joi, 28 iunie 2012

Silvia Berdan

Eugen Cioclea- o „uşă spartă în realitate”
Nefiind o cosumatoare înrăită de poezie, cînd dl. Crudu mi-a întins cartea de poezie a lui Eugen Cioclea, m-am gîndit pentru un moment că a greşit ţinta, dar totuşi am luat-o şi am adus-o acasă. Nu m-am atins de ea decît fugitiv şi, implicit nu am reuşit să înţeleg ce este cu această „Cădere liberă”, pînă cînd, ruşinată, mi-am zis că ar trebui să „o gust”. M-a uimit prin consistenţa ei, prin densitate, iar mai apoi, cînd am aflat că Eugen Cioclea a făcut matematică, mi s-au explicat multe din cele citite. Am descoperit poetul ca fiind foarte lucid, un om care „n-are cînd aştepta inspiraţia”, deci este un poeta faber, declarînd el însuşi: „n-am nici un fel de talent”, care „a descoperit şirul de cuvinte ale limbii materne ca pe un imn” şi pe care le venerează acum în semn de mulţumire. El este fiul risipitor, care îşi zice că „se va da la brazdă”, că poate va deveni un realist, dar care,  totuşi, strînge bani să-şi cumpere un telescop. Pe de o parte, pledează în favoarea unei lumi utopice, în care firul de iarbă este egal cu turnul Eifel, iar pe de alta, vede clar pericolul care ne pîndeşte- groapa comună şi roua de pe picioare aidoma unui lanţ, imagine întîlnită şi la Grigore Vieru(„cu lanţul de rouă la glezne”). Şi dacă veni vorba despre imagini, ele, de multe ori sînt şocante- „vreau ca un ciung de mult să vă cuprind”,  „relativitatea face limbrici în mîncarea cantinei”, dar farmecul lor anume şi din asta rezidă. Eugen Cioclea este poetul pornit împotriva a tot ce există: „Vreau să distrug universul”, iar despre Nietzsche afirmă că i-ar fi amic. Deci el distruge o lume existentă, o goleşte de conţinut şi dă dreptul la existenţă unei alte lumi, care a împrumutat ceva din substanţa sa sufletească. O lume în care nu mai vorbeşte cu nimeni, nici măcar cu sine, devenind un însingurat, iar uneori dedublîndu-se, după cum el însuşi menţionează: „blegul din mine”, „fiiţa răscrăcănată din mine”, de care este „sătul peste cap”, dar care „uneori reuşeşte să se afirme”. Alteori el este un Harap Alb, aşteptat într-un timp nedefinit de către „un cal, căruia i-i tare –tare dor” de el. Viziunea asupra timpului are tangenţe cu cea eminesciană: „în fiecare zi murim”(Eugen Cioclea), „cu mîine zilele-mi adaog, cu azi viaţa mea o scad”(Eminescu). Eul poetic consideră iubirea ca pe o dovadă supremă de eroism şi consideră că „din laşitate ocolim iubirea”. Ar fi multe de spus despre volumul „Căderea liberă”, dar aş vrea să închei prin a spune că Eugen Cioclea este poetul care dovedeşte prin fiecare poem că este  o „uşă spartă în realitate”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu