Abagiu (“Le gioventù di Daniel Abagiu)
( Traduecre în italiană de Mauro BARINDI)
Il bacio
– consigli pratici –
Faccio parte anch’io della generazione che è cresciuta nell’atmosfera dei film degli anni ’50 e di quelli che li perpetuarono. Film nei quali il bacio, elevato al rango di feticcio, è il punto culminante della relazione tra un uomo e una donna. Il bacio rappresenta il desiderio nascosto e ardente di ogni eroe filmico, in lui convergono tutte le strade – al pari dei fiumi che inevitabilmente sfociano in un mare –, al di là del quale non esiste più nulla. Il bacio è, in parole povere, lo scopo esistenziale di ogni personaggio che si rispetti dei film hollywoodiani.
Da bambino, arrivai a odiare i baci nei film. Se si prolungavano oltre un certo limite, mia madre se ne accorgeva e di colpo si ricordava che era troppo tardi e che dovevo andare a letto. Quando non era tardi, sorgeva, innocente, la seguente domanda: “Ma sei sicuro di aver fatto tutti i compiti per casa?”. Ovviamente li avevo fatti tutti, ma non importava, perché potevo fare, in anticipo, anche quelli dei giorni dopo o quelli della settimana che seguiva. E così ero costretto ad abbandonare la stanza dove c’era il televisore e girare i pollici in camera mia, fino a quando sarebbe finito il film. Il bello è che le porte rimanevano spalancate (perché i miei controllassero a ogni buon conto quello che stavo facendo) e, dopo che era passata la fase “romantica”, dalla stanza dei genitori si sentivano spari, sgommate o un volare di cazzotti, il tutto accompagnato dalla musica specifica di una scena d’azione che si rispetti. Io però mi incavolavo perché, per colpa di uno stupido bacio, perdevo le scene di cui il giorno dopo a scuola tutti i miei compagni avrebbero favoleggiato. Col passare del tempo, sviluppai un’intera strategia per distrarre l’attenzione: quando quelli sullo schermo si preparavano a “farlo”, io perdevo all’improvviso l’interesse per il film (ah, ci siamo, questi sono arrivati ai tempi supplementari…) e bombardavo mamma con ogni sorta di domande. Mamma mi rispondeva a monosillabi per non perdersi la scena. Io insistevo, riformulavo la domanda, me ne inventavo di altre impellenti, e, ancora un pochino, passava il momento incriminato, dopo di che potevo continuare a vedere anch’io il film, senza più intoppi. Ovviamente la mia strategia non dava sempre i frutti sperati: a volte mamma cascava nella trappola della mia repentina loquela, altre volte invece era lei stessa a essere rapita dal film e mi spediva fuori per sbarazzarsi di me: “Se il film non ti interessa, va’ a letto, tesoro, non perdere tempo inutilmente stando qui”.
(…)
In alcuni di quei baci di celluloide, si vedeva chiaramente che, oltre ad avvicinare le labbra, i protagonisti facevano qualcos’altro, accadeva qualcosa di misterioso. Che cosa – ebbene, questo, per me, continuò a rimanere per molto tempo un mistero. Di tal maniera che, durante l’adolescenza, quando era arrivato il momento di metterlo in pratica io stesso, il bacio rappresentava per me un vero spauracchio. A giudicare da quello che potevo vedere sullo schermo, doveva essere una cosa complicatissima, che non ti lasciava dedurre granché nel momento in cui le tue teste si avvinghiavano invadendo l’inquadratura. L’unica cosa certa era che doveva durare il più a lungo possibile, ma la domanda che mi ponevo era: che diavolo si combina durante tutto quel tempo?
Un film cecoslovacco mi offrì un particolare in più: un giovane disinibito a un certo punto si prende gioco del suo amico, dicendogli: “Tu manco sai che devi trattenere il respiro quando baci”. Aha! quindi la regola fondamentale, che qualsiasi pivello deve sapere, era trattenere il respiro. Il problema però era che cosa fare quando il bacio durava più del dovuto; e poi, come ci si può concentrare trattenendo il respiro e facendo ciò che si doveva fare, il tutto allo stesso tempo? Comunque, dopo aver scoperto questa cosa, iniziai a impratichirmi in modo serio nel trattenimento del respiro, cronometrandomi. E qualche progresso lo feci.
Ma decisivo per la mia iniziazione a questo mistero fu un libro. A differenza degli altri adolescenti, io mi potevo considerare un privilegiato: non so per quale miracolo, tra i pochi libri lasciati dalla nonna, figurava anche un “codice di buone maniere”. Attorno ai quattordici anni, scoprii il libro, che aveva un aspetto miserevole – ingiallito, senza copertina e che cominciava solo dalla pagina 23 –, ma che conteneva alcuni titoli che mi incitarono a leggerlo con il fiato sospeso: “Come fare conoscenza con le signore”, “Come ci si deve comportare con una dama per conquistarne il cuore”, “L’arte di piacere, o che cosa deve tenere in conto un cavaliere in una società dove si trovano anche delle dame?”, “Qual è il segnale in base al quale un cavaliere può intuire l’amore della donna che ama”, “Il mezzo per attirare e assicurarsi l’amore di una donna “ e, in fine, “Il bacio”.
Il capitolo sul “bacio” cominciava in modo sistematico: “Le prime domande che siamo portati a formularci riguardo al bacio sono: “Che cos’è, da dove viene? – qual è il suo scopo?””. Subito dopo, si perveniva anche alla sua definizione: “Il bacio è l’espressione di un intimo sentimento. Esso si manifesta tramite una pressione della bocca sopra un oggetto qualsiasi, seguita da un suono più o meno intenso
(…).
Un altro tentativo di affrontare in modo pratico il problema fu sempre durante una gita, a Costineşti1. Quella volta, rimase solo nella fase di tentativo. Mi piaceva una tipa (io ero in terza liceo, lei al primo anno di università), e, dato che alla ragazza faceva la corte un altro mio amico, mi decisi a entrare in azione: la invitai ad andare a vedere insieme l’alba. (…) Fuori era ancora buio e, arrivato alla casetta dove stava lei, battei insistentemente alla finestra. Alla fine apparve, Carmen, con gli occhi gonfi di sonno. Sembrava non essere più così carina, ma che importanza aveva? – di giorno era bella. E mancava ancora poco fino al sorgere del sole (…). Dopo che il sole era sorto, mi dissi che era tassativo baciarla. Comunque. Senza aspettare non so quale altro momento più adatto. Mi imponevo ogni tipo di paletti: “Faccio ancora dieci passi e la bacio” – e mi mettevo a contare mentalmente, ma andavo oltre il dieci e non mi veniva più di farlo; “Quando arriviamo davanti a quella barca, la bacio” – e passavamo oltre la barca senza che accadesse niente di rilevante; “Le dico di tornare indietro, tanto abbiamo camminato abbastanza, e in quel momento la bacio” – e siamo tornati indietro e basta. Il ritorno fu peggiore ancora, perché la spiaggia si era già riempita di gente, e a quel punto non potevo mica farlo davanti a tutti. Perché seguitare a tirarla ancora a lungo? – alla fine arrivammo al gruppo dei nostri amici e io non avevo cavato un ragno dal buco. Per salvare un po’ la situazione, chiesi alla tipa se aveva fame (entrambi avevamo saltato la colazione) e andai a comprare qualcosa da mettere nello stomaco. Quando tornai al gruppo, la mia Carmen se ne stava sdraiata al sole vicina a quell’altro, lei con la testa appoggiata sulla sua spalla, mentre lui strusciava il mento sulla sua guancia; entrambi con gli occhi chiusi.
Solo l’anno dopo, sempre a Costineşti, avrei avuto modo di iniziarmi nella sottile arte del bacio. Una sera, alla discoteca Ring, conobbi, una tipa – non ricordo neppure più come si chiamasse. So solamente che abitava a Ploieşti e che faceva l’infermiera. Quella sera non successe niente, passammo solo gran parte del tempo a ballare, ma ci demmo appuntamento per il giorno dopo, in spiaggia. Avevo tanto tempo a disposizione, non c’era alcuna fretta! (ero arrivato al mare solo due giorni prima.) Il giorno dopo invece scopro che non avevo più così tanto tempo, perché la tipa sarebbe partita la sera, con un treno delle undici. Prendemmo il sole stesi sullo stesso asciugamano, ci baloccammo un po’ nell’acqua e insieme andammo a mangiare alla mensa. Poi tornammo in spiaggia, dove rimanemmo fino quando tutti quanti se ne andarono – eravamo rimasti solo noi e i gabbiani. Poi andammo a cambiarci – e lei a fare anche i bagagli – e ci demmo appuntamento, poco dopo, di nuovo sulla spiaggia. Ritornati in riva al mare, passeggia che ti passeggia, arrivammo a una torretta per bagnini su cui salimmo dentro. Siccome all’interno si stava stretti, lei stette seduta sulle mie ginocchia… E fu allora che ci demmo dentro con i baci! La tipa sapeva, eccome!, baciare e io mi lasciai guidare da lei. Al di là della gioia di averlo fatto finalmente, e del godimento senza precedenti che provai, mi sconcertò tantissimo quanto forte avvertissi la peluria sotto il naso, che, altrimenti, quasi non si notava (la ragazza era bruna di capelli e aveva una vaga ombra sul labbro superiore). Poi c’era la faccenda degli occhi: io li chiudevo, così come avevo visto fare nei film, ma, siccome la cosa andava molto per le lunghe, mi stufavo a tenerli sempre chiusi e di tanto in tanto li aprivo. Quello era il momento in cui vedevo i suoi – lei non li chiudeva affatto. I suoi occhi che mi guardavano fissi e così da vicino. Allora li chiudevo e preferivo continuare l’opera senza vedere più nulla.
Ci baciammo, in quella torretta, quasi senza sosta, per alcune ore, fino alla partenza del treno. Avevo sperimentato non so più quante tecniche, avevo la bocca tutta imbrattata e arrossita, ero arrivato a non sentirmela più. Dopo averla accompagnata a prendere il treno, di ritorno dalla stazione, mi accorsi di sentire un tremendo dolore ai testicoli.
Adrian Schiop
(davvero/invertito’/ pe bune/pe invers
)
( Traduecre în italiană de Mauro BARINDI)
intro: come ho scritto il racconto
con finale commovente
Forse dovrei cominciare con quella settimana a Costineşti durante la mia ultima vacanza da studente.
Quella settimana a Costineşti:
all’inizio eravamo nella fase “dai, facciamo la cima” del Făgăraş, salendo ovviamente da Porumbacu, ma, per fortuna, il tempo non ne voleva sapere di mettersi al bello. Dico “per fortuna” perché a me la montagna non piaceva e, se mi sono deciso comunque di andarci, l’ho fatto per via di Ovidiu, mi aveva fatto una testa così con le sue storie, che parevano ok da lontano. Ma, con l’avvicinarsi della partenza, il mio entusiasmo è sceso a quota zero – pensavo solo a quanto sarebbe stato scomodo dormire in tenda o al sangue che avrei sputato per lo sforzo durante la salita.
Anche Lucian aveva in progetto di andare al mare in quell’intervallo di tempo, aveva conosciuto da poco un nuovo amico, Mao, uno di Bucarest, che sapeva un sacco di cose su Braudillard e l’idea era di dormire una notte a casa sua. Ma non siamo riusciti a parlare di Braudillard, la mamma-poetessa di Mao stava passando un periodo storto e brontolava su è giù per l’appartamento, a mala pena ci ha lasciato depositare gli zaini nel terrazzo, dopo di che ci ha spediti fuori in città – Mao, ci ha spiegato Lucian, ha paura di sua madre e per questo non ha aperto bocca, non perché lei lo meni o altro, ma perché economicamente dipende ancora da lei e non si prende la bega di mostrarle di essere adulto e vaccinato1. A Lucian la madre di Mao non aveva ringhiato dietro, sicché lui e Mao sono rimasti alcuni giorni a Bucarest; io e Ovidiu abbiamo preso il primo treno per il mare, stabilendo che ci saremmo incontrati in qualche maniera con loro a Costineşti.
Ma all’ora prefissata non si sono fatti vedere, li abbiamo aspettati inutilmente all’Obelisco. La cosa si prefigurava un pelino claustrofobica, c’è sempre bisogno di una terza persona che decongestioni lo spazio. Per divertirti hai bisogno di stare in gruppo, tanto più che, nel nostro caso, ognuno era per x l’altro il miglior amico – quindi, per non sentirti a disagio, hai bisogno di una terza persona che ridimensioni le distanze nel perimetro. In fin dei conti, se si sta in due significa né più né meno fare coppia e questo ti provoca un certo impaccio nei movimenti.
Non ho granché da raccontare, x il semplice motivo che lì non è successo un bel nulla. Ma è stato ok. Era fichissimo come riuscivamo ad ammazzare le giornate senza fare niente, aspettando che quelli si facessero vivi e invece quelli no e poi no, Ovidiu si lasciava andare, contestualmente obnubilato, agli stessi pensieri (che Patapievici, che Ariès…), io, in postura da erezione, smaniavo per i corpi abbronzati attorno. Non andavamo a cuccare, né tentavamo di aggregarci a qualche cricca (Ovidiu obnubilato, io troppo timido), insomma, non facevamo niente di ciò che si presuppone si debba fare durante una scappata al mare. Nuotavamo lontano fino al largo, palpavamo l’uccello del tipo accanto (io mi rompevo subito e, a partire da un certo momento, sentivo il bisogno di martoriarlo, ma Ovidiu era capace di starsene a palparlo per ore di seguito), Ovidiu mi parlava di libri tosti (che Ariès, che I.P. Culianu…), a volte ci perdevamo in ammirevoli contraddittori o, semplicemente, spettegolavamo sul conto degli amici che avevamo lasciato a casa, che Andrei è uno snob intero più un’altra metà, che Iureca imita Mircea. In due occasioni, come ogni cretino che si rispetti quando va a Costineşti, siamo andati anche noi – nonostante tutto – al Ring, ma neppure lì è accaduto granché; ricordo un liceale, un po’ raver, credo, con i capelli tinti di un verde assurdo. Isteria collettiva, Prodigy con Fire starter, solo lui si muoveva pigramente, senza badare molto al delirio in pista. […]
Tutti tentavano di evitare la naia, io invece insistevo a farla. Mi ero laureato e la naia era un pensiero fisso, volevo farla per sentirmene sbolognato. Dato che quell’anno non si accettavano arruolamenti per la ferma a termine ridotto, ho avuto bisogno di buone raccomandazioni per vedermi in divisa da soldato. Raccomandazioni ordite da mio zio – Nicu –, è lui che ha messo in moto tutto. La qual cosa gli ha fruttato un colpo da maestro: ero stato arruolato non in un posto qualsiasi, bensì a Cluj, e non in un posto qualsiasi di Cluj, bensì nell’unità con il programma più leggero possibile.
Tanta era quindi l’impazienza di partire per la leva che sono riuscito nell’impresa per ben due volte. Quanto all’impatto sul pubblico, la prima partenza è quella che ha sortito il maggior effetto – mi sono procurato una valigia, mi sono rapato a zero, ho detto ai miei alunni che mi avrebbero perso di vista x 6 mesi, “pussy, chi s’è visto s’è visto”, li ho edotti su un sacco di consigli cretini, di ogni tipo – che il militare bisogna farlo, che così si diventa uomini etc.
Il giorno prima della partenza, tutti i membri della famiglia Marian s’affannavo attorno a me con gli ultimi preparativi – l’ingegnere Marian mi ha riparato la valigia, le padrone di casa mi hanno preparato delle cotolette. Mi hanno accompagnato in macchina fino alla stazione e, quando sono salito sul treno, tutte sono scoppiate a piangere “non dimenticarti di scriverci”. A Cluj ho raccolto tutta la gente disponibile (Ramona, Claudia, Lucian), l’ho ammassata dentro quel buco di appartamento di Lucian e abbiamo fatto baldoria fino a tardi. Lucian mi faceva coraggio tenendo Claudia per mano, “sei a Cluj, sarà fico”, Ramona edificava fantasie malinconiche in cui “io” tornavo dall’esercito trasformato in uomo, “cambierai, non hai ancora incontrato una vera donna”, “e credi che la incontrerò nell’esercito?” etc.
Il giorno dopo, ho preso un taxi per arrivare all’unità alle 12 in punto, “29.10, ore 12”, secondo quanto stava scritto sulla cartolina. Sono arrivato in un posto che ti metteva i brividi addosso per quanto era desolato, con due cani bioccoluti appisolati sotto il sole e senza l’ombra di un soldato nei dintorni. La faccenda d’un tratto ha cominciato a puzzarmi, ma mi sono detto che, probabilmente, avendo avuto raccomandazioni così efficaci, mi era stato fatto saltare il turno. Il sergente che stava al portone ha fatto un paio di chiamate, “c’è qui uno, un tale di nome Schiop, che…”, “ragazzo, qui non c’è nessuno”, “ma, non è possibile”. Ci ha pensato su ancora un po’, “dammi la cartolina”. L’ha guardata a lungo, “Già, ecco cos’è”, per farla breve, “29.10” = 29 ottobre, non 29 settembre. Mi ero presentato con un mese d’anticipo. […]
La seconda partenza è stata tranquilla, anonima, nessuno mi ha accompagnato alla stazione, nessuno mi ha compatito, e io non ho fatto più nessuna festa. La gente aspettava la mia partenza con diffidenza, e gli amici si sono inventati una storia – “se incontrate Schiop non credetegli se vi dice che parte per il militare, ultimamente si sente solo come un cane, poveraccio, e si inventa ogni tipo di pretesti pur di bere qualcosa anche lui in compagnia”. […]
Performance e competenze:
durante le libere uscite, me ne andavo alla casa dello studente. In quel periodo, al principio, andavo con una certa frequenza da Glava. Fra tutti i miei amici, lui era il solo a possedere una percezione più pragmatica, senza complicazioni intellettuali: se ci penso bene, era l’unico “sano”, senza problemi. Che fosse sano o no era cosa che mi lasciava indifferente, ma Glava mi era indispensabile per il suo crudo pragmatismo e la sua “abilità immaginativa” e ciò mi faceva sorvolare sopra ogni sua altra cosa – ogni domenica andava a messa, si metteva a letto alle 11 e si svegliava alle 6, quando doveva lavarsi i calzini, si atteneva a un orario e, in generale, si faceva i cazzi suoi.
Quando passavo in camera sua, lo trovavo, per quanto era alto, disteso di traverso sul letto, con le gambe appoggiate al muro e facendo a tutti due maroni così con i suoi discorsi insulsi – “finzioni” assurde – “Adrian, che faresti tu se avessi un cazzo come quello di un negro?, “come ti sentiresti con un preservativo infilato in testa?”, “te lo dico io, per te non sarebbe lo stesso, tu soffri più di me di claustrofobia. “Ma che faresti se il negro ti infilasse nel buco di un culo?”, risposta: “allargheresti le braccia e ti metteresti a gridare di no”. Glava diventava simpatico solo quando incominciava ad annoiarsi, perché la noia lo smuoveva dalla sua postura di tipo serioso e lo rendeva infantile – in maniera spettacolosa. […]
Cristina la beona:
[…] Grande è stata la sorpresa quando ho scoperto Cristina, “Cristina la Beona” (il nick le è stata affibbiato da Glava, che non la poteva digerire). Decrepita e stracciona, con addosso dei pantaloni di fustagno di un rosso allucinante, che si vedeva da lontano che erano di seconda mano, con la sua eterna camicetta a righe, ora sfilacciata e scolorata. Cristina la Beona appartiene alla mia preistoria, di quando vivevo a Cluj, al periodo in cui si seguivano esperienze e stati esistenziali di quel tipo, e la gente fica era quella che soffriva per via di quegli stati esistenziali2. (Cristina ne è, da questo p. di v., un esempio sublime, fragile e indipendente, con atteggiamenti convulsi, nervosi, e con storie fortemente da stato patologico – assomiglia alla tipa di Assassini nati, ma senza la componente psycho.) Tutta Cluj all’epoca fremeva in preda a stati esistenziali e a esperienze di quel tipo, mentre i miei amici con un altro stile, eccezion fatta per Glava – cioè Mircea, Claudiu, Andrei, Nicu Popa etc. – non avevano fatto ancora la loro comparsa.
Dan Lungu
Come dimenticare una donna /Cum să uiţi o femeie
traduzione di Ileana M. Pop
pagg. 227-232
Tatiana mi trascinò in camera sua e mi disse con tono cospiratorio: “Vieni, che ti faccio vedere un pene”. La guardai incuriosita, arrossendo. Rovistò nella sua libreria, composta più che altro da libri della bibliografia scolastica obbligatoria, e tirò fuori un volume senza copertina, con gli angoli delle pagine rigonfi. Lo aprì alla pagina segnata e me lo piazzò vittoriosa sotto il naso. Era un disegno anatomico in bianco e nero che rappresentava in sezione la parola vergognosa. Ci sedemmo sul divano per studiarlo con calma. Ecco dunque cosa avevano i ragazzi nei pantaloni! Questo era il babau dal quale, con molta fantasia, la mamma mi suggeriva di difendermi a qualsiasi costo! Fu una delusione totale. Una cosa leggermente ricurva e un po’ bombata all’estremità, attraversata da un canale; tutto qui. I termini tecnici come glande o scroto erano lontani dai brividi che immaginavo dovessero percorrere una ragazza quando un ragazzo le accarezzava la mano o la stringeva tra le braccia. Davanti a quel disegno schematico, la magia delle formiche fosforescenti che contavo si moltiplicasse mille volte sotto il tocco di una mano estranea diventava incomprensibile. Altrettanto difficile era comprendere il terrore ostinato della mamma. Come poteva pensare che io volessi avere mai a che fare con una cosa del genere? Con un affare così sgraziato!
“Adesso ti faccio vedere come si fanno i bambini, così mi credi”, disse Tatiana, girando in avanti le pagine.
Si riferiva a una nostra vecchia discussione rimasta, in certo modo, in sospeso. Voleva dimostrarmi di aver ragione ma io rimanevo piuttosto scettica. Lei sosteneva che in date circostanze i pisellini finissero nelle patatine e che dopo qualche tempo spuntasse il bambino, cosa che mi sembrava davvero ridicola. Tatiana, però, era irremovibile nelle sue convinzioni poiché gliel’aveva detto Andrei, che sapeva tutto. Io ero del parere che Andrei l’avesse presa in giro, così, tanto per ridere. Certo, non credevo più alla balla della cicogna, ma questa cosa del pisellino e della patatina mi sembrava davvero troppo. Anche uno di prima elementare sa che i bambini nascono dal miscuglio delle salive, che poi la donna inghiottisce e arriva fino in pancia. Qualche volta poteva succedere pure che una ragazza rimanesse incinta dopo essersi seduta sulla stessa tavoletta del water su cui era stato anche un ragazzo ed era per questo che i bagni delle femmine erano sempre separati da quelli dei maschi.
“Ma nelle case non è mica così!”, ribatté Tatiana. “No, perché tra parenti i bambini non attecchiscono” le detti io l’unica spiegazione che mi fosse venuta in mente. “E allora a cosa servirebbero il pisellino e la patatina?” sghignazzò Tatiana, che non voleva saperne di darsi per vinta. “Come a cosa? A fare la pipì!”, risposi io meravigliata, mettendola in scacco.
Ora, Andrei le aveva portato il libro delle conferme. Probabilmente Tatiana l’aveva accusato di dire fandonie e lui si era sentito ferito nel suo orgoglio di so-tutto-io. Il disegno era sempre una sezione in bianco e nero. Quella cosa sgraziata che avevo visto poco prima si trovava adesso all’interno di un canale irregolare situato nella parte inferiore di una pancia, sulla quale un punto ingrossato indicava l’ombelico. Non riuscivo a credere ai miei occhi. Ne ero totalmente schifata.
“Guarda cosa c’è scritto qui”, continuò Tatiana, “Il pene in erezione penetra nella vagina della donna.”
Quando sentii, poi, quali fossero le dimensioni di un pene, rimasi impietrita. Pensai con orrore che la mia povera passerina non avrebbe mai e poi mai potuto inghiottire un verme così grande. Tatiana esultava, incespicando nel leggere le nuove parole. A me fischiavano le orecchie. A causa di alcuni rumori sospettosamente vicini, Tatiana lanciò il libro sotto il divano. Avrei voluto chiederglielo in prestito, ma a casa non avrei saputo dove nascondermi. Mia madre entrava di continuo in camera mia e quando non c’ero frugava nei cassetti. Dietro le insistenze della mia amica dovetti riconoscere esplicitamente che aveva ragione. Poi facemmo una guerra di cuscini come Dio comanda, tanto che sua madre venne a vedere cosa stesse succedendo.
A casa, una volta sola, quei disegni mi tornarono in mente. Cercavo di ricordarne i pochi dettagli. Se stava scritto in un libro non poteva che essere vero. Mi costava ammetterlo, ma mi ero sbagliata. Il punto ingrossato che indicava l’ombelico mi sembrava buffo, come disegnato maldestramente da un bambino. Come in trance, andai in bagno, mi spogliai e mi esaminai le parti basse. “Il pene in erezione penetra nella vagina della donna.” Ma la mia patatina era piccola, incredibilmente piccola; una fenditura delicata, un buco della chiave. Non potrà mai essere penetrata da uno schifoso pene in erezione. Le dita fredde la studiavano in preda al terrore. Esisterà un qualche legame tra i seni e la vagina… mi dissi con il collo fradicio di lacrime.
Verso la seconda superiore ho iniziato ad avere un po’ di forme e a crescere in altezza. Con mia grande soddisfazione, i seni si stavano sviluppando e riempivano i maglioni a dovere. A volte li guardavo nello specchio, da davanti e di profilo, con un sorriso discreto sulle labbra. Ironizzavo incantata sul mio narcisismo. Tuttavia lo specchio migliore erano gli occhi dei ragazzi, che mi lanciavano sempre più spesso occhiate sfacciate o furtive, però mai indifferenti. Mi facevano ripensare ai complimenti che ricevevo da piccola dai passanti. Adesso ricevevo anche osservazioni sconce. A ogni modo ero sempre più carina. Perfino papà si rese conto un giorno, ad alta voce, di quanto fosse bella sua figlia. Ormai la questione del seno piatto era diventata una storia da ridere, una bambinata. Quando confidai a Tatiana la mia vecchia preoccupazione, rise fino alle lacrime e mi confessò che la sua, di ossessione, erano i capelli fini e radi, che portava corti e lavava di nascosto col petrolio. Intanto mia madre aveva iniziato a portarmi regolarmente dal dottore poiché, mi spiegò, a quest’età le ragazze possono avere svariati problemi. Era una dottoressa dal nome russo, Natasha. Una donna robusta e chiacchierona che mi diceva sempre, senza eccezione: “Forza tesoro, sali quassù!”. Dopo qualche minuto non troppo piacevole uscivo sul corridoio mentre la mamma si fermava a cianciare con Natasha. Due anni più tardi, o forse tre, credo che fossi già in quarta superiore, sentii dalla porta socchiusa la voce allegra della dottoressa: “Le dico che va tutto bene, la ragazza è stata un angioletto”. Non appena realizzai cosa intendesse, mi sentii crollare il mondo addosso. Non ebbi la forza di discutere con mia madre, ma la odiai.
Ioan Es. Pop
( traducere de Clara MITOLA în italiană)
no exit
Oltetsul 15, camera 305
1. come un mesto, maestoso uccello marino
la sfortuna plana sul dormitorio degli uomini soli
della strada oltetsul 15.
qui non ci siamo che noi. qui
la vita si beve e la morte si dimentica.
e non si sa mai che è da chi, chi con
chi, né quando né perché.
solo il vento a volte porta odore di fumo e stridore di armi
dai campi catalaunici
quando sali da me, amico, stai attento: alla porta ti accoglieranno
i pidocchi di san josé. c’è il custode qui. ti si butterà ai
piedi. ti dirà dammi cinque lei capo che ti porto sull’altra riva, la porta
è chiusa, questi mi lasciano sempre fuori, mi hanno imprigionato fuori.
tu non ci credi, amico, tu non sai, ieri è venuto l’amministratore
ha spadroneggiato su tutto il pianerottolo, adesso lui è quello che comanda
in questa camera, su questa nave maledetta sotto cui l’acqua di è ritirata
e si è fossilizzata qui, al terzo piano.
allora lo paghi, amico, ha lui il timone, si dondola di continuo
come in passato quando la nave ondeggiava sulle acque.
e se bestemmia lo ascolti devoto: lui quando bestemmia
recita preghiere, così come fanno tutti qui.
così come farai anche tu presto.
qui non ci siamo che noi.
qui la vita si beve e la morte si dimentica
solo in rari istanti di pentimento e fede, di notte
i muri si assottigliano, si allungano, si innalzano
come un sudario tremante vestito di un corpo non umano.
ma non si sveglia nessuno e di mattina il dormitorio è di nuovo una
camicia sgualcita, dalle cui tasche usciamo solo noi e basta
solo noi e basta.
qui non ci siamo che noi.
qui la vita di beve e la morte si dimentica.
Octavian Soviany
( traducere de Clara MITOLA în italiană)
Scrisori din arcadia
4 aprile
prima del consulto
L’inserviente pulisce il suolo dagli sputi
Ho alzato
a notte fonda
un bicchiere di bacardi
con la mia stessa
morte.
La mia morte semina
come un coltivatore di marijuana
e aveva
ginocchia arroventate.
Ha cominciato
a baciarmi sulla bocca.
Ma io
non sapevo fosse
la morte, la credevo
sole una
donna.
Adesso
me ne sto su una sedia di melma
e non
penso a niente.
Il tempo dell’ospedale numero nove
ha una consistenza del fango,
di cervelli tenuti
cent’anni in formalina
e quasi liquefatti.
Qui capelli e barba
crescono più lentamente.
Qui le mani delle infermiere
hanno il colore
del tè col bromuro,
e le teste dei malati
sembrano fatte di carta assorbente.
Io stesso sono un malato
che se ne sta su una
sedia di melma
come di fronte
a un tribunale invisibile
che sta per contarmi,
una per una,
le viscere,
pesandole tra le dita,
misurandole, cercando
le tracce di rossetto della
morte
che di notte mi ha baciato
la trachea con avidità.
Adesso
beviamo dallo stesso
bicchiere con la formalina
così come già fumavamo
dalla stessa sigaretta.
Io sono diventato
un paziente
dell’ospedale numero nove
perché
le mie mani serbano
il ricordo delle tue mani di schiuma.
Perché le tue unghie
si sono fatte fredde
come uno strumento
chirurgico.
Perché oggi è il 4 di aprile
mattina,
e le infermiere fumano alla finestra
raccontandosi
come meglio di prepara
il bollito
di pesce oceanico.
A me
non domanda
niente
nessuno.
Credo di
non essere mai stato
più solo.
“non vittimizzarti più
tesoro
comportati degnamente.
Una donna vera
non vuole essere amata,
vuole essere
fottuta.”
C’è un corridoio
pieno di malati
che fumano
due o tre
dalla stessa sigaretta.
E c’è questa sedia di melma
che mi abbraccia stretto
come tu
non mi hai abbracciato mai.
Ci sono i passi
dell’inserviente con
le pantofole grigie
che pulisce
il suolo dagli sputi
e il mio cervello
dalle spire.
L’emoglobina va salendo
su per le cosce delle infermiere
riempiendo loro i seni
come
grandi vele di
navi.
E c’è il sapore salmastro
del tè col bromuro, il color
topo delle
pareti.
Mi sembra
di giacere in una
palude e che le lancette dell’orologio
corrano al contrario.
Il tempo del mondo è
assai più rapido
di quello
dell’ospedale numero nove. Qui
metà di un’ora
può durare metà di una giornata,
e metà di una giornata
metà di una
settimana.
Qui
bisogna rasarsi
solo una volta
ogni tre settimane. Te ne stai su una
sedia di melma
e in fondo al corridoio
appare ofelia.
Ritorna dal monastero
Vestita di nero. Lei
ti strilla
“il tuo cervello
puzza, sfortunato!”
e ti porge un pacchetto di
sigarette scadenti.
Questa donna
una volta è stata tua moglie.
Adesso parla con i medici,
e gesticola drammatica come
una marionetta in
nero. La sigaretta
per l’appunto ha
il sapore del tè
con bromuro.
Gelu Vlaşin
( traducere de Clara MITOLA în italiană)
Tratta la psihiatrie
space phobia
esistono
spazi bianchi lungo
la finestra quando
il tuo sonno
parla
del
mio sogno
la menzogna come
ragnatele dipinte in viola o
macchina che
lava
i peccati
altrui
esistono spazi per i quali
l’altro ieri
ti avrei amata
mi sarei precipitato
impotente nella
fossa comune in cui
tu
sei
regina
esistono
spazi bianchi lungo
la finestra e
io ancora ti
aspetto
Ioana Nicolaie
Come un uccello sul filo/ o pasăre pe sîrmă
( trad. în italiană de către Anita Natascia BERNACCHIA )
1
In quella prima domenica di ottobre Sabina imparò a muoversi alla stazione. Aveva viaggiato in treno una notte intera, e il suo viso riflesso nel finestrino, un po' allungato, con le palpebre azzurrine di ombretto, con i capelli biondo-rossicci che le grattavano la giacca jeans, fluttuava come un adesivo sui centri abitati scintillanti. I primi palazzi si delinearono contro il cielo come cartoni. Così le erano sembrati anche tre settimane prima, quando aveva dato l'esame di ammissione. L'alba scivolava via sulla sporcizia visibile lungo i binari. Bottiglie rotte, vecchie buste di plastica, carta macerata dall'umidità. Oltre i ponti della periferia e le case minuscole, Bucarest si svegliava nello sferragliare delle rotaie. In fondo alla banchina, bambini di strada inalavano rumorosamente bustine di aurolac. La ragazza se li immaginò con le pupille dilatate e un odore pesante, di vinavil.
- Si incollavano la plastica al viso e sorridevano con espressioni da anziani, avrebbe detto più tardi Sabina. A sette, otto anni la loro fronte era solcata dalle rughe. Ma io ero felice, avevo in mente un'altra Bucarest. Ero sola, non conoscevo nessuno, non avevo nessun numero di telefono da chiamare. Il giorno dopo cominciavano le lezioni e dovevo trovare una soluzione. Per quelli del primo anno alla casa dello studente non c'erano posti.
Le banchine dei binari convergevano verso una specie di enorme capannone, sostenuto da una struttura in metallo. Da un lato del capannone si trovavano le biglietterie e le sale d'attesa. Dall'altro lato due edicole e chioschetti in lamiera, dove potevi comprare panini e sfogliatine al formaggio, acqua minerale e coca-cola in bottiglie da un quarto. Da sotto la visiera del suo cappellino blu con la spilla, Sabina vedeva il mondo come il disegno di un bambino, con linee storte e spazi ancora da colorare. Doveva prendere il coraggio a due mani, delineare le forme in modo chiaro, sgomitare e farsi strada verso quegli sportelli estranei, trovare il posto per i bagagli. E poi procurarsi gli annunci immobiliari.
Mentre si dirigeva con la pila di giornali verso la sala d'attesa, un marcantonio dalla pelle scura le chiese se non le sarebbe piaciuto fare un viaggio in Turchia. "Abbiamo ancora posti. Che mi dice, signorina?" Giovani ragazze superacchittate, con borsette luccicanti, si staccavano dalla folla come se si fossero date appuntamento. Non si parlavano, al massimo si squadravano da sotto le sopracciglia. I gruppi si formavano in modo abbastanza rapido, alle ragazze si affiancavano donne con borse enormi, di rafia, che portavano merci da Istanbul, ma anche giovanotti dalla pelle olivastra, maestri al gioco delle tre carte, o, più semplicemente, ragazzini che tentavano la fortuna. Ma Sabina aveva altro da fare. Si sedette tra i viaggiatori indolenziti e iniziò a leggere. Gli annunci si moltiplicavano numerosi, uno sopra l'altro: vendite, acquisti, appartamenti, terreni, scambi, affitti, tutti con un testo lungo una spanna, e passavano dalla pagina alla sua mano, alle dita dalle unghie laccate o a un foglietto di carta dove, molto di rado, la ragazza scribacchiava numeri di telefono. Titan, Colentina, Panduri, Berceni, Grozăvești... Buchi neri, con lo stesso finale enigmatico: per maggiori dettagli telefonare a...
[...]
Adesso doveva trovare un posto dove stare, doveva trovarlo a tutti i costi. Avrebbe telefonato fino all'ora di pranzo, fino a sera. Si lasciava alle spalle solo un muro e una porta già chiusa a chiave. Per nessuna ragione al mondo sarebbe tornata a casa dei suoi, nella sua stanza, da dove il futuro le appariva come una porta murata. Un brivido le attraversò il corpo. E se avesse dovuto passare la notte alla stazione? Il giorno dopo, lunedì, sarebbero usciti altri giornali, con altri annunci, altre mani che li avrebbero sfogliati, altri occhi sulla strada per andare al lavoro. E se non fosse riuscita ad arrivare proprio domani nell'atrio di marmo, con i due busti di scrittori ai lati?
Non vedeva l'ora di rivedere i suoi compagni, le ragazze con le loro camicie, i ragazzi e le loro magliette slargate. E Adi, quel tipo più grande di qualche anno, che era venuto all'esame quasi per gioco... Era allenatore, sì, proprio così, andava sempre alle partite, dormiva negli alberghi, partecipava alle riunioni, faceva la sauna, andava in palestra... Il francese l'aveva imparato grazie a una fidanzatina di Parigi. Dopo le prove scritte sembrava soddisfatto, non era stato poi così difficile, un po' di condizionali qua e là, poi qualcosa su Camus... Nulla di complicato, l'esistenzialismo, condito con due o tre massime di quelle... celebri.
La tipa che le stava accanto, una specie di Janis Joplin con i capelli sfilati verso le punte, e delle grandi foglie impresse sulla camicia, era stata la prima a gustare il caffè istantaneo.
- Andiamo a farci un caffè, offro io, le aveva invitate l'allenatore dopo l'ultimo esame.
Conosceva un posto nei paraggi, a un tiro di schioppo, dietro la facoltà di Architettura, attraversato il parcheggio, immerso nella luce bianca di fine estate. E poi a sinistra delle fontane, lungo i muri con la croce dipinta e le tracce dei proiettili della Rivoluzione. La pasticceria aveva una terrazza all'aria aperta, con tavoli e sedie di plastica. Alcuni tipi vuotavano boccali di birra uno dopo l'altro. Sabina prese un dolcetto sciroppato alle mandorle, con un retrogusto di vaniglia. E quel caffè, il caffè istantaneo di cui si vantava tanto?
- Ve lo faccio subito, disse l'allenatore. In borsa ho tutto il necessario.
Tirò fuori i bicchieri di plastica, la lattina di caffè Amigo, un cucchiaino inox e una coca-cola da due litri.
- Bevetelo presto, prima che scompaia! disse Adi ridendo, dopo aver versato la coca-cola sulla polvere magica. Il miscuglio si dissolse come un piccolo ciclone sfrigolante verso il palato. Parlarono poi della concorrenza all'esame di ammissione (quattro per un posto voleva dire qualcosa, tutto sommato), della Romania, dalla quale non riuscivi ad andartene così su due piedi, dei Doors, dei Pink Floyd... I risultati li avrebbero affissi fra cinque giorni. Chissà dove si sarebbe piazzata Seni Sabina, all'inizio o alla fine dell'elenco?
Cinque giorni dopo, un mercoledì, andò alla posta a telefonare. Una voce femminile, la sorella di Adi, le disse che sì, era stata ammessa... All'inizio non capì, poi non riuscì a crederci. Camminava sul marciapiede con un sorriso svagato, salutava qualcuno, rispondeva ad altri. Oramai basta, ce l'aveva fatta! Non avrebbe più lavato piatti in un bar, e non sarebbe finita nell'unica fabbrica per donne della città. Sentiva che l'autunno risplendeva dentro di lei. I suoi erano lontani, su una viuzza che collegava la stazione alla statale. Non li avrebbe più disturbati, non sarebbe più stata un peso per loro.
- Non mi sono mai sentita più felice! Avrebbe detto a Roxana e poi ad Eman. Sono andata alla stazione e sono salita sul treno, senza biglietto. Guardavo le colline, le montagne che nella mia testa diventavano più alte, la gente che tornava dal lavoro. Sono scesa ad un paesino non molto distante da casa. E poi, siccome non c'era più la coincidenza per il ritorno, ho fatto l'autostop. Era come se fossi già andata via da casa...
(Traduzione dal romeno di Anita Natascia Bernacchia)
5.ÎN FINLANDEZĂ
6.Liliana COROBCA, UN AN ÎN PARADIS
( trad. În finlandeză de Heini EKMAN)
Pavel menee lähemmäksi, istuu hänen viereensä ja sytyttää tupakan. Tyttö on nuori, korkeintaan 17-vuotias. Nätti, jopa punaisine nenineen ja silmät kyynelissä. Pavel katselee häntä hiljaa (hän ei ole vielä keksinyt mitään). Tyttö ei ole huomannut häntä. Hän jatkaa itkemistä. Mitä sanoa hänelle... Yritetään.
- Sadat nuoret itkevät ja katuvat sitä, että ovat opiskelleet yliopistossa, että ovat kuluttaneet koulunpenkkiä viiden vuoden ajan, mutta sen jälkeen heitä ei oteta töihin, heillä ei ole töitä, heillä ei ole palkkaa. Nykyään opiskellaan turhaan.
Tyttö nostaa yllättyneenä ja nolona katseensa kohti häntä. Mukava, suunnilleen nelikymppinen veikkonen. Lempeä ja kiltti ääni.
- Ja sinä itket koska et päässyt opiskelemaan...
Pavel odottaa. Katsotaan, avaako hän suunsa. Sonia pyyhkii kyyneleensä (kädellä) ja on vaiti. Mitä mies haluaa hänestä? Hän ei tiedä, mitä vastata.
- Tienaat rahaa vuoden, sen jälkeen menet opiskelemaan minne haluat, parhaimpaan yliopistoon. Niin teki siskonikin, joka on sinun ikäisesi, ja joka ei ole katunut sitä.
- Teki mitä? herää Sonia, silminnähden kiinnostuneena.
- Niin kuin tekevät kaikki. Teet vuoden töitä jossain, kaupassa, tehtaassa tai ravintolassa, pidät huolta jostakusta vanhuksesta, lapsesta, ei ole väliä mitä löydät, pääasia että rahaa tulee...
- Ei kuulosta pahalta, tyttö mumisee.
Pavelin mielestä kannattaisi mennä juttelemaan jonnekin muualle, ei jäädä tähän, ihmisten eteen.
Sonia ei ajattele, että hänen edessään on tuntematon mies. Ei. Itse Jumala oli lähettänyt miehen hänen tielleen, jotta tämä auttaisi häntä. Ja jos hän ei ole päässyt yliopistoon, ehkä se on hänen parhaakseen. Apuraha on pieni, se ei olisi riittänyt. Hän oli hakenut valtion työntekijöiden lapsille tarkoitettua apurahaa, se myönnettiin aina vain harvemmille ja harvemmille, siksi hän ei ollut onnistunut. Jos hänellä olisi ollut rahaa, hän olisi tehnyt ”sopimuksen” jonkun firman kanssa jo ennen pääsykokeita, ja opiskelujen jälkeen tehnyt firmalle muutaman vuoden töitä, niin kuin kaikki. Mutta jos hän tekee töitä vuoden tai pari, hän rikastuu, voi auttaa vanhempia, pikkuveljeä, ja pääsee sisään mihin tahansa yliopistoon.
- Minne mennään? Minun pitäisi lähteä...
- Asuntolaan.
- Saatan sinua vähän matkaa, jos haluat. Ei kukaan kuole siihen, ettei pääse yliopistoon. Olet nuori, kaunis, sinun täytyy taistella. Minä autan sinua löytämään jotain töitä.
- Suututko, jos tarjoan sinulle jäätelön? Ja Pavel pörröttää hänen päätään rakastavasti, isällisesti. He löytävät matkan varrelta huomiota herättämättömän baarin, menevät sisään, juttelevat. Minun nimeni on Pavel (Vasilievici), ja minun Sonia, Sofia (Nicolaievna). Pavel kyselee häneltä paljon, perheestä, kavereista, mitä suunnitelmia hänellä on. Hänen ei pitäisi sanoa kenellekään, että Pavel haluaa auttaa häntä. Mutta jos hän päättää lähteä, parempi sanoa äidille että yksi kaveri, tyttö, joka hänkään ei päässyt yliopistoon, ottaa hänet mukaansa, töihin, isosiskonsa luo. Mutta parasta olisi odottaa vähän. Pavel sanoo hänelle sitten milloin ja miten. Sonia on melkein onnellinen, vaikka häntä harmittaa ettei päässyt opiskelemaan. Hän menee töihin, tienaa rahaa, sen jälkeen kaikki menee hyvin. Alussa et tienaa kovin hyvin, tarkentaa Pavel. Olet nuori eikä sinulla ole kokemusta. Mutta vuodessa tienaat kuitenkin kolmetuhatta dollaria. Vähintään. Kolmetuhatta! Sonia mietti jo, mitä tehdä niin suurella rahamäärällä. Lukuvuosimaksu yhdeltä vuodelta on kolme-neljäsataa, eli se riittää hänelle.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
*** Da…a fost copil si Lenin… Da…a fost si el scolar… Si-n ghiozdanul lui pe vremuri A purtat abecedar! A rostit cuvintul mama Si ...
-
O viaţă de om cât vremea de mare… Bogdan ISTRU Un ceai şi o coajă de pâine Ruga să-i aducă, grăbit. La masă-ntre cărţi adân...
