fără titlu încă

 

În liceul meu  s-au început lecţiile. Toţi în uniforme, identici, stau cuminţi în bănci şi îşi transmit bileţele. Fac glume pe seama profilor.

Ana aleargă prin liceu, ea e secretară, şi deschide uşile la toate  sălile de clasă.

-          Aşa, clasa a 12a, Carolina Vozian. Eşti chemată la domnul Cristinescu.

  Domnul Cristinescu este director-adjunct şi prof de fizică. Ochii lui seamănă cu ochii unei broaşte speriate. Şi e absolut chel, plus la asta.

Îmi dau seamă că o să urle la mine, dar, dacă să gândim pozitiv, scap de jumătate de lecţie de chimie.

Dar azi parcă am uniformă, ce mai vrea?

Intru în cabinetul multstimatului domn cu chelie şi îmi vine să râd, dar totuşi, decenţa!

-          Eu sunt Carolina. M-aţi chemat?

-          A, da, tu eşti. Da da. Ia loc. Trebuie să vorbesc cu tine, serios.

-          Vă ascult.

-          Tu ai fumat în wc?

 În timp ce zicea asta s-a holbat la mine cu ochii lui dublu horror şi s-a ridicat în picioare, aruncându-mi de sus privirea aia.

-          Răspunde! Tu ai fumat?

Şi toată situaţia arăta atât de amuzant, pentru că personajul chel din faţa mea cu tot cu ochii lui nu-mi trezea nici un piculeţ de frică, după cum îşi programase el. Plus la asta, îi era rupt nasturele de la pantaloni.

Vroiam să râd exploziv. Încercam  cu toate forţele să mă opresc.

-          Nu, n-am fumat la baie.

Chiar nu fumasem. Am două locuri unde n-aş  fuma niciodată în viaţă. În liceu şi după liceu. Pur şi simplu nu mi s-ar aprinde ţigara. La cât de greaţă îmi este de locul acesta.

-          Eu ştiu că tu ai fumat. Îmi spune intuiţia mea de fizician.

-          Înseamnă că intuiţia dvs de fizician vă înşeală amarnic.

-          NU! Cum răspunzi tu?! Eu totuşi am autoritate în liceul acesta!  Stai că-ţi scriu de…demers…demerrrs!

Şi deodată figura domnul Broscoi s-a făcut mai mică, încă mai mică şi a căzut în scaun. Era mai mic decât speteaza scanului său de director-adjunct. Numai ochii i-au rămas bulbucaţi ca două cepe.  Era un pitic cu ochii mari.

Eu nu pot zice că m-am speriat. Eu, eram fericită!  Dar, totuşi, e alarmant, directorul-adjunct al liceului meu s-a transformat în gândac!  Însă domnul Broscoi cred că n-a conştientizat transformarea, pentru că, sărmanul, continua să ţipe, ce semăna cu chiţcăitul unui şoarece:

-          Demers! Îţi scriu demers! Un pix şi o foaie, caut, aşa, o foaie! Demers!

Amuzant sau mai puţin, dar mâinile începeau să-mi tremure, am vrut să iau paharul cu apă de pe masa domnului, dar, brusc, mi-a trecut pofta de a bea.  M-am ridicat şi am început să merg încetişor înapoi.

Domnul, sau, domnişorul deja, a sărit de pe scaun şi s-a pornit să fugă  în urma mea.  M-am trezit cu el urcându-se pe  papucul  meu. Se căţăra pe mine,  ţinându-se de marginea pantalonilor.

-          Nu vă căţăraţi, vă rog, domnule director!

L-am apucat de guleraş, el mai mic decât toate degetele mele luate împreună, cu nişte ochi imenşi, se zbătea şi striga:

-          Îţi scriu demers, demers, demers! O să vezi tu cum zbori din liceu! Demers!

Micuţul domn adjunct îmi zgârâia mâinile cu unghiuţele sale.

Am ieşit din cancelarie cu el în mână, taman când suna la recreaţie, şi el se tot mişca de-I săreau pantofii.

Pe sală am întâlnit-o pe Marina, colega mea de clasă. Am încercat să ascund mâna cu directorul după spate, singură nu ştiu de ce. Doar eu nu eram vinovată.

-          Ce ţi-a zis Cristinescu, Carolina?

-          Da, nimic important. Tu ce faci?

-          Merg în cămin să termin Metamorfoza lui Kafka, ţi-o întorc mâine.

-          A, perfect.

În timp ce vroiam să scap mai repede de Marina, domnul director îmi ronţăia cămaşa. Şi îmi tot muşca degetele, până când şi-a înfipt odată dinţii încât am ţipat. Cred că am speriat-o pe Marina. L-am scos pe Cristinescu în faţă, că nu mai răbdam.

-          De unde ai luat gândacul ăsta?

-          E domnul Cristinescu! M-a muşcat, gângania dracului ce este el!

-          Tu glumeşti? Hai că sigur ai băut ceva.

-          Nu mă fă alcoolică acum! Nu vezi că e Cristinescu? Uite atent, ochii lui de broască epileptică, cămaşa verde, pantalonii.

-          Într-adevăr e el. Da cum l-ai făcut aşa? Ai găsit vreo reţetă secretă? Hai fă toţi profii aşa! Vrei?

-          Da nu l-am făcut eu, măi, nu eu! Eu vorbeam cu el şi a început deodată să se transforme.

-          Ei, deja ce-o să mai zici. Marina zâmbea cu subînţeles.

Şi Cristinescu a început să ţipe din nou:

-          Îţi scriu demers! Acum, du-mă la biroul meu, la biroul meu. Demers!

-          Vezi, şi motiv ai avut, mi-a zis Marina şi a început să râdă.

-          Tu nu mă crezi?  Îţi spun că n-am treabă cu asta.

-          Da eu chiar îţi mulţumesc că l-ai transformat, ce fericire pe capul nostru!

-          Da nu eu l-am făcut! Nu eu! Nu eu! Nu eu! Nu eu!

Începusem să fac criză de nervi.

Ana, secretara, a ieşit alarmată.

-          Carolina, tu ai intrat la Cristinescu. Unde a dispărut? După ce ai ieşit tu, am intrat şi nu e acolo. Nu e la birou. Dar eu am stat lângă uşa lui tot timpul acesta. Şi fereastră acolo nu e. Unde e, Carolina?

În acel moment Marina a început să râdă.

-          Carolina la micşorat de domnul Cristinescu.

-          Da nu l-am micşorat eu! El singur s-a micşorat.

-          A, deci, vrei să zici că tu l-ai otrăvit?

-          Eu vreau să zic asta? Eu dimpotrivă…

Încercam să explic ceva când secretara şi-a scos telefonul şi a sunat la Poliţie.

-          Alo, Poliţia, aici cineva a micşorat un om. De tot! Avem pe loc infractorul! Veniţi, vă rog, repede!

Însă, cred că i-au pus receptorul, pentru că secretara a dat din mâini indignată:

-          M-au făcut idioată!

Şi în momentul acela a început şi ea să se micşoreze. 

Acesta e textul meu scris la atelier, duminică. Vreau doar să ştiu dacă i se potriveşte titlul, pentru că altceva nu-mi vine în cap.