Observator cultural, Nr. 273 / 1 - 7 iulie 2010



Gulagul nostru


Daniel Cristea-Enache




După Născut în URSS (2006), care încerca să creeze o breşă în discursul compact anticomunist, Ultimii eretici ai Imperiului de acelaşi Vasile Ernu ambiţionează să construiască o nişă.

Reuşita primei cărţi rămîne una incontestabilă. Cu un mix de nostalgie şi ironie, autorul recupera şi proiecta un comunism personal, privat, intim legat de vîrstele biografice la care îl trăise. Această perspectivă atît de omenească, remarcabil modulată printr-o stilistică şi o „dialectică“ de uz propriu, intra în coliziune cu perspectiva cealaltă, distanţată şi delocalizată, a specialiştilor noştri postrevoluţionari în condamnarea comunismului: acei subiecţi veniţi parcă de pe o altă planetă, pentru a se ului de un totalitarism la care ei înşişi au contribuit.

Vasile ERNU , Ultimii eretici ai Imperiului, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 320 p.

Cartea de faţă le este, într-un fel, dedicată campionilor (dez)implicării oportune, giruetelor moral-ideologice şi profitorilor tuturor situaţiilor din care coeficientul de risc a fost eliminat. Vasile Ernu nu ridică acum miza, aşa cum s-a afirmat (Paul Cernat), fiindcă mizele erau de la bun început importante, ci se străduieşte să schimbe formula. Elementul privat din Născut în URSS trebuie convertit, în Ultimii eretici..., în raport politic; experienţele personale se cer generalizate şi extrapolate; iar interpretarea din unghi propriu şi din interiorul fenomenului, asumat subiectivă, va fi substituită printr-o evaluare „rece“, cu indice mai mare de obiectivitate.

Între ipostaza descriptivă şi critică, de analist, şi cea plastică, de prozator al cotidianului (post)comunist, autorul, extrem de pragmatic, alege varianta delegării şi intersectării de roluri. Vocea lui Vasile Ernu se pierde, la momentul potrivit, printre vocile unor personaje care îi preiau ideile „periculoase“ pentru a le susţine în faţa cititorului. Întreaga carte e concepută ca un dialog între un „Mare Instigator“, A.I., şi un mai tînăr „eretic“, Vasiliy Andreevici. De la alternarea la multiplicarea vocii: fiecare din cei doi epistolieri evocă, invocă şi citează copios contribuţii ale altor personaje, titularizate prin majuscule (Entuziastul, Estetul, Cinicul, Bibliotecarul) sau desemnate prin liniştitorul „un prieten“.

Iniţial incitat de această democratizare şi subîmpărţire a cîmpului cărţii, lectorul va sesiza destul de curînd avantajele concrete ale autorului unic. El poate schimba registrul şi chiar tema discuţiei, printr-o simplă intercalare. Se joacă în acelaşi timp cu unghiuri diferite de abordare şi interpretare. Obţine un spaţiu de manevră textuală foarte larg, întrucît, dacă monologul este redundant, dialogul generalizat activează şi dinamizează. Poate cita sau, dacă nu citează, poate compila oricît, fiindcă subiectele subiecţilor sar din orice logică a discuţiei. În fine, un efect deloc neglijabil îl constituie deresponsabilizarea emitentului. Enormităţile pe care i le debitează, lui A.I., „un bun amic“, iar lui Vasiliy Andreevici, un „Farmacist“ mai tînăr, vor rămîne suspendate în albul paginii. La peste douăzeci de ani de la dispariţia cenzurii, Vasile Ernu redescoperă farmecul stilului esopic şi beneficiul feluritelor identităţi. Să vedem o mostră de discurs: „Contrabandiştii de alcool care apar fugitiv în roman sînt oglinda lui Ostap Bender: într-un stat silnic şi cu legi arbitrare, singurii oameni liberi sînt contrabandiştii şi escrocii. Şi Statele Unite, şi Uniunea Sovietică sînt, între 1920 şi 1930, state nebune: legea Volstead, în Statele Unite, dă naştere celebrilor gangsteri din Chicago; Uniunea Sovietică dă naştere unor mărunţi bişniţari ca Ostap – descendenţii lui lipsiţi de umor au cumpărat, sub Elţîn, marile întreprinderi ale Rusiei şi au devenit miliardari.“ (p. 169). Puţin mai încolo: „Două ţări, din care una abia îşi exterminase indienii, iar alta – cetăţenii luaţi de pe stradă arbitrar, în număr de milioane se aliază şi înving o a treia ţară, care transformase rasismul în genocid. Diferenţa dintre Statele Unite, Uniunea Sovietică sub Stalin şi Germania nazistă e doar una de grad, nu una de natură. Cei care au cîştigat războiul au cîştigat, odată cu victoria militară, şi victoria morală – dreptul de a fi avut dreptate, de a fi luptat pentru cauza cea bună“ (p. 171).

„Istoria ironică şi cu tîlc“ a amicului lui V.A., preluată şi comunicată lui A.I., este jenantă ca interpretare a realităţii istorice, comică prin forţarea şi răsturnarea ei, dar foarte sugestivă ca orientare. Logica de orientare a „ereticilor“ lui Vasile Ernu şi a autorului care îi deplasează, în carte, pe poziţii dinainte stabilite este să echivaleze prin orice modalitate discursivă (mai puţin cea de asumare fără narativizare a propriilor convingeri) totalitarismul sovietic cu liberalismul occidental. În regim comic, indimenticabilul Ostap Bender, departe de a fi un mărunt bişniţar, e imaginea întoarsă a Uniunii Sovietice în care trăieşte. În regim tragic, Şalamov ori Soljeniţîn sînt aceleaşi embleme ale unui regim pentru care libertatea individului contează numai în măsura în care îl afectează. Personal, mi-aş fi dorit să văd şi în Ultimii eretici ai Imperiului libertatea unui autor care, gîndind (oricum, orice), îmi oferă traiectul acestei gîndiri, procesul ei; fără mistificări şi fără trucuri retorice ieftine. În noua formulă a lui Vasile Ernu, această gîndire poate fi reconstituită: dar nu din elemente şi aspecte franc prezentate, ci din fărîme obsesionale revenind ici şi colo, din cîteva tipuri de „rezolvare“ a conflictului ideatic şi din modificări sesizabile ale implicării narative.

Lăsînd deoparte personajele şi măştile utilizate de autor, cartea se organizează, pe un al doilea palier, tocmai prin ceea ce el le împrumută: şi anume convingerea, nu foarte eretică, potrivit căreia dispariţia URSS e tragică sau măcar dramatică. La V. Ernu nu se vede un regret după comunismul naţional, „local“, ceauşist ori titoist, ci după acela imperial, strivitor prin dimensiuni şi prin conştiinţa forţei lui istorice. Între individualitatea care se opune colosului şi duce mesajul acestei împotriviri în lumea liberă (Soljeniţîn) şi, respectiv, individualitatea ce rămîne, prin experienţă şi scriitură, în orizontul Gulagului (Şalamov), autorul nostru optează pentru autorul Povestirilor din Kolîma. Rezistenţa, cîtă e, şi reflecţia, cu riscurile ei, trebuie să rămînă în interiorul acestui spaţiu, în matricea lui; odată exportate, ele devin consumabile ale maşinăriei mediatice occidentale. Valorile Estului totalitar sînt nepreţuite, în Ultimii eretici ai Imperiului, şi a le confrunta cu cele ale Vestului ar însemna o intrare dezgustătoare într-un circuit comercial. (Cu cît umblă mai mult pe mapamond şi ţin mai multe conferinţe, cu atît personajele lui Vasile Ernu sînt mai dezgustate de orice formă de comerţ.) În schimb, valorile occidentale sînt privite cu mefienţă, într-un discurs suspicios, sau caricate, într-unul parodic. Faptul, de pildă, că Soljeniţîn a pus o inexistentă lingură în mîinile deţinuţilor din Gulag ar arunca o umbră de dubiu asupra mărturiei sale. „Ereticul“ ce nu ezită să compare, prin intermediari ficţionali, Statele Unite cu Germania hitleristă şi cu stalinista Uniune Sovietică este deodată foarte scrupulos în notarea, via Şalamov, via A.I., a acestui amănunt. Însă eroarea lui Soljeniţîn nu face decît să incrimineze şi mai mult infernul contemporan construit, prin Gulag, de către „echivalentul“ georgian al lui Roosevelt. Într-o uimitoare mişcare de balet ideologic, Gulagul autentic e folosit aici împotriva Gulagului „fals“ pe care Soljeniţîn şi alţii îl construiesc, în lumea liberă, împotriva Gulagului nostru...

Nu poţi să nu te întrebi: oare n-ar fi fost bine să avem mai multe asemenea mărturii despre realitatea nedistorsionată a paradisului socialist? Mai multe gesturi de rezistenţă şi disidenţă, mai multe acţiuni sau tentative de opoziţie? Accentuînd pe acţiune şi semnificaţie politică, pe limitarea conştientă a spaţiilor de control folosite de Autoritate, cartea lui Vasile Ernu sugerează, recomandă, propovăduieşte implicarea. În această grilă, rezistenţa prin cultură a intelectualului român a fost ceva jalnic. Cu inevitabilitate statistică, însă, în aceeaşi carte disidenţii, rezistenţii şi opozanţii regimului comunist sînt priviţi în lumina orbitoare a farului unional. Ce au făcut ei este discutat „critic“, dar nu pe vectorul împotrivirii la totalitarism (nu despre asta era vorba?), ci prin comparaţii descalificante şi împingeri în derizoriu. Analiză cu pigment comic, à la Ernu: „Disidenţii, pe care tu îi descrii atît de bine – îi scrie V.A. lui A.I. –, sînt parte integrantă a sistemului comunist. Ei nu au părăsit niciodată regimul comunist, din simplul motiv că au comunicat cu el, dar nu în cifre şi în bani, ca într-un sistem bazat pe economie, ci cu ajutorul cuvintelor, al textelor. Disidenţii au vorbit pe limba regimului. Ştii cine a comunicat şi s-a comportat altfel în sistemul comunist? Şi care mie mi se par mult mai semnificativi decît disidenţii? Ei bine, din punctul meu de vedere, există un grup care face o notă aparte şi care are un rol cel puţin la fel de important ca acela al disidenţilor: speculanţii (aşa cum îi numeam noi) sau bişniţarii (aşa cum le zice aici). Prefer varianta rusească a termenului, cu toate că ambele au, în principiu, acelaşi sens“ (p. 68).

Ne-am întors, iată, la o limbă a comerţului, aici subteran, dar săpînd mai adînc decît disidenţii, ulterior ieşit la suprafaţă şi structurînd ca o piaţă, în viziunea autorului, spaţiul conştiinţei libere. „E adevărat că sistemul sovietic nu a fost una dintre cele mai bune lumi posibile, chiar a fost în anumite momente excesiv de dur şi de intolerant“ (pp. 135-136), dar – şi aici urmează un dar aglomerat ca o intersecţie metropolitană – parcă voi, în capitalismul Viţelului de aur, mai aveţi timp liber? Parcă voi, în Occident, sînteţi mai puţin terorizaţi de creditul la Bancă? Parcă voi, în America, nu i-aţi omorît pe indieni şi pe negri? Parcă Soljeniţîn a văzut vreo lingură în Gulagul nostru? Parcă ceauşismul românesc a fost mai bun? Parcă Omul este azi mai fericit?

După un minuscul „e adevărat că“, se desfăşoară, practic, întreaga carte a unui autor ce manipulează legăturile referenţiale pînă cînd propriul discurs îl trădează. Şi nu o dată. Să reluăm o secvenţă de mai sus: „speculanţii (aşa cum îi numeam noi) sau bişniţarii (aşa cum le zice aici)“. „Le zice aici“: formulare impersonală şi o Românie care nu merită prea multă atenţie. E mică rău. „Îi numeam noi“: formulare la persoana I plural, aproape oficială, şi destul de ameninţătoare fără imperfectul nostalgic al marii Uniuni Sovietice...

Citind cu atenţie această carte ambiţioasă, însă dezamăgitoare (lăudată febril de cîţiva comentatori anume pentru atitudinea ei critică), realizezi că ereticii pozitivaţi de autor şi plasaţi în titlu sînt mai degrabă ai Imperiului defunct decît împotriva lui.


un articol de Daniel Cristea Enache