Făptaşul va fi pedepsit

 M-am trezit cu două ore mai devreme doar ca să-i dau o lecţie profei de istorie. Eu nu pot să înţeleg ce minte microcefalică are ea, de nu pricepe cat sunt eu de genial. Nu dă doi bani pe mine şi mă umileşte cu fiece ocazie. Data trecută m-a făcut plăcintă în faţa tuturor colegilor mei. Mi-a spus că eu zbor-zbor, dar cu cât mai sus mă ridic, cu atât mai grave o să-mi fie fracturile când voi cădea din nori, pentru că o să cad neapărat. Idioata! Ce are ea să-mi spună mie că o să cad sau nu o să cad? Şi lucrarea, aia a fost culmea! Am rămas şocat când am văzut nota 7 la un test semnat cu numele meu. Zău că m-a apucat durerea de inimă, când niciodată în viaţă nu m-a durut inima. Nu mă atinge durerea sub nicio formă. Ieri am furat de la recepţie cheia de la intrarea în şcoală, când grăsanu’ s-a dus să-şi bea cafeaua. Pâna termoplonjorul a început să-i sfârâie în ulciorul cu apă, până şi-a căutat zahărul şi cafeaua, eu mi-am făcut dublura la cheie, am pus la loc originalul şi m-am cărat de acolo. Totul e mult mai simplu şi mai puţin periculos decât pare. Şcoala nu e o bancă, nu are camere de filmat şi nici pază serioasă. Deci, nu e ca-n filme. E un sărac bătrânel, care are grijă să se semneze fiecare prof care ia cheia. Era şase fără un sfert când eu eram deja la uşa de intrare a şcolii, în trening, cu rucsacul în spate. Paznicul dormea dus. Ăla se trezeşte abia la 7, când vine profu de fizică cu elevii lui, cu care face ore adăugătoare dimineaţa, şi bate în lemnul geamului să se trezească dihania. Le ia elevilor 5 lei de căpăţână. Proştii! Nu m-aş umili niciodată să mă duc la lecţiile adăugătoare ale pleşuvului şi mai ales n-aş cheltui un sfanţ pentru plictiseala de-acolo. Am băgat cheia în broască şi ea s-a deschis imediat, ca o fată uşuratică la prima-ntâlnire. Am împins-o un pic, foarte lent, să nu fie strident scârţâitul. Am coborât în subsol. Mi-am scos marketul roşu şi i-am scris pe uşa scorpiei SUKA! Apoi am ieşit de acolo, fără grabă şi fără griji. Am încuiat uşa la loc pe dinafară. Am îngropat cheia într-o grădină. M-am dus acasă. M-am îmbrăcat în pijama şi m-am vârât în pat. Peste 10 minute mi-a sunat deşteptătorul şi eu o făcui pe somnorosul. Nu mi-am oprit deşteptătorul, prefăcându-mă că dorm dus, aşa că maică-mea a venit la mine în cameră şi a început să mă strige „Pavlic! Pavluşa! Trezeşte-te! Hai că-i vremea de şcoală!”. Mi-am frecat ochii cu pumnii, mi-am ridicat un pic trunchiul, sprijinindu-mă-n coate şi-am întrebat cât e ora, căscând. „Ce-ai spus” m-a întrebat mama. „Ora, cât e?” am întrebat eu, de data asta fără să casc. „E trecut de 7 şi-un sfert, hai, spală-te. Ţi-am făcut nişte sandvişuri, le iei de pa masă-n bucătărie”. Perfect că m-au văzut părinţii dormind, mi-am zis eu fără voce şi m-am ridicat alene din pat. M-am mai spălat o dată pe dinţi, am fleoscait cu mana prin apa, m-am îmbrăcat, am luat pachetul cu sandvişuri şi m-am îndreptat fără grabă spre şcoală. Aveam istoria prima. Eram nerăbdător să văd faţa profei după ce se izbeşte de surpriza de dimineaţă. Am intrat în liceu la fără 2 minute 8. Nici că s-ar putea mai bine. Uşa cabinetului de istorie era deschisă. Colegii mei stăteau înăuntru şi se şoşoteau, hlizind. „Ce-aveţi, mă?” am făcut-o eu pe prostu’. Uşa era deschisă astfel încât dedicaţia nu se vedea, dar cine a venit mai devreme decât profa, au cam văzut. „Ia uiti shi scrii pi uşî”, mi-a zis Gicu încântat. Am deschis-o înăuntru un pic, cât să văd, mi-am acoperit gura cu palma şi-am pufnit în râs „Tare, băi, voi i-aţi făcut-o?”, „Nu, bre, era aici când am venit. Bravo cui o avut curaj. Nu ştim cari , da’ ar’ s-o belească rău dacă-l prind”. N-o să afle niciodată, m-am gândit eu şi m-am aşezat la mine în bancă, întinzându-mi picioarele pe scaunul de-alături. La 8 jumate a intrat profa botoasă cu ochii roşii. Îi ieşeau flăcări din nări. N-am mai văzut-o aşa furioasă. Pe bune? Pentru cuvântul ăla a recţionat aşa? Păi, atunci, e mai tâmpită decât mă gândeam eu. Mă aşteptam să râdă şi să lase uşa baltă, fără măcar să anunţe administraţia. „Pavel, dă-ţi picioarele jos de pe scaun, zice, vă dau 10 secunde să recunoaşteţi cine a scris ce a scris pe uşă, altfel o să aveţi cu toţii de suferit”, „Da’ ce scrie pe uşă, doamnă profesoară?”, am întrebat-o eu rânjind. „Pavel, afară”, „Hop, şi-aşa! N-am făcut absolut nimic pentru care să mă daţi afară, colegii mi-s martori”, „Pavel, afară!” a urlat ea. Aş fi ieşit să fumez o ţigară două şi să beau o bere în cinstea victoriei, dar nu puteam să ratez spectacolul pentru care eu însumi am muncit cu sudoarea frunţii. „Nu-plec-ni-că-ieri”, i-am zis eu răstit, pe silabe, aşa, să-nţeleagă, că prea îşi lua nasu’ la purtare. Oficial eu nu sunt vinovat cu nimic, decât că e ea acuma plină de draci. Ar fi făcut bine să se ducă acasă şi să bocească acolo, dacă-i vine să plângă, nu să ni se milogească pe-aici. După ce i-am spus că nu mă mişc, a ieşit fulger din cabinet. În clasă urlete de extaz, colegii „dai peati!” îşi bat palmele şi rânjesc satisfăcuţi. „Kruta, băi, strigă unul, poati măcar amu’ s-a mai ugamani oleacî”, „da, băi, n-ar strica”. S-a întors peste câteva minute cu directoarea. Şi aia rujată cu un roşu de-ţi săreau ochii din orbite când te uitai la ea. Gura îi era ca un inel deformat, când ţipa la noi. Nu o ascultam, nu mă interesa ce trăncăneşte ciocănitoarea, chiar dacă se uita ţintă la mine şi părea că aşteaptă să-i dau un răspuns. M-am concentrat şi i-am zis „totul e ok, doamnă director, relaxaţi-vă, faceţi-vă un ceai, noi aicea ne descurcăm şi singuri”. Gura ei iar a început să se bălăbănească diform iar pe chip avea o expresie de om indignat. Am auzit doar ce a spus la urmă, pentru că a răsunat şi numele meu. Zicea „Pavel, la mine în cabinet”, „Acum?”, „Fix acum!”, „Nu pot, doamnă director, eu am lecţie de istorie la ora asta. Nu aveţi niciun drept”. „Atunci să vii în pauză”, mi-a mai spus, un pic aplecată, lăţindu-şi buzele ca o broască. „Nu pot nici atunci, doamnă director, mi-e foame, nu îmi puteţi lua pauza de masă”, „Încă cum pot!”. Uşa s-a trântit din urma ciocănitoarei şi atunci profa de istorie a spus „toată lumea şi-a pus pe masa mea cărţile şi caietele de istorie şi aţi scos cu toţii  câte o foaie. „În ordinea asta, doamnă profesoară?” am întrebat-o, „În ordinea asta, Pavel”, „Şi foile de unde le scoatem, doamnă pofesoară, dacă punem şi caietele pe masă”, „Din fund”, i-a scăpat ei o replică la care nu avea voie. „Vă rog, fiţi mai clară, că n-am înţeles, cum adică din fund”, „gata, nu mă mai enerva, Pavel, scoţi o foaie de unde vrei, apoi laşi caietul pe masă şi cartea la fel. Aveţi lucrare de evaluare de 10 minute”. N-am scris nimic, pentru că, entuziasmat de planurile de azi, n-am deschis cartea deloc, am scris nişte tâmpenii şi mi-a zis că în seară va trebui să mai trec o dată pe la şcoală, ca să scap de lucrări. N-am reuşit nici să-mi răsucesc pixul de câteva ori între degete, gândindu-mă cum să procedez ca să fie totul firesc cu dispariţia testelor, că a şi sunat la pauză. M-am dus la bufet, mulţumit de mine, pentru izbânda de dimineaţă, mi-am luat o plăcintă şi m-am îndreptat cu ea înspre biroul directoarei, să mă mai distrez un pic. Era într-o şedinţă cu profii, dar nu m-a intimidat cu asta. Mi-am tras şi eu un scaun la masă, am mai muşcat o dată din plăcinta mea cu cartofi şi-am întrebat-o ce a vrut să vorbească cu mine. Iar atunci s-a pornit: „Uitaţi-vă, dragi profesori, un elev pe atât de deştept, pe cât e şi obraznic”, „Pardon, doamnă, cred că totuşi sunt mult mai deştept decât obraznic, vă rog să o recunoaşteţi şi să nu dezinformaţi lumea, pentru că sunt pe aici şi profi cu care eu nu am lecţii şi care nu ma cunoscc”, „Mulţumesc, Pavel, aşteaptă să-ţi dau cuvântul şi nu mă întrerupe”, „Dar, doamnă director...”, „N-am terminat de vorbit, Pavel! Eu nu ştiu ce să fac cu acest băiat, stimaţi profesori, are cea mai bună medie în tot liceul, dar are o gură spurcătă de nu mai...”, „ALO, eu n-am înţeles, ce-s cu ofesele astea?”, m-am ridicat şi-am ieşit de acolo, că n-oi mai sta să mă ofenseze o femeiuşcă de peste 50 de ani, care se rujează ca o prostituată. „La revedere, stimaţilor, am matematica”, am făcut eu o plecăciunea ironică, înainte de-a le trânti uşa, să nu creadă ei că-s chiar aşa de needucat precum spune ciocănitoarea. Am urcat la etajul doi, mi-am lăsat geanta la mine în masă, i-am şterpelit compasul Crisinei, din penarul ei, şi l-am băgat atent în moţocul Lidiei, aşa vroiam eu să-i transmit cât o iubesc. Din păcate, draga mea nu mi-a observat manevra şi a rămas cu compasul în păr, iar idioţii de colegi din banca din spate nu s-au izbit niciunul să-i spună că are un compas în păr, lor numai de distracţie de arde. După ce a intrat profa, s-a oprit lângă uşă şi s-a uitat lung la părul Lidiei. „E o nouă modă?” o întreabă profa, arătând cu degetul la capul său. „Ce anume?”, se uită nedumirită Lidia, „Compasul”, „Unde?”, „La tine în păr, aha, deci e o glumă, cine se ţine aici de şotii să-i bag eu un compas în catalog?”, „Pavluşa”, icneşte Sirioja din ultima bancă. „Prostule!” îmi zice cu răutate Lidia, „Doi”, îmi zice cu răutate profa, „Idiotule”, îmi spune colega de bancă. „Ar fi putut să se rănească!”, „Şi dacă se rănea?!”, „Tu ai creieri?” mă tachinau din stânga şi-n dreapta fetele, de parcă aş fi făcut ceva catastrofal, era doar un compas „Ce-aveţi, e numa’ un compas, nu-i o petardă?!”. „Eşti bolnav!”, „Eşti retardat!”, „Eşti dus rău cu pluta!”. Fetele care stăteau în preajma mea au început să se mute în băncile goale care erau cât mai departe de mine. M-am simţit un monstru, pe când nu vroiam decât să fac un gest de atenţie pentru draga mea Lidia. Las’ o să-i vin eu de hac şi lui Sirioja într-o zi, a găsit să mă pârască, mucosul, acuma m-am pricopsit şi cu un doi în catalog. În pauză, cât am ieşit afară să fumez, un maidanez s-a apucat de mine şi nu-mi dădea drumul. Oriunde mă duceam eu, venea şi el după mine. A început să latre la mine şi când lătra, am observat la el în gură o cheie. Să fie oare cheia de la şcoală, pe care am ascuns-o dimineaţă-n grădină? m-am întrebat eu şi am încercat să i-o scot, dar nu m-a lăsat, javra, lătra şi muşca. Atunci a ieşit profa de istorie. Maidanezul a fugit la ea, de parcă ar fi fost ţâncul ei şi i-a lăsat cheia la picioare, apoi s-a apucat să latre la mine. Profa a ridicat cheia, s-a apropiat de mine şi mi-a tras o palmă „Porcule! Şi eu care credeam în tine...”. A plecat încet înspre staţia de troleibuz, iar câinele mergea alături de ea tantos.