Emanuela Sprinceana

Suicid și alte prevederi juridice
(fragment)


Era joi, trecut de ora unsprezece. Mia își sorbea cafeaua fierbinte privind somnoroasă prin geamul aburit la trecători și lapoviță cînd sună Mocanu. După ce se prezentă exagerat de ceremonios pentru un om pe care-l cunoști de ceva timp, o anunță cu voce gravă că Vîlcu, cu care pălăvrăgiseră pînă după miezul nopții trecute la cafeneaua Speranța, fusese găsit fără suflare pe scară, lîngă ușa propriului apartament. Cică dăduse de el soția care ieșise foarte devreme avînd o urgență, destul de matinală, la serviciu. La țipetele ei, se arătaseră pe la uși vecinii, cineva anunțase imediat salvarea, apoi se telefonă la poliție, pe urmă femeia năucită își sună șeful și, numaidecît, îl înștiință și pe Mocanu, prieten de familie, care se grăbi să-i comunice vestea Miei.
- Drace!, exclamă scăpînd ceașca din mînă și simțind arsura pe coapsă. M-am fript! Ufff!...
- Au deschis o anchetă, se auzea Mocanu în receptor. Adineauri au trecut pe la mine, acum discută cu colegii lui de birou și cred că o să vă telefoneze în curînd și pe dumneavostră, adăugă pe un ton iritant de grijuliu. Le-am zis că aseară am stat la taclale pînă tîrziu. Nu înțeleg nimic! Dumneavoastră vă simțiți bine?, întrebă oarecum încurcat.
- Da. Mulțumesc, răspunse sec. Mi-e încă somn, mi se învîrte capul și nu prea înțeleg nici eu ce tot spui acolo. Am cam exagerat aseară și... cred că... gluma lui Vîlcu e... cel puțin nereușită. Poți să-i transmiți asta, domnule Mocanu, rosti accentuîndu-i pe un ton ironic numele și îndată întrerupse legătura.
„Ce tip! Un nesimțit și Mocanu ăsta!”, își zise în timp ce pipăia orbește sub cadă în căutarea cîrpei. Își aminti ca prin ceață discuțiile din seara trecută, vorbele apăsate ale lui Vîlcu, ochii ceia de bestie blîndă, mîinile care atingeau în neștire masa și mai cu seamă eforturile lui disperate de a fi stăpîn... pe situație, de a se controla și de a-i fi în cot. Observase și îi plăcu abilitatea lui de a se da deodată peste cap și a se arăta bine dispus și oarecum nonșalant, atunci cînd li se alătură Mocanu și Ciocan și, mai apoi, ceilalți - chefliii întîrziați care îi înveseliră de-a binelea pe toți. Veni lîngă fereastră și se opri privind pata mare de cafea, concentrațiile insulare de zaț. Examină cu atenție abstracția de pe parchet forțîndu-și imaginația, dar nu descoperi decît ceea ce i-ar fi plăcut să vadă acolo profilul serios al lui Vîlcu și ceva ce semăna cu o cifră conturată pe orizontală, un opt în poziția infinității. “Tîmpenii de om nedormit”, rosti aplecîndu-se și îmbibînd lichidul încă cald. Apoi simți acut, tot mai fierbinte, arsura pe picior.
De vreo jumătate de oră Mocanu se învîrtea prin birou, ieșea în coridor și îndată ce dădea cu ochii lui uluiți de colonel zîmbea vag și încurcat făcea cale întoarsă, pășind agitat, dar neauzit pe covorul vișiniu. După tot ce se întîmplase de dimineață, cafeaua dublă îi spori și mai mult agitația și, cum momentan nu avea voie să părăsească sediul fundației, simțea că-i crapă răbdarea, că i se desface țeasta și că trebuie să facă ceva, să se miște, să vorbească sau să se dreagă cu vreo tărie. “Nu prea înțeleg nimic. Ce i-o fi venit?... Ce naiba se întîmplă?...”, repeta pe sub nas. Se gîndea la prima ipoteză a poliției, cea a compromatului și omorului premeditat, apoi la cea a suicidului, care i se părea a fi și cea mai puțin plauzibilă. Colonelul cel tînăr îi spuse că în buzunarul decedatului fusese găsită o pungă mică și transparentă cu un praf alb. Deocamdată nu se știa ce e cu substanța ceea, urmau să afle asta abia mîine, cînd vor fi gata analizele de laborator. „La ce să te gîndești?... La ce te poți gîndi?...” Erau doar multe presupuneri și peste puțin timp aveau să vină peste ei toate proteve-urile și, cu istericale, să le ceară explicații.
În studenție, Vîlcu și Mocanu locuiseră în același cămin, erau vechi prieteni și își cunoșteau unul altuia parcursurile profesionale și mai cu seamă pe cele amoroase. Cu vreo cinci ani în urmă, Mocanu, care lucra în calitate de manager la fundația Arteria, îi sugeră lui Vîlcu că ar fi bine să aplice pentru o funcție vacantă în acea instituție. Astfel, după ce acesta fusese acceptat, cei doi se regăsiseră lucrînd la o nouă și grandioasă, din cîte se vorbea, strategie de reformare a sistemului judecătoresc și primind pentru asta salarii grase din fonduri europene. Doar cu cîteva săptămîni în urmă Vîlcu, făcuse declarații de presă în legătură cu un program pilot de asistență juridică în sectorul rural. Fusese lăudat de șef și mai apoi căutat la telefon pentru a acorda interviuri. Se produsese, așa glumeau colegii, numindu-l vedeta lunii, mai cu seamă că un ziar de investigații temut de toți funcționărașii breslei, plasase declarația juristului Vîlcu la rubrica știri bune. Mocanu urmărise pe youtube înregistrarea unui post local de televiziune unde prietenul său, foarte sobru, explica en-detaille unei reporterițe cine sînt parajuriștii și cum vor contribui aceștia la lichidarea analfabetismului juridic al oamenilor de la sate. Filmul făcu un fel de înconjurul lumii ajungînd pînă la superiori și, așa, un alt proiect propus de Vîlcu primi aprobarea șefilor, care mai devreme, încă neîncrezători, îi sugeraseră modificări la capitolul buget. Mocanu se bucurase atunci pentru colegul și prietenul său, iar acum... „Ce nebunie! Nu înțeleg nimic!”, exclamă descumpănit cînd Lucia, subalterna lui Vîlcu, intră cu ochii roșii și, suspinînd, i se adresă:
- Ciocan vă roagă să-i anunțați..., zise cu voce tremurătoare și își șterse delicat nasul. Mîine dimineață, parajuriștii instruiți de Vîlcu trebuie să se prezinte la fundație. Colonelul vrea să-i interogheze. Doar ultimii să vină, îmi scapă numele, cei care au fost instruiți la ultima sesiune.
- Bine, o să anunț parajuriștii, spuse stins. Știi,... Vîlcu glumea numindu-i parașutiști, adăugă zîmbind straniu. Fata izbucni în plîns și ieși.
Mia fu telefonată cînd tocmai se gîndea la vestea bizară pe care i-o comunicase Mocanu. Încă nu știa ce să creadă. Că e un banc prost i se părea deocamdată cea mai admisibilă variantă. Colonelul o rugă să-i zica adresa la care locuia sau întrebă dacă e dispusă să vină la fundație. Acceptă să se prezinte întro oră la Arteria și se grăbi. Vîlcu,... gîndi în timp ce-și încheia nasturii de la mantou. Ce-i cu farsa asta de prost gust? Ce tare te țineai aseară! Și... acum... Oare să nu mă fi trezit încă de-a binelea?