cronica la moni stanila

bogdan odagescu
(preluat de pe CLUB LITERAR)


poesis international, no.1

RAS/putin – imperativele dogmatistei


În iunie 2008, Moni Stănilă își începea un articol polemic, publicat pe rocultura.ro, în care ataca replicile tăioase anonime din spațiul virtual cu următorul alineat: “Mă numesc Monica Stănilă, m-am născut în jud. Timiş din părinţii Dan şi Aurelia, îmi place berea şi slujbele ortodoxe cântate în psaltică, iar pentru orice alte informaţii (normale!) vă stau la dispoziţie”. De aceste rânduri mi-am adus aminte citind postoi parovoz. confesiunile dogmatistei (charmides.ninpress, 2009), carte de poezie pe care autoarea o consideră debut (iar dacă ea așa susține, doar apelând la tehnicalități putem să o contrazicem), deoarece volumul, încă din primele rânduri, asta oferă: o exprimare răspicată a eului, fără ocolișuri, în forță, o conștiință hiperactivă, orice formă reflexivă a discursului devenind astfel un statement răspicat, un amendament la identitate: sunt puternică/ stânca din mijlocul camerei sunt eu/ şi umbrela pe care o arunc deasupra capului/ ca pe un lasou mă va purta spre turnul înalt/ în care doarme Voronin (am re(de)venit). Departe de portretul de grup al promoției 2000, neavând foarte multe afinități cu scriitoare ca Elena Vlădăreanu, Miruna Vlada sau Domnica Drumea, însă lăsând la vedere și zone discursive care o apropie de acestea, sublimând autobiografismul, de cele mai multe ori la mile distanță de minimalism (fie el de ton sau al mijloacelor tehnice), frondă sau exhibarea limbajului, dar la fel de departe de un baroc al formelor, explorând obsesiv alte zone decât lirica unor Dan Coman sau Teodor Dună, poezia Monei Stănilă are o specificitate destul de puternică încât să se ridice în contextul actual ca o foarte binevenită porție de altceva.


Pentru Moni Stănilă, ingredientul speculativ, abscons, acel ingredient care însoțește de cele mai multe ori poezia bună, vine din cu totul alte zone decât din nesiguranța eului, din lamentații. Dimpotrivă, traiectoria te(le)ologică, drumul precis, dar având de cele mai multe ori nuanțe de insolit, este departe de fragmentarea sensului, de îndoială sau deznădejde, întotdeauna se merge spre: ia-ţi sania/ - marea a îngheţat pentru prima dată anul ăsta -/ ia-ţi sania şi hai să navigăm (ia-ţi sania). De asemenea, există o formă de cuantificare și de (re)definire poetică a obiectelor, a stărilor, o sublimare a sensului care pune punctul pe i – în limbaj nimic nu se pierde, totul se transformă: portocalele de pe masă sunt sferele/ care ne fac fericiţi anul ăsta/ - colorate imperfecte -/ taie-le în bucăţi egale/ fericirea de azi e fosta raţie (cântec).


Acest echilibru al sensurilor presupune și o metafizică implicită, o forță ordonatoare, un centru la care ne raportăm. Aici intervine dogmatista - fiecare imperativ declanșează o ruletă rusească: în mintea mea dansăm/ dă mâna şi hai să ne privim ca-n filme/ e cazul să fim mai serioşi/ […] // hai să fim mai responsabili/ îţi pregăteşti strategii/ ştiu că te dor ochii şi genunchii mei sunt bolnavi/ dar hai să lăsăm astea// e timpul (în mintea mea dansăm). Această ruletă este una serioasă și crâncenă, evident riscantă, evident răspicată și în forță, presupune o luptă ontologică, iar riscul unui astfel de discurs este cel al tezismului fără acoperire. Într-adevăr, de poezia Monei Stănilă nu sunt străine nici eticul, socialul și nici morala, însă toate aceste puternice infuzii sunt acolo din instinct de supraviețuire, din dorința de protejare a identității, cu alte cuvinte: dacă sistemul se schimbă, dacă ei fac asta, noi cine devenim, eu cine sunt, cum ne vom raporta la alteritate, ce ne va deveni conștiința? ne vor introduce cipuri în antebraţ/ nevoia lor de identificare/ nevoia noastră de dispariţie/ de dizolvare// fiecare deget al tău va trasa atunci/ pe buza mea/ o insuportabilă hartă universală (pe când cu tine). Tezismul este salvat tocmai prin faptul că nu apelează la tehnici subversive, nu este învăluit în narațiune sau ambalat în imagini care fură ochii, nu apelează la forme brutale, la terorism textual ori la sofisme, ci este livrat într-o variantă soft, care lasă loc și cititorului în text. Cernute prin filtru ideologic, poeziile acestui volum sunt interesante nu urmărind un discurs creștin ortodox, nu disecând sufletul rus intrat în patrimoniul clasic, nu aplicând o grilă pe filieră marxistă, a literaturii angajate politic, ci tocmai urmărind deviațiile de la aceste tipologii, ereziile, depășirea măsurii, micile răbufniri, excese, astfel relevând tensiunea sugerată de titlul unuia dintre ciclurile poetice: distanța dintre Rasputin și Putin în RAS/putin, ruptura asumată la nivel personal, inclusiv ca mască poetică, în ultima parte a volumului: trecătorii nu spun nimic/ bună ziua domnule Rasputin/ vă invităm la o cafea domnule RAS/ putin// trecătorii se uită pe furiş/ la pelerina atîrnată peste balustradă/ dar nu au curajul s-o atingă (portret).


Făceam mai sus trimitere la o luptă ontologică, fără a menționa însă că în poezia Monei Stănilă spațiul confuz în care aceasta are loc este lama subțire de cuțit dintre ficțiune și realitate, dintre text și existență, o graniță incertă, greu de determinat: nu voi ştii niciodată cum se deosebeşte precis/ realitatea de ficţiune/ care pom se apleacă din drag/ şi care din boală (sub castani). Astfel trebuie înțelese în opoziție elementele de decor natural atașate unei nostalgii romantice (preponderent în prima parte a volumului) și imaginile recurente ale cărții deschise, ținută în mâini – nu ca opțiuni poetice care țin de curente literare, ci ca membri ai unei dihotomii pe muchia căreia se construiește întregul discurs, anxietatea provocată de moarte suflând tot timpul aburi în ceafă: nu suntem nemuritori îmi vine să strig/ nu suntem nemuritori scrie pe sticlă degetul/ moni (dogmatista).


postoi parovoz. confesiunile dogmatistei este un volum deschis multor grile de interpretare. Deși identitatea, după cum spuneam, este una răspicat exprimată, foarte interesante zone de speculație apar în relația dintre masculin și feminin, în raport cu figura tatălui sau cu divinitatea. Acum îmi dau seama că nu am spus încă mai nimic despre implicita candoare a erosului sublimat, despre ironia digresiunilor cu rădăcini sociale și politice sau despre religiosul care stă în spatele poeticului. Debutul Monei Stănilă (spune ea debut, eu o cred) este un volum care urmărește poeticul, folosind mijloace poetice, și se concretizează în poezie dincolo de orice alte valențe. postoi… este, însă, un volum din care multe fragmente s-ar potrivi ca moto-uri în Jurnalul fericirii, iar asta, cred, făcând poate abuz de naivitate, că e de foarte bine.