duminică, 3 iunie 2012


Cartea lui Vasile Ernu, NASCUT IN URSS, publicata de Polirom in 2006 si care abunda in ironie la adresa Uniunii Sovietice (aici am gasit acea propozitie sfichiuitoare si mai mult decit adevarata – a construi comunismul fara alcool e ca si cum ai face capitalism fara reclama), mi-a amintit de doi oameni care mi-au marcat, intr-un anume fel, copilaria: un bunic de-al meu, deportat in Siberia, si profesorul meu de istorie.

Pentru ca spusese un banc despre Stalin, bunicul a fost trimis la capatul lumii, unde a facut citiva ani grei de lagar. Nu l-am cunoscut direct, pentru ca murise inainte de nasterea mea. Il stiam insa din povestirile parintilor si aveam o consideratie aparte pentru acel om despre care, in copilaria mea, circulau legende… Era cel de-al doilea sot al bunicii mele Paraschiva – deci, imi era un fel de bunic adoptiv – si anume lui familia noastra i-a datorat faptul ca a scapat de foamete…
Profesorul meu de istorie era foarte atent si corect cu fiecare elev. Nu striga niciodata la nimeni si niciodata nu ne tragea de urechi, asa cum obisnuiau alti profesori. Nici nu ne lovea cu capul de banca, nu ne inrosea palmele cu rigla si nu ne punea sa stam cu miinile ridicate in sus si cu fata la perete. Cum s-ar zice, era un om ca piinea calda. Ne explica meticulos si cu acribie fiecare moment mai incilcit din istorie, nu ne pedepsea cind greseam, motiv din care si lectiile sale ma cucerisera, iar pentru istorie facusem o adevarata pasiune.
Citind NASCUT IN URSS, care se deschide cu un motto dintr-un poem al lui Maiakovski – „Priviti, minunati-va, sint cetatean al Uniunii Sovietice!” – si unde am gasit si doua tablete emotionante despre alcool (in una dintre acestea sint trecute in revista toate produsele pe care omul sovietic le consuma pe post de „alcoolice”, inclusiv troinoi odecolon, pasta de dinti, crema de ghete sau lichidul de frina), mi-am amintit ca, multa vreme, nu am putut face nici o legatura intre bunicul meu exilat in Siberia si profesorul de istorie. Timp indelungat, nu am crezut ca intre acel om nenorocit care nu se tundea cu lunile si minca doar piine cu apa si acel barbat imbracat bine si cu burta, care ne povestea cu atita suflet ce se intimplase in trecut, poate exista vreo relatie. Intre ei era o diferenta prea mare… Unul reprezenta esecul, celalalt – succesul. Si asta pentru ca, dupa ce-l turnase pe bunicul, dl profesor se alesese cu un apartament in centrul orasului, avea propria masina si un ciine pe care seara il scotea la plimbare. Iar bunicul, dupa ce a revenit din Siberia, ajunsese pe drumuri, fiindca bunica n-a mai vrut sa-l primeasca acasa, de teama ca nu cumva minia statului sa se extinda si asupra ei. Pentru acest lucru, a fost condamnata de parintii mei, care-l adaposteau pe bunicul peste noapte si-i dadeau sa manince…
Odata cu lectura cartii lui Vasile Ernu – care, structurata pe capitole distincte (Oda tualetului sovietic? sau Ceapaev sau Stirlitz, un James Bond sovietic sau Ostap Bender, eroul meu preferat ori Maiovca e mai mult decit 1 mai), se vrea un fel de radiologie a vietii de zi cu zi a Uniunii Sovietice – mi-am amintit cum am aflat, totusi, de legatura dintre bunicul si profesorul de istorie. Eram in clasa a noua. Bunicul nu mai era in viata si parintii mi-au dezvaluit ceea ce tainuisera cu atita grija exact in ziua când revenisem, fericit, de la olimpiada raionului Ungheni la istorie. Tocmai le aratam, entuziasmat, diploma de gradul I si un volum cu biografia lui Alexei Tolstoi, pe care-l primisem drept premiu, când mama mi-a spus ca bunicul ii povestea bancuri despre Stalin chiar profesorului de istorie pe care-l divinizam, iar acesta l-a turnat unde trebuie… In consecinta, bunicul a ajuns in Siberia, iar actualul profesor – la facultate. Acel denunt insemnase ascensiunea pentru unul si caderea pentru altul.
Inaintind in lectura acestei carti – cu tabletele despre educatia politica sau despre amanta revolutionarului, despre komunalka sau steklopunct si despre ce poti face cu o rubla -, intr-un anume fel, am inceput sa ma citesc pe mine insumi si mi-am amintit cum am fost pionier; cum am imprumutat de la un prieten, contra unei sticle de vodca, o pereche de blugi pentru doua ore si cum, brusc, istoria mi s-a infatisat ca o disciplina anosta si mincinoasa. Proiectasem dezamagirea pe care mi-o provocase profesorul si asupra obiectului pe care-l preda si, desigur, abia mai tirziu am inteles ca am avut dreptate. Atunci insa nu puteam pricepe cum un om care il turnase pe bunicul meu, dar si pe alti prieteni de-ai sai, asa cum am aflat ulterior, imi propovaduia adevarul istoric; cum ne poate invata ce este cinstea si dreptatea cel care si-a tradat prietenii si de ce asemenea oameni sint pretuiti, iar cei ca bunicul meu – nu?
Cartea lui Vasile Ernu m-a indemnat sa-mi amintesc de acele vremuri deja indepartate, iar una dintre afirmatiile sale – „Uniunea Sovietica nu a fost doar o tara, a fost mai mult decit atit, a fost cel mai mare proiect utopic al modernitatii” – m-a ajutat sa inteleg mai bine ce se intimplase atunci cu mine si cu oamenii pe care i-am cunoscut. Caci, nu incetasem sa ma intreb: de ce, desi era nevinovat, bunicul meu era ignorat de societate, iar profesorul de istorie, cu toate ca era un profitor si un ipocrit, se bucura de toate onorurile? Si de ce, atunci cind Uniunea Sovietica a incetat sa mai existe, tot profesorul de istorie a fost ales in consiliile municipale si raionale Ungheni, iar oameni ca bunicul au continuat sa fie desconsiderati?
Citind NASCUT IN URSS, mi-am dat seama ca bunicul meu, deportat doar pentru ca a spus un banc despre Stalin, reprezenta realitatea, iar profesorul de istorie era insemnul utopiei. Dar, asa cum foarte bine a observat si Ernu, in Uniunea Sovietica utopia tindea sa substituie realitatea si chiar a reusit, pina la un anumit punct. Astfel, pentru cei care locuiau in URSS, realitatea era utopia compusa, in cea mai frageda copilarie, din tot felul de mituri despre Buratino, Habarnam si Ariciul in ceata; completata, in primii ani de scoala, cu legende despre pionierii-eroi Volodea Dubinin, Marat Kazei, Valea Kotik, Timur si acel pionier care si-a turnat propriul tata ca a furat nu stiu ce din colhoz; apoi era intarita cu povesti romantice despre eroii timpurilor noastre – Iuri Gagarin, Zoia Kosmodemeanskaia, Pavel Korciaghin, Matrosov si, bineinteles, securistul sovietic, modelul absolut pentru orice cetatean sovietic.
Incetul cu incetul, precum remarca si Ernu, realitatea era marginalizata: „Din cind in cind ne mai sicana cite o mica problema gen coada la spray bulgaresc Lavanda, faptul ca nu gaseam intotdeauna locuri la restaurant, iar pentru mobila parintii trebuiau sa se inscrie pe nu stiu ce lista de asteptare. Dar ce erau acestea pe linga marile noastre realizari?”. Asa incit, la un moment dat, te trezeai ca traiesti in interiorul unei utopii care nu avea nici o legatura cu realitatea, Si incepeai sa crezi ca trupele sovietice ne-au eliberat si nu ne-au ocupat, ca noi sintem moldoveni si nu români si ca e minunat sa traim in saracie si sa nu ne putem cumpara macar un palton… Vorba e ca intr-o iarna, fiindca nu gasisem nicaieri paltoane, am umblat doar intr-un fis de toamna, dar trebuia sa ma mindresc cu asta, fiindca burghezii au de toate, dar nu au suflet, iar oamenii sovietici nu au nimic, in schimb, au un suflet mare. Aceasta era utopia. Realitatea era ca dirdiiam continuu de frig.
Bineinteles ca, la un moment dat, vederea mi s-a limpezit, tulburarea m-a lasat si am inteles ca realitatea o reprezinta bunicul deportat in Siberia, nu profesorul care facea clabuci la gura atunci cind ne vorbea de anul 1812 si despre ce-a insemnat acesta pentru Basarabia. A venit un moment cind am inteles ca URSS era, de fapt, un teritoriu al minciunii, cind am realizat ca nu am intrat benevol in „marea familie a republicilor-surori”, ci am fost cotropiti cu forta. Iar cind am terminat scoala, am priceput ca nu trebuie sa vorbesc nimanui de aceste lucruri. Adevarul era doar pentru mine. Nimeni nu trebuia sa stie ca-mi iubeam bunicul, tot asa cum nu era bine ca cineva sa afle ca-mi dispretuiam proful de istorie. Adica, trebuia sa invat sa traiesc intr-un spatiu imaginar – intr-o utopie, mai exact, pentru a avea un loc de munca si pentru a ramâne in libertate.
Aceasta iluminare dubla – a ceea ce se intimpla de fapt si a imposibilitatii de a vorbi despre asta – am avut-o inca in perioada cind URSS parea un imperiu vesnic. Dar Uniunea Sovietica incetase sa existe pentru mine cu mult inainte de disparitia ei de pe harta. Ea murise inca atunci cind un var de-al meu de-al doilea, cu care eram foarte bun prieten, fusese adus in sicriu din Afganistan, iar un altul a fost trimis, din armata, direct la casa de nebuni. Murise in clipa cind am vazut ca eram prigoniti pentru ca am fost de Craciun la biserica. Atunci cind am aflat ca cel care-l turnase pe bunicul meu imi preda istoria la scoala…
Pentru multi, insa, Uniunea Sovietica mai este vie si astazi. Ea si-a supravietuit propria moarte si continua sa existe in mentalitatea si subconstientul multor octombrei, pionieri sau comsomolisti de cindva. In foarte multe microbuze din Chisinau se difuzeaza nonstop muzica din perioada sovietica. Multi dintre ei, vorba lui Vasile Ernu, ar face orice ca sa poata cumpara un bilet in URSS. Dovada e si popularitatea crescinda de care se bucura comunistii in R. Moldova. Dar cum e posibil, totusi, ca defuncta URSS sa-si ridiculizeze propria moarte? Cel mai bun raspuns il putem gasi in aceeasi carte a lui Ernu, care surprinde exact mentalitatea sovietica. Ba mai mult, autorul arata ca, da, Uniunea Sovietica a murit, dar nu si utopia care a stat la baza ei. Utopia sovietica i-a supravietuit. De aceea, o revenire e posibila oricind. De aceea a si ajuns Partidul Comunist la putere in R. Moldova.
Unii l-au acuzat pe Ernu ca nu a condamnat Uniunea Sovietica. Eu insa nici nu cred ca ar fi trebuit s-o faca, fiindca el si-a propus altceva: sa urmareasca, pas cu pas, felul in care s-a nascut utopia sovietica, sinonima cu ideea ca URSS-ul e cea mai grozava tara din lume, iar oamenii care locuiesc in ea sint cei mai buni, cei mai generosi si cei mai saritori la nevoie de pe glob. O utopie care mai face si astazi atitea victime si prozeliti.
Sint unii scriitori care considera ca e mai bine sa uitam ce-a fost odata si sa incercam sa cercetam prezentul sau spatiile imaginare. In opinia acestora, chiar si o privire critica asupra Uniunii Sovietice ne-ar lega si mai tare de o tara-fantoma deja disparuta si ne-ar impiedica sa ne vedem de treburile noastre de zi cu zi. „Uita, ca sa poti trai mai departe!” – acesta este sloganul de care se conduc si pe care l-au imprumutat de la nu stiu ce scriitor occidental contemporan.
Eu insa nu vreau sa uit ca m-am nascut in Uniunea Sovietica, pe un teritoriu românesc ocupat cu forta de armata sovietica. Nu stiu la ce-mi foloseste, dar nu vreau sa uit. Ma bucur ca si Vasile Ernu nu vrea sa uite – dovada e faptul ca si-a descris ne-uitarea intr-o carte cu adevarat memorabila si extrem de utila. Mi-am dat seama de acest lucru atunci cind am ajuns la ultima pagina. Si cind, aproape concomitent, am aflat ca fostul meu profesor de istorie a urcat si mai sus pe scara ierarhica si, acum, e mare sef la Chisinau. Oare chiar a murit Uniunea Sovietica?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu