LOCUL 1: MIRCEA CĂRTĂRESCU
Poate că nici nu l-am fi cunoscut, astăzi, pe Mircea Cărtărescu (54 de ani), dacă nu ar fi decis acest lucru o... monedă.
Liderul generaţiei '80, autorul voluminoasei cărţi „cu mustaţă" („Postmodernismul românesc"), profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti, romancierul fantast al întortocheatelor labirinturi din trilogia „Orbitor" şi, uneori, chiar pretextul unor discuţii despre cultură ale unor personaje publice dezorientate, scriitorul Mircea Cărtărescu nu ar fi reprezentat nimic din toate acestea dacă destinul său nu ar fi fost jucat pe o monedă.
În 1990, Cărtărescu pleca în SUA, în Iowa City, invitat al programului pentru scriitori International Writers Program. „Am fost uluit de America. Am trăit, atunci, ca Alice în Ţara Minunilor", îşi aminteşte scriitorul. După două luni şi jumătate, lumea nouă în care păşise îi punea la picioare posibilitatea unei alte vieţi: „Mi-am pus întrebarea dacă are rost să trăiesc mai departe în România sau dacă să rămân acolo". Astfel că, pe aeroportul John F. Kennedy, românul Mircea Cărtărescu a scos o monedă din buzunar şi, mai în glumă, mai în serios, a dat cu banul. Banul a căzut pentru România. „Nu îmi pare rău. Eu cred că toate lucrurile vin când trebuie să vină în viaţă. Mă întreb, uneori, cum aş fi fost dacă nu m-aş fi întors. Şi îmi este imposibil să răspund", spune el.
Lui Mircea Cărtărescu nu-i face nicio plăcere să vorbească despre banii câştigaţi din scris, dar nici nu le neagă importanţa în construirea unui trai decent, în acea pătură socială tot mai subţiată în România, numită clasa de mijloc. „Eu cred că un scriitor trebuie răsplătit după valoarea muncii lui, şi chiar după cantitatea muncii sale", afirmă Cărtărescu.
Pentru „Faruri, vitrine, fotografii" (1980), primul volum de versuri, editat într-un tiraj de 1.000 de exemplare, tânărul Cărtărescu a primit „o sumă frumoasă", adică „de trei ori cât un salariu normal pe-atunci". (Ca profesor la o şcoală din Bucureşti, Mircea Cărtărescu avea atunci un salariu de 1.780 de lei.) Pentru volumul colectiv „Aer cu diamante" (1982), lucrurile n-au mai stat la fel, şi cei cinci autori (patru poeţi şi desenatorul) au trebuit să aducă, fiecare, 3.000 de lei de-acasă.
După 1990, norocul i-a surâs repede lui Mircea Cărtărescu şi a venit (când trebuia) sub forma unui plic mare, alb („ca un Cadillac") de la Editura Humanitas, semnat de chiar editorul Gabriel Liiceanu. Din 1993, Mircea Cărtărescu a devenit autor al Humanitas şi 429.000 de exemplare (peste 20 de titluri) i-au fost editate aici. Pentru apariţiile în străinătate (are peste 35 de titluri apărute în alte limbi), scriitorul lucrează cu două edituri germane - Suhrkamp şi Paul Zsolnay - cu care are un contract de cesiune a drepturilor de autor pentru întreaga lume. Subliniind faptul că traducerile „se vând decent şi aduc un succes de stimă şi de critică, fără a avea şi un succes comercial", Cărtărescu spune că îi revin aproximativ 70% din vânzările pe alte pieţe. Din vânzările la Humanitas, procentul este de 10%.
Nu a negociat niciodată. „Nu mă consider un negustor al operei mele", explică scriitorul. Banii din scris nu i-au îmbunătăţit viaţa peste noapte. „Eu numai în ultimii cinci ani am început să simt că se schimbă ceva în statusul meu social. Până atunci, am fost doar unul din majoritatea scriitorilor şi nu am câştigat aproape nimic din scrisul meu", spune Cărtărescu. Nici acum nu câştigă din scris mai mult de jumătate din veniturile completate de salariul de profesor şi de colaborările în presă.
Aşezat pe fotoliul din living, în mijlocul lucrurilor familiare, dar stânjenit de ipostaza de intervievat, Mircea Cărtărescu recunoaşte că singura extravaganţă împlinită cu banii din scris este chiar casa în care locuieşte acum, împreună cu familia. Casa, deloc extravagantă însă, a fost cumpărată, în urmă cu trei ani (spre finalul boom-ului imobiliar), pe credit. „Când depăşisem 50 de ani, m-am gândit că meritam să am această casă, o curticică în care să pot pune un măr şi un cireş, aşa cum mi-am dorit întotdeauna", explică el. A plătit, deja, anticipat, o bună parte din împrumutul în franci elveţieni.
Cărtărescu se descrie drept un om drămuit, raţional când vine vorba de bani, în general. Iar când vine vorba de banii din scris, admite că, dincolo de valoarea intrinsecă, dincolo de simboluri, o carte nu este decât un produs. „Ce câştig nu este de pe urma talentului, ci de pe urma vânzărilor." Vânzări care - pe mica piaţă editorială românească hărăzită de o monedă, pe un aeroport american, în urmă cu 20 de ani - îi asigură primul loc în topul celor mai bine plătiţi scriitori români în viaţă.
LOCUL 2: GABRIEL LIICEANU
Cea mai vândută carte a scriitorului Gabriel Liiceanu (69 de ani) este „Jurnalul de la Păltiniş". Volumul a apărut în 1983, la Editura Cartea Românească, şi a devenit fulgerător un best-seller în anii de întuneric ai dictaturii ceauşiste. Potrivit calculelor „Forbes", onorariul autorului ar fi fost de 36.000 lei, reprezentând la acea vreme în jur de 2.500 de dolari americani. Cifra n-a fost confirmată de autor. Gabriel Liiceanu a refuzat interviul solicitat de „Forbes", răspunzând că „nu merită să vă pierdeţi timpul cu interviul cu mine. V-ar plictisi îngrozitor".
A doua ediţie a „Jurnalului de la Păltiniş" a apărut în 1991, la Humanitas, editura lui Gabriel Liiceanu, înfiinţată pe infrastructura fostei Edituri Politice (care a funcţionat până în 1990). Această ediţie a fost vândută în 60.000 de exemplare. Au urmat alte trei ediţii (1996, 2004 şi 2005). De pe urma vânzărilor de până acum ale „Jurnalului de la Păltiniş", scriitorul Gabriel Liiceanu ar fi câştigat 50.000 de dolari, dacă directorul editurii, Gabriel Liiceanu, i-ar fi oferit ca drepturi de autor un procent de 12% per exemplar vândut.
Sunt destul de greu de evaluat veniturile din scris ale scriitorului Gabriel Liiceanu, de vreme ce este şi patronul Editurii Humanitas. El este acţionarul majoritar al Editurii Humanitas (88,1%), care a înregistrat în 2009 o cifră de afaceri de 2,8 milioane de euro şi un profit la sfârşitului anului de 162.000 de euro.
LOCUL 3: D.R.POPESCU
La vârsta de 76 de ani, Dumitru Radu Popescu se bucură de o operă impresionantă (zeci de nuvele, romane, scenarii de film şi piese de teatru) şi de zarva nepoţilor care-i umple casa. Ultimul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din perioada comunistă a refuzat cu delicateţe să acorde un interviu pentru „Forbes".
Două dintre romanele sale au fost considerate curajoase în anii în care au apărut - „F" (1969) şi „Vânătoare regală" (1973). Pentru primul, „Forbes" a calculat un onorariu de 84.000 lei, reprezentând la acea vreme 5.600 de dolari americani. Pentru al doilea roman - 92.000 de lei (6.000 de dolari). De altfel, „Vânătoare regală" a fost succesul de vânzări al autorului (peste 80.000 de exemplare, înainte de 1989). Pentru că a fost membru în Comitetul Central şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu a beneficiat pentru onorariile cărţilor scrise şi de „sporul de personalitate", aşa încât „Forbes" l-a evaluat la 4.000 de lei pe coală (20 de pagini de tipar). A primit de cinci ori Premiul Uniunii Scriitorilor, dar aceste venituri (un premiu era în valoare de 10.000 lei) nu au fost luate în calcul.
LOCUL 4: ANDREI PLEŞU
Andrei Pleşu adoră să povestească cele două anecdote care fac deja parte din folclorul ţesut în jurul succesului editorial „Despre îngeri". (Cartea a fost publicată la Editura Humanitas în 2005 şi a fost vândută în peste 54.000 de exemplare.) Prima: Un cititor din provincie a sunat la editură, cerând cu vehemenţă să cumpere cartea „Despre ingineri"... A doua: La câteva zile de la apariţia cărţii, Andrei Pleşu a întrebat un angajat al Humanitas cum se vinde „Despre îngeri". Răspunsul a căzut sec: „Se vinde în draci!". Cele două anecdote îi produc, de fiecare dată când le spune, aceeaşi bucurie.
După ce se aşază pe un scaun în biroul său de la Institutul Independent de Studii Avansate „New Europe College", Andrei Pleşu (62 de ani) ne explică, încă o dată, că întrebările noastre nu sunt tocmai potrivite şi că, la cele mai multe (legate de onorarii, tiraje, vânzări), răspunsurile sunt aceleaşi: „Nu ştiu". „Eu nu trăiesc din banii de pe cărţi", ne asigură Andrei Pleşu.
Primii bani câştigaţi din articole publicate în revistele „Amfiteatru" (1968) şi „Contemporanul" (1969) - câteva zeci de lei - sunt evocaţi cu duioşie de directorul fondator al revistei „Dilema veche". Vocea eseistului a răzbătut la marele public (într-un tiraj de cel mult 5.000 de exemplare, câte reveneau pe atunci unei cărţi de eseuri) odată cu „Minima moralia", apărută la Editura Cartea Românească în 1988. Cartea s-a bucurat, apoi, de patru reeditări la Editura Humanitas şi de 24.000 de exemplare vândute. Andrei Pleşu face parte din grupul select de scriitori al editurii conduse de prietenul său, Gabriel Liiceanu. În calitate de ministru al Culturii în România postdecembristă, a semnat, în 1990, documentul prin care fosta Editură Politică devenea Editura Humanitas. La această editură, la care are un contract de exclusivitate, a publicat şi a reeditat, până acum, 11 titluri, vândute în 210.000 de exemplare. „Pe lângă o prietenie de 45 de ani care mă leagă de Gabriel Liiceanu, am ales Humanitas pentru că eu am înfiinţat-o", spune Andrei Pleşu, cu o mândrie nedisimulată. Dacă vânzările depăşesc un anumit număr de exemplare, scriitorul Andrei Pleşu primeşte 12% pe exemplarul vândut - cel mai mare procent de pe piaţa editorială românească.
Despre sine, Andrei Pleşu spune că nu este tipul negociatorului, ci, mai degrabă, al norocosului. Are şi o explicaţie astrologică pentru acest fapt: Casa a II-a, cea a banilor, este în Zodia Săgetătorului, patronată de planeta Jupiter! „Cei care au Casa banilor legată de Jupiter nu trebuie să facă un efort special pentru a avea asigurată o sumă decentă de bani. Când intră în criză, apare ceva", explică el foarte serios.
Totuşi, Pleşu nu poate trece cu vederea faptul că, în România, nu există, încă, reflexul remunerării scriitorului: „Onorariul face parte din mecanismul capitalismului. Nimeni nu livrează munca degeaba". Colaborările şi joburile pe care le are (la NEC, în presa scrisă şi la TVR, timp de „50 de minute" pe săptămână, cu prietenul său de-o viaţă, Gabriel Liiceanu) sunt, toate, resimţite ca un sabotaj la adresa creativităţii. „De fapt, mă autosabotez", admite Pleşu. Din scris, dar şi din aceste joburi, duce o viaţă decentă. „Nu îmi lipseşte nimic", spune el.
Andrei Pleşu susţine că nu are nici instinctul economisirii. „Sunt mai curând risipitor, cu mici momente de panică. Nu pot pune bani de-o parte", spune el cu o undă de sinceritate. Poate că una dintre cele mai mari investiţii ale sale este reprezentată tot de cărţi, aproximativ 8.000 de exemplare aflându-se în biblioteca personală. Multe dintre „rarităţi" au fost cumpărate cu bani grei din străinătate.
LOCUL 5: NICOLAE BREBAN
În anii '60-'70, Nicolae Breban era o vedetă a lumii literare: autorul unor romane de anvergură - „Francisca" (1965), „Animale bolnave" (1968), „Bunavestire" (1977) - şi o figură controversată a lumii literare. (Recent, CNSAS a cerut Curţii de Apel să constate calitatea lui Nicolae Breban de colaborator al fostei Securităţi.) „Regimul comunist plătea foarte bine scriitorii, dar se punea mare preţ pe propagandă", spune scriitorul şi ne precizează la telefon că se află în sudul Spaniei (începutul lui martie). Are un Mercedes vechi de opt ani, cumpărat la mâna a doua, cu care bate Europa în fiecare an. Îşi permite. Este membru titular al Academiei Române, de pe urma căreia beneficiază de o indemnizaţie lunară de 1.000 de euro. Are şi o pensie de 1.000 de lei. Veniturile îi sunt completate şi de drepturile de autor.
Mai toate romanele sale, înainte de 1989, au depăşit lejer 30.000 de exemplare. Romanul „Bunavestire" a fost criticat în forurile superioare de partid, motiv pentru care nu a mai fost reeditat. În schimb, „Animale bolnave" a fost un succes de librărie. „Forbes" a calculat că pentru cele 450 de pagini ale romanului, Nicolae Breban a luat un onorariu de 90.000 de lei (echivalentul a 6.000 de dolari). „Pentru romanul «Drumul la zid», publicat în 1984, am luat în jur de 40.000 de lei, adică jumătate din cât ar fi trebuit să iau", se plânge Nicolae Breban. Scriitorul, care era obişnuit să primească pentru un singur roman, înainte de 1989, de la 20 la 40 de salarii medii (1.500 de lei era salariul în anii '80) se vede acum nevoit să accepte şi 1.500 de euro pentru o carte publicată. Capitalismul a ajustat pretenţiile financiare ale scriitorului Nicolae Breban (77 de ani). Din Spania, îi dă mâna să spună: „În comunism a fost mult mai bine în ceea ce priveşte banii, dar şi mult mai rău în privinţa libertăţii". Autorul romanului „Animale bolnave" recunoaşte că, dacă ar fi fost mai chivernisit, poate şi-ar fi cumpărat cu banii din scris o casă şi o maşină. Nouă!
LOCUL 6: NEAGU DJUVARA
Istoricul, filozoful şi diplomatul Neagu Djuvara (94 de ani) se numără printre autorii ale căror drepturi se află sub contract cu Editura Humanitas. Cele 14 titluri apărute la această editură au înregistrat vânzări de peste 200.000 de exemplare. Cea mai vândută carte este „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri" (ajunsă la a noua ediţie), care s-a vândut într-un tiraj total de aproape 50.000 de exemplare. „Forbes" a calculat că onorariul său de pe urma acestei cărţi atinge 60.000 de dolari.
O altă carte bine vândută este „Cum s-a născut poporul român", care a totalizat până acum 19.000 de exemplare. Prima ediţie a apărut în 2001. Onorariul pentru „Cum s-a născut poporul român" este calculat la 21.000 de dolari. Şi volumul „Amintiri şi poveşti mai deocheate", apărut în 2009 la Humanitas, a înregistrat într-un timp scurt vânzări semnificative de 19.000 de exemplare. Neagu Djuvara a mai publicat în Franţa şi Germania, dar aceste onorarii sunt imposibil de evaluat, în absenţa unor confirmări din partea autorului, care a refuzat interviul solicitat de „Forbes".
La o vârstă respectabilă, dublată de tenacitatea unui tânăr de 20 de ani, Neagu Djuvara îşi trăieşte prezentul scriind cărţi. Mai are multe de spus.
LOCUL 7: AUGUSTIN BUZURA
În apartamentul său din apropierea Bisericii Armeneşti din Capitală, Augustin Buzura (72 de ani) ne primeşte emoţionat. Are aerul unui om bucuros de oaspeţi, cărora abia aşteaptă să le povestească ce-a mai scris, ce-a mai citit, ce-a mai făcut. Este chiar ziua în care romanul „Feţele tăcerii" i-a apărut în colecţia „Jurnalul Naţional", într-un tiraj de 100.000 de exemplare. Care este onorariul său pentru această reeditare a romanului apărut în 1974? Nu ştie. „Sunt un personaj atipic pentru «Forbes»", zâmbeşte mucalit scriitorul.
Nu aşteaptă întrebările noastre şi spune direct că niciodată nu l-au interesat banii câştigaţi de pe urma cărţilor. „Sigur că şi banii contează, dar niciodată nu m-au interesat foarte tare. Truda pentru a publica un text, înainte de 1989, era greu de evaluat în bani." Îşi aminteşte cum bătea drumul cu trenul pe ruta Cluj (oraşul său de reşedinţă înainte de Revoluţie) - Bucureşti (locul unde se lupta cu cenzura pentru a-şi vedea cărţile tipărite). Mulţi bani cheltuiţi pe trenuri. Apoi, invocă dactilografele care îi lucrau paginile de roman amputate de către cenzori. Alţi bani! Îl privim neîncrezători, dar nu-i pasă.
Cel mai mare tiraj l-a avut romanul „Orgolii" (1974) - aproape 450.000 de exemplare. „Puteam tipări oricât şi tot se vindeau pe sub masă, la pachet cu cărţile politice." Nu-şi aminteşte care i-a fost onorariu (ori nu vrea să-l spună). „Forbes" îl evaluează la 96.000 de lei (adică 6.400 de dolari la acea vreme). În prezent, are 10% din vânzări la Editura Polirom şi Editura Paralela 45, unde i-au apărut reeditările. „Ştiu că este munca mea, dar n-am negociat niciodată", spune Buzura. Se consideră un om generos: „Dacă cineva are nevoie de bani, îi dau fără să mă gândesc de două ori". Nu ştie câţi bani are la CEC. „Nu sunt bun de contabil", glumeşte scriitorul. Totuşi, imediat după Revoluţie, şi-a cumpărat apartamentul din Bucureşti cu banii jos, 320.000 de lei. Asta îşi aminteşte mândru.
Povesteşte cu pasiune că, deşi a fost în SUA, nu a fost „infectat" de microbul capitalismului. A cunoscut mulţi oameni de afaceri de origine română, care doreau să investească în România. „Aş fi putut deveni un industriaş, să am cel puţin cinci-şase fabrici, dar sunt la antipodul vieţii economice", declară Buzura.
După Revoluţie, a fost preşedintele Fundaţiei Culturale Române. El accentuează greutăţile vieţii din scris înainte de 1989, dar recunoaşte că după această dată a fost plătit mai bine pentru funcţiile ocupate, fapt care a compensat veniturile din reeditarea cărţilor.
LOCUL 8: NICOLAE MANOLESCU
Criticul literar Nicolae Manolescu (71 de ani) vorbeşte cu dezinvoltură şi chiar bucurie despre banii pe care i-a câştigat din scris. Pe chipul său se citeşte (dacă am citit bine!) mulţumirea unui om care ştie pentru ce a scris. Peste 20 de titluri a publicat înainte de 1989. Nicolae Manolescu, actualul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, recunoaşte că scriitorii români erau bine plătiţi în socialism. Onorariul pentru o carte de critică literară putea să ajungă şi la 30.000 de lei. Iar aşa-numitele sporuri de personalitate erau plătite doar pentru tiraje de peste 100.000 de exemplare.
Nicolae Manolescu îşi aminteşte cu emoţie cum cu banii primiţi pentru „Antologia poeziei române moderne" (1968) - 22.000 de lei - a plătit avansul la apartamentul său (de patru camere) din cartierul Balta Albă din Bucureşti. „Tot ce am făcut, adică o casă luată în rate, pentru că maşină n-am avut niciodată, a fost din cărţile pe care le-am scris", afirmă criticul literar.
Doi ani mai târziu, când i-a apărut volumul „Contradicţia lui Maiorescu", banii de pe „Antologia poeziei..." i-au fost reţinuţi pentru că partidul a decis să retragă cartea de pe piaţă, după două-trei zile de la apariţie. „Antologia..." a apărut în Colecţia „Biblioteca pentru toţi", într-un tiraj de 95.000 de exemplare.
Cea mai vândută carte a lui Manolescu este „Arca lui Noe" (Editura Minerva, 1980-1983 şi reeditată la Gramar, după 1990). Acest titlu a fost vândut în peste 100.000 de exemplare.
Cu Marele Premiu Prometheus pentru Opera Omnia, acordat de Fundaţia Anonimul, în 2004, în valoare de 30.000 de dolari, Nicolae Manolescu spune că şi-a construit o casă la Câmpulung Muscel. „Acum, iată, ne-am întors în perioada interbelică. Premiile au crescut foarte mult, poţi să-ţi faci o casă dintr-un premiu."
După Revoluţie, cărţile lui Nicolae Manolescu au apărut la Humanitas, Polirom şi Paralela 45. Dar onorariile au fost departe de cele obţinute înainte.
LOCUL 9: DINU SĂRARU
Romanul care i-a asigurat lui Dinu Săraru consacrarea este „Nişte ţărani", apărut la Editura Eminescu, în 1974. De la lansare şi până acum, romanul a cunoscut 14 ediţii (dintre care şase au apărut înainte de 1989). Editarea în Colecţia „Biblioteca pentru toţi" i-a asigurat volumului un tiraj de 100.000 de exemplare. Pentru toate romanele sale apărute înainte de 1989, Dinu Săraru a fost plătit „onorabil, fiind încadrat la maximum, ţinându-se cont de tirajul cărţilor mele", mărturiseşte scriitorul. „Acest maximum reprezenta onorariul pentru coala de autor (20 pagini), echivalentul salariului meu lunar la Teatrul Mic", spune Dinu Săraru (79 de ani). Salariul său ca director la Teatrul Mic, în anii '80, era de 5.000 de lei pe lună. „Forbes" a calculat onorariul lui Dinu Săraru pentru debutul său ca romancier, cu „Nişte ţărani", la 52.000 lei, echivalentul a 3.500 de dolari la valoarea anului 1974. Romanul a fost ecranizat în regia lui Mircea Daneliuc, sub titlul „Vânătoarea de vulpi" (1980). Dinu Săraru ţine să precizeze că apariţiile sale editoriale (inclusiv onorariile) din toată cariera sa nu au fost influenţate de funcţiile pe care le-a deţinut: director la Teatrul Mic, la Teatrul Naţional din Bucureşti sau director în Radiodifuziunea Română.
Din onorariul pentru un roman, înainte de Revoluţie, un scriitor de succes putea cumpăra nu numai o maşină Dacia (60.000 de lei), ci putea şi trăi cel puţin onorabil din scris. Dinu Săraru, în casa sa din apropierea Bisericii Sf. Elefterie, vorbeşte cu admiraţie despre scriitorii români care au trăit din scris: Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu. „Eu n-am avut curajul să stau acasă şi să scriu. Mi-a făcut plăcere să fiu şi slujbaş", precizează Săraru, scenaristul filmelor „Dragostea şi revoluţia", „Clipa" şi „Ticăloşii".
Dinu Săraru a continuat să scrie şi după 1990. Făcând o comparaţie cu onorariile de dinainte de Revoluţie, Dinu Săraru nu poate să nu observe că, în socialism, era plătit „mult mai onorabil". El este dezamăgit de banii primiţi pentru „Ciocoii noi cu bodyguard". „N-a fost plătit nici pe jumătate din cât aş fi crezut eu că merita după succes şi după ediţii, dar şi după meritul de a se fi făcut şi după el un film, «Ticăloşii»", declară Săraru.
În cariera sa, romancierul şi dramaturgul a fost recompensat cu mai multe premii. Cel mai valoros este Premiul Academiei pentru „Nişte ţărani". Valoarea acestuia a fost de 5.000 de lei. După mai bine de 30 de ani, un alt roman al său, „Ciocoii noi cu bodyguard", primeşte premiul Radiodifuziunii Române, unul dintre puţinele premii literare care a constat şi în bani, nu numai într-o diplomă.
Dinu Săraru este sigur că banii pot aduce fericirea unui scriitor. „Deocamdată, nu în România", conchide autorul romanului „Nişte ţărani".
LOCUL 10: RADU PARASCHIVESCU
Radu Paraschivescu (50 de ani) este singurul scriitor din topul „Forbes" care a debutat după Revoluţie, în anul 2000, pe o piaţă editorială reglată de cerere şi ofertă. Debutul său a fost romanul „Efemeriada" (Editura Libra). Paraschivescu n-a beneficiat nici de onorariile atribuite pentru numărul de coli scrise şi nici de plata în avans. Iar despre tirajele de zeci de mii de exemplare nici n-a putut fi vorba, cel puţin până în anul 2006, când a dat lovitura, la Editura Humanitas, cu „Ghidul nesimţitului". Cartea a fost vândută în 51.000 de exemplare. Pentru succesul editorial din 2006, Paraschivescu a devenit autor al Humanitas şi, în acelaşi timp, câştigător al primelor venituri consistente din scris (potrivit calculelor „Forbes", aproximativ 40.000 de dolari în cei patru ani şi jumătate). „Cronicile favorabile sunt un pansament pentru scriitor, dar o cronică nu îţi asigură coşul zilnic", explică Radu Paraschivescu, pe un ton jovial. Nu se laudă cu banii câştigaţi din scris, dar consideră că aceştia întreţin o relaţie de normalitate între autor şi editor. „Încă mai există refrenul editorului «Zi mersi că apari la noi!». Este o abordare haiducească, stupidă şi ilegală", comentează scriitorul. Pe prima carte a primit echivalentul a 500 de dolari în zilele noastre, iar pe a doua carte - „Balul fantomelor" (RAO, 2000), nu a văzut niciun ban până la reeditarea din 2009 de la Humanitas.
Radu Paraschivescu nu este „full-time writer". Primul pas în lumea editorială l-a făcut în 1992, ca traducător. De-atunci, a tradus 65 de titluri. Adunate în timp, la o medie de 2,5 euro/pagină (tarife incomparabil mai mici faţă de alte pieţe europene, unde pagina tradusă poate depăşi 25 de euro), câştigurile din traduceri s-au ridicat la aproximativ 50.000 de euro. Acum nu mai are timp de traduceri, dar îşi permite să-şi aleagă, uneori, câte un scriitor preferat. În schimb, îşi completează veniturile cu joburile din televiziune şi din presa scrisă (cărţile îi aduc aproximativ 40% din venituri). Are noroc când vine vorba de bani: „Cred că este o mare şansă să trăieşti 20 de ani în care să nu baţi tu la uşa nimănui, şi să te caute alţii".
Nu-şi gestionează conservator veniturile. „Nu sunt un om chivernisit, sunt şi generos, ce câştig - cheltuiesc. Totul este investit în turism", spune Radu Paraschivescu. Din scris cărţi a văzut, recent, Portugalia. Este mulţumit că poate câştiga atât cât să-şi poată satisface aceste „capricii". Nu are „organ pentru bursă" şi recunoaşte, zâmbind, că nu şi-ar fi încheiat nici măcar o poliţă de asigurare dacă n-ar fi fost insistenţele soţiei. „Eu sunt omul care scrie, şi atât. Şi câtă vreme ceea ce scriu se vinde sunt tare bucuros!", spune scriitorul.
Toate titlurile apărute la Humanitas au trecut uşor de borna de 3.000 de exemplare, astfel că, până acum, s-au adunat, pentru cele nouă romane, 95.500 de exemplare. În funcţie de vânzări, primeşte 7% sau 10% din total. Nu a negociat niciodată. „Nu pot negocia. Poate fi o comoditate din partea mea, mai ales că sunt, ca zodie, Leu. Cred că sunt un Leu trecut prin Circul Roman", glumeşte Radu Paraschivescu.
CEL MAI DE SUCCES DRAMATURG ROMÂN: MATEI VIŞNIEC
Piesele lui Matei Vişniec (55 de ani) au fost jucate în peste 30 de ţări, din România până în Japonia, din Elveţia până în SUA. Majoritatea dramaturgiei sale a fost editată în Franţa şi în România. Stabilit din 1987 în Franţa, Matei Vişniec este cel mai valoros dramaturg român contemporan. Până în 1989, Vişniec a fost interzis de regimul comunist. Dar imediat după Revoluţie, regizorii şi directorii de teatre din România s-au năpustit asupra pieselor lui, pe bună dreptate, numărul de premiere în ţară depăşind cifra de 50.
Totuși, Vişniec n-a rămas prizonierul dramaturgiei. Anul trecut, la Editura Cartea Românească, i-a apărut romanul „Domnul K. Eliberat". Şi tot în 2010, revista „Observator Cultural" i-a nominalizat romanul „Sindromul de panică în oraşul luminilor" în topul celor mai bune cărţi ale anului. În privinţa banilor, Matei Vişniec se consideră „destul de aerian". „Nu mi-am întrebat niciodată editorii câte exemplare au vândut din cărţile mele", spune Vişniec. A fost surprins, de pildă, când cei de la Humanitas l-au anunţat că au vândut 831 de exemplare din volumul de piese „Maşinăria Cehov". (Se ştie, dramaturgia publicată în volum este greu vandabilă.)
Prima izbândă financiară a lui Matei Vişniec în România a trăit-o în adolescenţă (15 ani), când a primit suma de 2.138 de lei (ce memorie!) pentru poeme publicate în cinci ediţii ale revistei „Luceafărul". Banii i-a ridicat, însoţit de tatăl său, de la casieria Uniunii Scriitorilor - o mare onoare! Prima victorie financiară în Franţa a scriitorului s-a petrecut în urmă cu 15 ani, când şi-a cumpărat din banii economisiţi din drepturile de autor un automobil nou, marca Suzuki Baleno (brand dispărut azi de pe piaţă).
Cea mai jucată piesă este „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal". Piesa a cunoscut montări la teatre din România, SUA, Franţa, Italia, Ungaria şi Germania. „Îmi este imposibil să ştiu câţi bani mi-a adus o piesă", afirmă scriitorul.
În România, în general, teatrele plătesc un avans autorilor contemporani pe care-i montează şi procente negociabile din valoarea vânzărilor de bilete pe stagiune. Avansurile pe care le plătesc teatrele autorilor rar depăşesc 1.000 de euro. Matei Vişniec - după cum îl caracterizează unele voci din lumea teatrului - nu solici-tă onorarii mai mari de 1.500 de euro pe piesă montată în România. În ţară, Vişniec nu are un agent care să-l reprezinte. „Totuşi, le spun directorilor de teatru să-mi propună o sumă care să-i onoreze." În schimb, el are un agent literar în Germania.
I-am cerut lui Vişniec să-şi definească relaţia lui cu banii, folosindu-se de comportamentul unui animal. „Aş compara banii pe care i-am câştigat cu o pisică: au venit când au vrut ei, au plecat când au vrut ei şi s-au alintat de mine cât au vrut ei".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu