Un volum de Dumitru Brăneanu într-un ev abrutiza(n)t

         

Maria Pilchin

 „Chiar dacă Dumnezeu nu există, să trăim ca şi cum ar exista”, spunea Unamuno. Doar că această eternă îndoială duce mai degrabă la contestarea noastră ca specie umană. Am citit recent nişte poeme-psalmi ca nişte incantaţii, cu o funcţie catarhică, azi, când se scrie tot mai puţin în această cheie. „Pelerin la templul cuvântului” (Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2011 dar şi TipoMoldova, Iaşi, 2011 alături de alte două volume de versuri), acest corpus poeticum te anunţă că în zilele noastre totul e „prea simplu” . O dovadă a intensităţii textelor sunt imaginile produse, desigur, în opoziţia unui ev apostaziat. Aşa cum Biblia are un număr infinit de sensuri, acestea par a descinde în poezie. Şi scriitorul român Dumitru Brăneanu ştie să valorifice cu o dexteritate poetică această ascensiune spre biblionul sacru, cultural şi cel existenţial.

Într-o lume în care suntem „prizonieri, azi, prin regatul de vitrine”, în care nu suntem decât nişte „figurine”, revenirea la originile umane, la tradiţiile sacrului este unica soluţie viabilă. Citeşti în acest volum o lume părelnică cu „ploi false”, cu „eldorade iluzorii” şi cu un „trup provizoriu” de care nu poţi scăpa, căci nu se scapă de sine, chiar dacă e un sine-simulacru. Găsim aici ideea unei perfecţiuni a răului: „patimi curvite”, „vulcanică tinereţe”, umanul „ca Toma”, rătăcind „ateu în necredinţă”, „bolnav de trufie” şi durute „fiinţării infernale” venite din „entropice beţii” şi „nămoluri germinale”.

În poemul „Maria Egipteanca” citim despre un „desfrâu spre sfinţenie” care te duce spre un Isus mai mult decât un Rex Iudeorum, un Isus rege al umanului dincolo de sine, de umanul ca idee. Orgoliul, vanitatea, „risipa cugetului e un desfrâu”, o curvie a gândirii. „Tot crugul lumii e o bâlbâială” şi o bâjbâială în negura timpului. Într-o lume a contabilităţii ca filosofie a existenţei, „zidiţi în mituri, Zeii pleacă în exod” sau „în scrieri sfinte cifrate cabalistic”, iar pentru homo sapiens „tăcute-s vorbele în cărţi de mituri”. Or, citeşti o carte cu „troiţe de lumină”, cu „icoane vechi de lemn”, obiecte-simboluri  ce conturează o credinţă ce evită kitschul religios în care „zadarnic mai cârpim câte o rugăciune”.

 „Doamne e atâta secetă de tine!”, un vers ce blochează ideatic, căci deschiderea bisericilor în ultimul deceniu al secolului trecut nu a însemnat şi deschiderea spre credinţă. Lecturând, auzi un cor de îngeri în măsura în care ţi-i poţi imagina. Am ajuns să citesc unele versuri cu voce tare. Citeam cu o credinţă poetică cumva. „Pelerin la templul cuvântului” e o carte-contrapondere viciilor zilei, în care găseşti credinţa ca pasiune intelectuală, formulă oximoronică, dar care reflectă o stare poetică ce depăşeşte simpla confesiune intimă.

Scris cu o eleganţă deosebită, volumul „Pelerin la templul cuvântului” tratează tacit şi procesul mintal al credinţei, al acelei sensibilităţi umane în faţa misterului sacru şi al Marelui Anonim celebru prin latenţa şi imanenţa sa.