Un alt text de Charles Bukowski

Oamenii ca florile

ce de-a muzici
pe străzi-
în sfârşit
oamenii-s ca florile

poliţiştii şi-au predat
insignele
soldaţii şi-au aruncat
armele
nu mai avem nevoie de puşcării
sau de ziare de ospicii sau de
lacăte pe uşi

o femeie dă buzna pe uşă
IA-MĂ! IUBEŞTE-MĂ!

e frumoasă ca o ţigară după
o masă cu friptane
o iau

dar după ce pleacă
mă simt ciudat
încui uşa
scot un pistol dintr-un sertar
are şi el
felurile lui de iubire
IUBIRE! IUBIRE! IUBIRE!
cântă mulţimile pe străzi

trag prin fereastră
cioburile-mi taie faţa şi braţele
nimeresc un băieţel de 12 ani
un bătrân cu barbă
şi-o fată superbă ca
florile de liliac

mulţimile se opresc din cântat
şi mă privesc
stau în dreptul ferestrei sparte
am faţa înecată în sânge

"asta" le urlu "a fost în apărarea
sărăciei sufletului şi-n apărarea libertăţii
de a nu iubi!"

"nu-l mai băgaţi în seamă" strigă cineva
"e nebun
a trăit prea mult timp ca un câine"

intru în bucătărie
mă aşez şi-mi torn un
pahar cu whiskey

hotărăsc că singura definiţie
a Adevărului(mereu schimbător)
e aceea că este acel lucru sau acţiune
sau credinţă pe care mulţimile o
resping

aud o bătaie în uşă
e aceeaşi femeie
e superbă e ca şi cum ai
găsi o broască verde şi grasă-n
grădină

mai am două gloanţe
şi le folosesc pe-amândouă

nimic în aer doar norii
nimic în aer doar ploaia
viaţa oricui e prea scurtă
ca să afle vreun sens şi
cărţile-s risipă

stau şi-i ascult
cum cântă
stau şi
ascult.