Propunerea mea de azi

 

Alexandru Mușina

ÎMI AMINTESC SÂNII TĂI

Îmi amintesc sânii tăi. Un peisaj tânăr.

Acum. Prins în plasa firelor de curent.

Sub cerul înecat în motorină. Abia respirând.

 

Îmi amintesc sânii tăi. Și-n loc

Să mă zbat, să urlu, întorc

Doar capul. Și zâmbesc.

 

 

Acesta e poemul lui Alexandru Mușina. Eul poetic din poem – cel ce vorbește în acest poem – trece printr-o încercare foarte grea și această încercare foarte grea o descrie în felul acesta : „Acum. Prins în plasa firelor de curent./Sub cerul înecat în motorină. Abia respirând.”.  Cu fiecare nou detaliu înfățișat, înțelegem că personajul-narator din poem se află într-un impas, unul din marile impasuri ale vieții, când ai impresia că nu mai există nicio ieșire și toate soluțiile sunt pierdante. Ce mai încolo și încoace, personajul-narator din poem a ajuns într-o situație foarte dificilă, în una dintre marile încurcături ale vieții, într-o capcană, de unde poți ieși doar învins. Personajul poemului trăiește o mare cumpănă.

Întrebarea mea e ce-l face să-i  facă față ? Amintirea sânilor iubitei sale? O amintire dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat? O amintire? Doar asta?

Firește că și asta, dar nu e doar atât. Nu e doar această amintire. Mai e ceva. Dar ce?

Reiau întrebarea de mai sus: Ce-l face să-și păstreze sângele rece? Doar acea amintire din trecut? Oare doar ea?

După părerea mea, nu doar ea. 

Răspunsul meu ar fi că speranța sau credința că la capătul tunelului îl așteaptă iubita sa, îl face să depășească această situație fără ieșire.  Visul la iubita sa îl face să reziste cu brio acestei încercări grele sau oricăror altor lovituri pe care le-ar fi putut încasa.

Altfel spus:

ceea ce-l face pe personajul poemului să nu cedeze e credința sau visul că, dacă se va ține tare pe poziții, o va reîntâlni pe iubita sa. Important e ca acum să nu se lase doborât din picioare și pe urmă totul va fi foarte bine, așa cum a fost și altădată, până la acest impas devastator. 

Propunerea mea este să scriem și noi un poem despre impas. Ceea ce l-ar putea face pe personajul poemului nostru să rămână în picioare ar fi gândul (sau visul) că, dacă va rezista,  după asta va trăi din nou acele lucruri foarte frumoase, pe care le-a mai trăit cândva, în trecut.  Visul la acele  lucruri frumoase îl va ajuta să treacă peste cumpăna de acum.

Vremurile de  azi reprezintă o încercare la fel de grea ca cea descrisă  de Alexandru Mușina în poemul său. 

Dar fiecare dintre noi are un al as în mânecă. 

Așadar, vă invit să scriem un poem despre lucrurile frumoase din viața noastră de până la pandemie, la care visăm, sperăm, credem că vom reveni după ce aceasta se va sfârși. Așadar, care ar fi acele lucruri frumoase pe care le-am trăit cândva și visăm să le trăim și după această pandemie, care ne ajută să nu capotăm, să nu cedăm, să nu ne pierdem mințile și să rezistăm?

Figura de stil folosită de Alexandru Mușina în acest poem este metonimia- „sânii tăi”, de exemplu. Femeia iubită fiind sugerată printr-o parte a corpului ei.

Nu vă propun să utilizați și voi metonimia. O poate face doar cine vrea. Celorlalți le-aș propune să înlocuiască metonimia ( „sânii tăi”) sau metaforele din poemul lui Mușina („Acum. Prins în plasa firelor de curent./Sub cerul înecat în motorină. Abia respirând.”) prin istorii.

Adică să împletim două istorii. O istorie din prezent unde totul e rău cu una din viitor unde sperăm  că totul va fi bine, fără s-o facem însă la modul simplist.