text difuzat la Europa LIBERA

Săptămîna trecută pe terasa Orpheus a avut loc spectacolul "FOOTAGE" de Nicoleta Esinencu, în care au jucat actorii Alexandru Pleşca, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc. E un spectacol despre 7 aprilie.

Cu toate că tema revoluţiei din 7 aprilie înăbuşită în sînge şi a terorii fără precedent care a urmat apare în spectacol abia pe la jumătatea lui, în scurt timp devine centrală. Din acest moment, cele trei personaje monologhează doar despre ceea ce se petrecuse în acele zile de restrişte şi de pomină pentru istoria contemporană a Republicii Moldova. Toate celelalte lucruri despre care conferenţiaseră pînă atunci sînt abandonate. Se schimbă şi tonul, dar şi atitudinea celor două fete şi a băiatului care parlamentează în faţa spectatorilor. Brusc, renunţă la tonul persiflant pe care-l îmbrăţişaseră pînă atunci şi la băşcălia usturătoare cu care trataseră realitatea din jur ca să devină gravi şi pe alocuri foarte aspri. Pe undeva, ai impresia că sînt nişte monitori care nu s-au implicat în iureşul evenimentelor şi doar au urmărit foarte atent ceea ce s-a întîmplat şi au contabilizat reacţiile societăţii şi a puterii. Cu cît însă te adînceşti mai mult în apele spectacolului, îţi dai seama că şi cei trei tineri au fost în acele zile în stradă şi au fost aruncaţi şi ei în beciurile mucegăite ale poliţiei. Aşa şi explică rechizitoriul lor şi ironia lor muşcătoare. Personajul întruchipat de actorul Alexandru Pleşca repetă obsesiv şi foarte des că parlamentul şi preşidenţia ard, iar în timp ce cele două instituţii sînt mistuite de flăcări, conformismul şi laşitatea sînt în floare. Cei trei actori insistă foarte mult asupra faptului că foarte mulţi ziarişti au închis ochii asupra abuzurilor şi nelegiuirile dictaturii, preferînd să mănînce seminţe de floarea soarelui pe sticlă decît să ia atitudine faţă de teroarea instituită de regimul voronist. Sînt puşi la zid medicii care au tras muşamaua peste crimele puterii, tăgăduind că tinerii care au murit în timpul revoluţiei, de fapt, au fost omorîţi de către copoi. Dar şi poliţiştii care, după ce se întorc din oraş unde i-au stîlcit pe tineri în bătăi, brusc, devin foarte tandri cu copiii sau cu nepoţii lor. Dramaturgul Nicoleta Esinencu denunţă în special discrepanţa dintre atitudinea mioritică şi narcisiacă a unora dintre concetăţenii noştri care preferă să discute despre calităţile dulceţii de căpşuni decît să-şi deschidă larg ochii asupra experienţelor limită pe care le-au trăit fiicele lor în beciurile poliţiei. Preferă să-şi astupe urechile decît să audă adevărul, ilustrînd cum nu se poate mai bine expresia satul arde, dar baba îşi dă buzele cu ruj.De aia, şi este complet justificată revolta celor trei tineri contra unor asemenea conetăţeni care, pentru a-şi păstra iluziile pe care le aveau, preferă mai degrabă să-şi ignore propriii copii şi să-i întoarcă spatele prezentului. Pentru aceşti oameni 7 aprilie nu a existat. Sau dacă a şi existat nu se poate compara cu o discuţie despre calităţile dulceţii de căpşuni.