CONSTANTIN KAVAFIS (1863 - 1933)

PRIMA TREAPTĂ

Lui Teocrit i se plângea
într-o zi poetul tânăr Eumene:
"Iată doi ani de când scriu
şi nu am făcut decât o singură idilă.
E unica mea lucrare terminată.
Înaltă e, vai,
prca înaltă, văd, scara Poeziei;
de pe această primă treaptă unde mă aflu
n-o să mai urc în veci, nefericitul de mine."
Şi Teocrit răspunse: "Cuvinte
nepotrivite şi blasfemii.
Dacă te afli pe această primă treaptă,
fii mândru şi fericit.
Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru,
cât ai făcut e o mare glorie.
Căci încă şi această primă treaptă
e foarte departe de lumea de rând.
Pe aceasta treaptă ca să calci
trebuie, de drept,
să fii cetăţean al oraşului ideilor.
Şi-i rar în acel oraş şi anevoie
să ţi se acorde cetăţenia.
În Agora, acolo, găseşti Legiuitori
pe care nici un aventurier nu e în stare să-i înşele.
Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru:
cât ai făcut e o mare glorie."

AŞTEPTÂNDU-I PE BARBARI

- Ce aşteptăm, întruniţi în Forum?

Azi trebuie să sosească barbarii.

- De ce, în Senat, e această apatie?
De ce stau senatorii şi nu legiferează?

Pentru că azi vor sosi barbarii.
Ce legi să mai facă senatorii?
Când vor sosi, barbarii vor face legi.

- De ce împăratul nostru s-a trezit aşa devreme
şi stă în faţa celei mai mari porţi a oraşului,
pe tron, cu mărire, purtând coroana?

Pentru că azi vor sosi barbarii.
Şi împăratul aşteaptă să întâmpine
pe căpetenia lor. Chiar a şi pregătit
un pergament, să i-l dea. A scris acolo
multe nume şi titluri.

- De ce consulii noştri amândoi, şi pretorii,
au ieşit azi în togile roşii brodate
de ce şi-au pus brăţări cu atâtea ametiste
şi inele cu smaralde bogat scânteietoare?

De ce să poarte azi preţioase toiege
cu argint şi cu aur măiestrit încrustate?

Pentru că azi vor sosi barbarii,
şi asemenea lucruri îi orbesc pe barbari.

De ce retorii noştri demni nu se apropie iar
să-şi arate elocinţa, să-şi spună ale lor?

Pentru că azi vor sosi barbarii,
şi pe aceştia îi plictisesc perorările şi predicile.

De ce, deodată, atâta îngrijorare
şi răvăşire? (Cât de grave au devenit feţele!)
De ce se golesc în grabă străzile, pieţele,
şi foarte îngânduraţi se duc toţi înspre casă?

Pentru că noaptea s-a lăsat şi barbarii n-au venit
Şi câţiva soli s-au întors de la hotare
şi-au spus că nu mai există barbari.

Şi acum ce ne vom face fără barbari?
Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie.

REGELE DEMETRIOS

"Nu ca un rege, ci ca un actor, el a înlocuit cu hlamida sură pe cea tragică şi a ieşit, neobservat."
PLUTARH. Viaţa lui Demetrios.

Când macedonenii l-au părăsit,
dovedind că îl preferă pe Pirus,
regele Demetrios (mare
îi era sufletul) câtuşi de puţin - aşa s-a spus -
nu s-a comportat ca un rege. S-a dus
şi şi-a scos îmbrăcămintea de aur
şi şi-a smuls din picioare încălţările
de porfiră. Cu haine de rând
s-a îmbrăcat în grabă şi a plecat.
Procedând ca un actor
ce, o dată reprezentaţia terminată,
îşi schimbă costumul şi dispare.

FOARTE RAR

E un bătrân. Istovit şi încovoiat,
pustiit de excese şi de ani,
cu paşi înceţi trece strada.
Totuşi, când se întoarce acasă, spre a-şi ascunde
căderea şi bătrâneţea, se întreabă
care i-e încă partea la tinereţe.

Acum, adolescenţi îi declamă versurile.
Prin ochii lor vioi trec viziunile lui.
Spiritul lor robust şi înclinat spre plăceri,
carnea lor strunită şi-armonioasă
vibrează de-a sa concepţie a frumosului.

MORMÂNTUL LUI LANIS

Lanis, pe care atât l-ai iubit, nu-i aici, Marc,
în mormântul la care vii şi suspini şi stai ceasuri
şi ceasuri.
Lanis, pe care atât l-ai iubit, e mai aproape de
tine, mult,
când, închis în odăi, îi contempli portretul,
care totuşi a păstrat ceva din farmecul lui,
care totuşi a păstrat ceva din ceea ce îndrăgiseşi.

Îţi aminteşti, Marc, când l-ai adus din palat,
de la proconsul, pe faimosul pictor cyrenian,
cu câtă viclenie de artist, de îndată
ce-ţi văzu prietenul, încerca să vă convingă
că negreşit trebuia să-l picteze ca Hyacintos
(în acest fel portretul urmând să aibă mai mult efect)?

Dar Lanis al tău nu-şi împrumuta astfel frumuseţea;
împotrivindu-se cu tărie, i-a spus să redea
nu pe Hyacintos nici pe nimeni altul,
ci pe Lanis, fiul lui Rametih, alexandrin.

PRIN FAŢA CASEI

Ieri, rătăcind printr-un cartier
îndepărtat am trecut prin faţa casei
pe care o frecventam când eram foarte tânăr.
Acolo, Eros cuprinse trupu-mi,
cu superba lui forţă.
Şi ieri,
când am trecut pe vechiul drum,
au fost deodată mai frumoase prin farmecul-iubirii
prăvălii, trotuare, pietre,
şi ziduri, şi balcoane, şi fereşti.
Nimic urât n-a rămas acolo.

Şi cum stam şi cum priveam poarta,
şi stam şi aşteptam în faţa casei,
din fiinţa mea toată radia
emoţia voluptoasă păstrată.
Traducere: Aurel Rău

ÎN LUNA ATHYR


Cu greu desluşesc pe piatra străveche.
„Do(a)mne, Iisuse Hristoase”. Un „Su(f)let” disting.
„În luna Athyr” „Leukio(s) a ador(m)it”.
Cât despre vârstă, „A trăit… ani” ,
iar cifra 17 arată că tânăr adormit-a.
În frânturile de litere văd „El… alexandrin”.
Urmează-apoi trei rânduri foarte deteriorate;
dar câteva cuvinte tot descifrez – de pildă „lacrimile noastre”,
„durere”,
apoi iarăşi „lacrimi” şi „doliu pentru (n)oi, prietenii”.
Cred că Leukios trebuie să fi fost tare-ndrăgit.
În luna Athyr Leukios a adormit.

EUGENIO MONTALE

MONOLOG

Nu mă mai aplec
peste parapet
să văd dacă soseşte
diligenţa cu cai
ce duce şcolarii la Barnabiţi.
Azi lungi fâşii de viaţă
îmi apar şterse
este prost cine crede
că viaţa nu suferă întreruperi
nu e vorba de moarte şi învieri
ci de lungi coborâri în Infern unde fierbe
ceva neajuns încă în punctul rupturii
dar aceasta ar fi tocmai moartea ce detestăm
aşa că ne mulţumim cu un clocot
care se aude doar ca un tunet îndepărtat,
se întâmplă totuşi ceva în Univers
o căutare de sine însuşi
a unui sens pentru a reîncepe din nou
cu noi la remorcă, resturi de stofă
ce se aruncă
sau câte unul cade singur.

[„Monologo”, în Altri versi]

[S-O LUĂM PE STRADA CE COBOARĂ]

S-o luăm pe strada ce coboară
prin tufele de mărăcini;
ne va conduse zborul unui fluture
către orizonturi rupte de fluvii.

Să zăvorâm înapoi ca pe-o poartă
aceste ore de ezitări şi noduri în gât.
Nostalgiile nespuse ce mai contează?
Chiar şi aerul dimprejur zboară cu noi!

Şi iată că la o cotitură ne-apare
dintr-o dată linia argintie de mare;
Încă-şi aruncă ancora vieţile noastre nerăbdătoare.
Înţeleg bufnitura – Adio, cărare! Şi acum
Mă simt tot înflorit, nu ştiu dacă de pânze sau de aripi...

[„Sciendiamo la via che divalla”, în Poesie disperse]

UN POET

Puţină viaţă îmi rămâne, dar sper că voi afla calea
să-i dedic viitorului tiran
sărmanele mele strofe. Nu-mi va porunci să-mi tai venele
precum Nero lui Lucan. Va vrea o laudă spontană
ţâşnită dintr-o inimă recunoscătoare
şi o va avea din abundenţă. Voi putea de asemeni
să las urme durabile. În poezie
ceea ce contează nu e conţinutul
ci Forma.

[„Un poeta”, în Quaderno di quattro anni]

ZIUA MORŢILOR

Gina a aprins o lumânare pentru morţii ei.
A aprins-o în bucătărie, morţii sunt mulţi şi sunt departe.
Trebuie să se întoarcă la timpul când era fetiţă
şi cafeaua ei cu lapte era un pumn de castane uscate.
Trebuie să recreeze un tată scund şi bătrân
şi marşurile ei forţate pentru a-i găsi un pic de vin dulce.
Vin el nu putea bea nici dulce nici sec
pentru că lipseau banii şi trebuiau hrăniţi
purceluşii pe care ea îi ducea la păscut.
Între morţi poate fi pusă şi învăţătoarea care lovea
cu varga degetele îngheţate ale fetiţei. Morţi
sunt şi câţiva vii, semiviii apropiaţi
de tăcere. E o gloată care nu contează
pentru că nu a dus la păscut purceluşii.

[„Il giorno dei morti”, în Quaderno di quattro anni]

LĂMÎII

Ascultă-mă poeţii laureaţi
se mişcă numai printre plante
cu nume puţin folosite: lemn-câinesc sau acantă.
Eu, din parte-mi, iubesc străzile ce dau în ierboase
şanţuri unde în bălţi pe jumătate secate ştrengarii pândesc
câte-un ţipar jigărit:
potecile ce şerpuiesc pe buza şanţului,
coboară printre tufişuri de trestie
şi dau în grădini de legume, printre lămâi.

Cu-atât mai bine dacă zarva păsărilor
se stinge înghiţită de azur:
mai clar se ascultă susurul
ramurilor prietene în aerul aproape nemişcat,
senzaţia acestei miresme
ce nu ştie să se desprindă de pe pământ
şi plouă în inimă o blândeţe tulbure.
Aici atâtor pătimaşe distracţii
ca prin farmec le tace tumultul,
aici ne-avem şi noi, săracii, partea noastră de bogăţie
şi aceasta este aroma lămâilor.

Vezi, în această linişte în care lucrurile
se lasă-n voie şi par gata-gata
să-şi trădeze secretul lor ultim,
uneori parc-aştepţi
să descoperi vreo greşeală a Naturii,
punctul mort al lumii, inelul ce nu rezistă,
firul de descurcat ce ne-ar duce în sfârşit
în miezul unui adevăr.

Privirea scormoneşte împrejur,
mintea cercetează, potriveşte, desface
în parfumul ce se revarsă
când ziua mai mult lâncezeşte.
Sunt linişti în care vezi
în orice umbră umană ce se îndepărtează
câte o Divinitate tulburată.

Dar iluzia piere şi timpul ne poartă din nou
în oraşele zgomotoase unde azurul se arată
doar în fâşii, sus, între cornişe.
Ploaia oboseşte pământul, apoi; se-ndeasă
plictisul iernii peste case,
lumina se face avară – avar şi sufletul.
Când într-o zi printr-o poartă întredeschisă
între pomii dintr-o curte
ni se arată galbenul lămâilor;
gerul inimii se topeşte
şi în piept răpăie cu
cântecele lor
trâmbiţele de aur ale soarelui.

[„I limoni”, în Ossi di sepia]

[DE CE ÎNTÂRZII?...]

De ce întârzii? în pin veveriţa
bate cu flacăra cozii în scoarţă.
Cornul lunii-şi coboară vârful
în soare pălind. Iată, e ziuă.
La o adiere fumul leneş tresare,
se apără-n punctul ce te închide.
Nimic nu sfârşeşte, sau totul, dacă tu ca un fulger
laşi norul.

[„Perche tardi?, în Occasioni]

CASA VAMEŞILOR

Tu nu-ţi aminteşti casa vameşilor
pe-un dâmb înălţat ieşind pieptiş din mare:
pustie te aşteaptă din seara
când roiul tău de gânduri pe-acolo avea intrare
şi-acolo se opri neliniştit.

Libeccio bântuie de ani pereţii vechi
şi râsul tău nu mai răsună vesel:
busola se repede nebună, la-ntâmplare,
iar numărul la zaruri nu se-ntoarce.
Tu nu-ţi mai aminteşti; alt timp răstoarce
memoria ta; un fir în depănare.

Îl ţin de-un capăt încă; dar se pierde
casa şi-n vârf de acoperiş morişca
neagră de fum, rotind fără cruţare.
Mai ţin un capăt; tu rămâi stingheră
Aici nici nu respiri, în bezna mare.
Oh, zări în fugă, unde se aprinde
lumina rară-a-unui petrolier!
Pe-aici e calea? (Tălăziund se-ndreaptă
valul din nou spre stânca ce se surpă...)
Tu nu-ţi aminteşti casa din această
seară a mea. Eu nu ştiu cine pleacă, cine-aşteaptă.

[„La casa dei doganieri”, în Occasioni]