Douămiismul radical în viziunea criticului Ştefania Mincu

de Dragoş Vişan


Insiduoşi, cam nonşalanţi, fără grija programului estetic, participând la cenacluri, cercuri, site-uri (reviste virtuale) cu poezii bune sau doar epatante, unii tineri douămiişti încep carieră lungă, alţii imprimă urme uşor identitare prin literatura contemporană. Eul lor poetic se dedublează ca în şedinţele psihanaliştilor. Demersul minimalist al douămiistului este legat de tot ceea ce simte ego-ul terapeutic (experimentator), dar şi cel implicat, ca pacient, prin înregistrarea întregii traume – a ”colapsului lucid” bunăoară, traversat actanţial de către poetul Dumitru Crudu. O simptomatică a acutelor pierderi de luciditate, ca la dervişii învârtitori, apare teoretizată de către Ştefania Mincu în Douămiismul poetic românesc (editura Pontica, 2007).
Cei treizeci şi cinci de scriitori, despre care e vorba-n carte, nu ţin deloc să aibă mentori culturali, nu pretind mari abilităţi discursive, ei formând o generaţie a rupturii de restul lumii. Deseori se simt exoneraţi de-a intra în U.S.R., neluând efectiv parte la evenimentele Capitalei noastre (a)culturale. Cenaclul ”Euridice” însă, condus de către Marin Mincu, găzduit în forul cultural Muzeul Literaturii Române, le-a oferit şanse mari de afirmare. Aventura dezaxării nu-i teatralizare ieftină, boemă gratuită, ci un modus vivendi, iar negativismul şi nihilismul de tip douămiist preferă stările-limită disforice, limitarea verbiajului, durerile cărnii, nu numai flegmatica, subconştienta şi impudica frondă discursivă. Ştefania Mincu le-a ghidat noile orizonturi. I-a ascultat când veneau cu texte proaspete. Marin Mincu i-a şi ajutat să debuteze la Pontica, iar din juriul unor concursuri, precum ”Mihai Eminescu”, le-a acreditat consecvent evoluţia. Dan Sociu a confirmat, obobţinând şi premiul pentru poezie al U.S.R. Lui Andrei Peniuc i s-au dat la debut auspiciile critice necesare pentru a obţine premiul filialei Bucureşti a U.S.R., chiar dacă apoi n-a mai confirmat (cum arată şi Claudiu Komartin într-un articol). Presa culturală a pus în discuţie, după 2005, marea permisivitate a cenaclului ”Euridice” la tot ce-i exprimat foarte licenţios, scabros – de parcă tinerii cercului condus de către Mircea Martin s-ar feri de aşa-zisa obscenizare (de fapt vulgarizare) a temei iubirii. Codurile folosite ţin de argoul internetului, al mess-ului în special. Fineţea anecdoticii se strecoară natural, cu subtilităţi, la modul neretoric ; metatextul e ascuns abil.
Angoasele, bucuriile cotidiene, dar şi spectacularul (aventura) care implică dinamic biologicul juvenil, nedenaturate din exterior, au locuri rezervate în poetica douămiistă, pentru că se simte în ele foarte autentic pragmatismul rostirii, mai ales în ”poezia reală” a lui Dan Sociu, a Laviniei Branişte şi a lui Mugur Grosu. Dimpotrivă, discursul ”furiei metafizice” este psihanalizat oniric, ”fără spectaculozitate” de către Ofelia Prodan. Ştefan Manasia cam exagerează implicaţiile ontologice ale morţii unui câine în poemul ce dă titlul volumului său din 2005, Amazon, după cum făceau expresioniştii şi existenţialiştii, spre deosebire de surprinderea ”nevrozei obiectelor” de către Tudor Creţu, cu rol de-a minimaliza febra epicizării, pozarea concretului. Tehnica minimalismui constituie reperul unităţii dar şi unicităţii poeziei douămiiste, iar depistarea principiilor de bază de care se serveşte aici Ştefania Mincu, în prima tentativă de exegeză a ultimei promoţii literare de la noi, apare în primele două capitole, ”Despre discursul radical al generaţiei « în răspăr »” şi ”Tot « în jurul generaţiei 2000 »” (pp. 7-31).
Detaşându-se de imediatele şi ieftinele notări ale sentimentelor (autoclaustraţi ca Nichita Stănescu în timpul scrierii celor 11 Elegii), ca experimentatori autoironici şi autoscopici, douămiiştii ajung la osmoza funcţiilor propriilor corpuri (reale) cu starea depăşirii unor complexe, textul scris făcându-i dezinhibaţi. Dan Coman, Marius Ianuş, Cosmin Perţa, Robert Şerban, Mugur Grosu, Elena Vlădăreanu, Marius Pârlogea, Robert Mândroiu, Violeta Ion, Tudor Creţu, Oana Ninu, Lavinia Branişte, Vasile Leac, Şerban Axinte se miră că ajung la avarierea conştiinţei, de se inundă poemele cu disperări, crispări, senzaţii sinestezice în transă etc. Fără a fi deloc fabricate, ci doar temperate, ”defulările directe” ale unui douămiist veteran sunt analizate psihanalitic în capitolul ”Dansează Ianuş” din cartea Ştefaniei Mincu, ele reprezentând însuşi momentul inspiraţiei artistice. Acest exerciţiu al corporalităţii discursive seamănă mult cu excesul dionisiac al coribanţilor. Unora le iese, alţii îl suprasolocită. Deşi le aprobă până la un punct ”faustismul vesel” lui Mircea Ţuglea (despre care aflăm că “pe alocuri […] e inegal”), ”defularea retorică” elegiacei Elena Vlădăreanu, chiar ”vocea dictatorială” lui Adrian Urmanov, în Douămiismul poetic românesc Ştefania Mincu constată că nu le iese încă suficient repunerea cu naturaleţe la loc – ca scenariu trăit, nu jucat – a ludico-tragicei dezintegrări de personalitate, ca în cazul majorităţii douămiiştilor. Versurile din ultimul volum al lui Ţuglea, intitulat tautologic Mircea Ţuglea (2001), surprind lumea începutului de mileniu în degringoladă. Prin referinţele sub-culturale şi anecdotica mult amplificată, livrescul lui Ţuglea nu deranjează deloc, iar agnosticismul, infatuarea eului poetic este însoţită constant de perspectiva ludică, îndeosebi în ciclul ”poeme vieneze”, contrastând cu un climat stradal balcanic depersonalizant (”la sifoane, remix”). Stridenţa antiprozodică este clamată neosuprarealist (”live! Unplugged!”). Totuşi, Ştefania Mincu observă în finalul articolului despre Ţuglea, o nouăzecistă ”voluptate, aproape tactil-lingvistică”, erotizarea în exces a cadrului vienez, conform teoriei sentimentalismului anacronic din ”Manifestul fericismului” (2005). Tehnicile douămiiste sunt câteodată greu asimilabile, infectate de-o dospire malignă a pulsiunilor. Adrian Urmanov creează iluzia ”sensibilităţii consumatorului de text poetic” în manifestul său literar ”generaţia tu : o altă inimă/ o altă literatură” dela Euridice, dar mărturiseşte că ar urmări ”eficienţa manipulării” cititorilor săi. N-am vrea să abunde astăzi doar cazurile grave, ajungându-se în colapsul expresivităţii poetice. De preferat şi compatibil cu dorinţa actuală ar fi ”interfaţa comunicaţională” vizată de ”textul utilitar” teoretizat şi practicat de Urmanov, dar nu prin exacerbări ale nefirescului unor ”poeme de dragoste din 2003 oripilante la “stadiul carnal” ca în versurile: ”totul trebuie să fie atât de cald andrei”, ”îţi vorbesc de aici de jos/ de lângă tine” (”mă frec uşor de pielea ta când îmi îngheaţă/ sângele noaptea de frică”).
Cazul Oanei Ninu schimbă total datele decorticării psihicului feminin ca pe-o portocală, continuând azi la modul explicit, fără pudoare, francheţea argheziană, prin cruzimea imagistică a scenariului erotic la Geo Dumitrescu şi Ion Caraion, de exemplu în poemul ei de referinţă ”Mandala” : ”degete neastâmpărate scormonindu-mi în trup” ; ”miroseau […] a ojă expirată a spărtură şi a cuminecătură”. Unul dintre primele ei poeme, ”temele tu-ului” este ludic dar terifiant, ca-n Hitchcock : ”o pasăre-fierăstrău taie moarte în felii groase de cinci coţi/ se-nvârte în cercuri mari deasupra ta […] s-o simţi umedă şi albă ca laptele ţâşnind în râuri dintre picioare”.
Deconspirarea imoralităţii sau maladivelor stări interioare parvine à rebours faţă de stereotipia din limbajul textualist a liricii optzeciste, sau faţă de turnura egolatră nouăzecistă – şi funcţionează împotriva unei perspective parodice asupra datelor realului. Cu obiectivitate sau nu, toate mass-media vorbesc despre implicarea netemperată a biograficului, a crizelor juvenile de personalitate din douămiism.