parodie după poezia Cuibul a lui Adrian Popescu

un cuib ce se aşează între noi
cînd întîmplările-ntîlnirii ne frămîntă
fire de păr subţiri în palme moi
ca un botic de miel cu-n picur-doi
şi parcă ciocîrlii sub piele cîntă

şi-atunci aşa cum stau lipite bine
coapsele noastre ca într-o mănuşă
care-i secretul, spune-mi, ce le ţine?
de parc-o aurie cheie stă în uşă
clipind cînd o apleci ca o păpuşă

dar le încheagă sfintele salive
şi mierea ce-am ascuns-o adînc în mine
la fel se-ncheagă rod al gurii pline
cînd tu demult saliva cu un deget
ai transformat-o-n rodul de albine

cuibul dinttr-o pădure fără fagi
unde ajungi cînd îmi săruţi genunchii
copil ce-mi cauţi aromele de fragi
mă-mbrăţişezi pînă-mi pătrunzi rărunchii
cînd âi se umple golul din nădragi

îmi amintesc cum se iţea cuibul din maluri
cînd în parcări veni o păsărică
şi tatona fluide plinuri goluri
să se planteze-n camera cea mică
şi-acolo încălzindu-se să nască goluri

moni stănilă