miercuri, 6 iunie 2012

CLUJ. Mihai Mateiu e scriitor. Debutant, cât pe ce să fie premiat de Uniunea Scriitorilor din Cluj. Asta pentru că, săptămâna trecută, a refuzat premiul de debut, şi a rostit un discurs controversat la Gala Premiilor organizată de Uniunea Scriitorilor din România (USR) Cluj. Ce l-a determinat să decline “recunoaşterea” veteranilor? Faptul că, spune el, membrii USR nu iau pulsul vieţii culturale a orașului, nu participă la evenimentele literare decât dacă sunt direct implicaţi şi se premiază între ei. Un dialog onest cu OradeCluj.ro:
- De ce ai recurs la acest gest?
- Cred că gestul meu a răspuns unei nevoi interioare, de a rămâne consecvent cu ceea ce cred despre anumite instituții culturale. E un gest simbolic de protest împotriva acestei forme încremenite, total anacronice după părerea mea, în care ele continuă să existe. Spun “simbolic” pentru că nu cred că protestul meu va schimba ceva. Cred că acestor instituții le va lua foarte mult timp să se schimbe şi asta nu atât din cauza “bătrânilor”, a generaţiilor pe care ele le-au moştenit de la vechiul regim, ci în egală măsură datorită tinerilor care intră în ele și le continuă.
- E o presiune a recunoaşterii asupra lor?
- Nu ştiu cum funcţionează , dar sunt total şocat să văd tineri, de multe ori abia ieșiți de pe băncile facultăților, intrând în asemenea instituţii, sau  mă rog, redacții de reviste, departamente culturale ale primăriei, consiliului județean etc și pliindu-se perfect pe forma lor (mă refer la felul în care sunt organizate, în care se muncește în ele, în care se iau deciziile, la “evenimentele” pe care le produc). Tineri care nu încearcă să facă nicio schimbare odată ce ajung în aceste slujbe călduţe – se pare că e foarte important să nu ai iniţiative, să nu încerci să schimbi ceva și să stai cuminte în bancă…
- Ai încercat să-ţi explici de ce se întâmplă aşa?
- Poate pentru că piaţa muncii este una foarte… dură pentru absolvenţii de ştiinţe umane, poate că slujbele în domeniul culturii nu sunt multe… Dar munca de scriitor e mai mult decât un job… ţine de vocaţie…
Uniunea Scriitorilor e o asociaţie în care intră scriitori profesionişti și care încearcă să reprezinte interesele lor. Nu ştiu în ce măsură membrii şi conducerea îşi asumă o profesiune de credinţă, poate e doar o slujbă pe care o fac ca să fie făcută. Eu nu sunt membru al Uniunii, nici n-am încercat să devin, tocmai pentru că ea e aşa cum e. Şi nu mă reprezintă absolut deloc. Adică acţiunile ei sau premiile pe care le oferă… o dată, felul în care se fac nominalizările pentru ele, cărţile care sunt luate în discuţie, e absolut haotic şi total irelevant pentru apariţiile unui an literar, apoi felul în care se face jurizarea, faptul că trebuie acordate atâtea premii câte…  obligaţii există, ca să mă exprim delicat. Pentru că nu există un singur premiu de poezie şi unul de proză. La poezie, dacă nu mă înşel, au fost 6-7 premii, iar la proză undeva tot pe-acolo.
- Să fie toată lumea mulţumită?
- Exact! Bineînţeles, nu e mulţumită chiar toată lumea, dar este un număr mare de oameni care trebuie mulţumiţi. Eu sunt de 14 ani în Cluj, nu-mi amintesc evenimente ale USR care să mă fi atras, care să-mi fi adus un plus în viaţa literară a orașului. Evenimentele literare la care simt nevoia să merg în Cluj sunt făcute de librării, de cafenele, de persoane private, uneori de edituri. În Uniunea Scriitorilor sunt prozatori și poeți, critici, eseişti, jurnalişti – faptul că aceștia nu apar la evenimentele literare unde ar avea ocazia să întâlnească sau să asculte alți scriitori contemporani, din țară sau de afară,  mă pune foarte tare pe gânduri. Dacă tu nu mergi decât la evenimentele în care eşti implicat ca speaker, iar restul, cum ar fi, să zicem, sosirea lui Bodor Adam la Cluj, te lasă rece… E un spirit de gaşcă: scriem unii despre alții, ne dăm premii între noi, ne lăudăm pe toate gardurile. Un cerc al “obligaţiilor”.
- Moştenit din celălalt regim?
- Ce-i drept are același aer cu şedinţele, plenarele pe care le vedeam la televizor, ca şi copil. Am intrat pe site-ul USR, unde e o secțiune care se numeşte “comunicate” și care pe mine m-a îngrozit. Nu credeam că se mai poate scrie o știre așa, folosind o asemenea terminologie – lemn e puțin spus pentru limbajul de acolo!
- E nevoie de o asociaţie profesională? Ajută?
- Eu sunt convins că în alte țări există asemenea instituții care sunt funcţionale, în care, odată admis, să ai parte de susţinere, de consiliere. Nu mi se pare deloc deplasat ca cei foarte tineri să fie iniţiaţi, pentru că e o lume pe care nu o poţi cunoaşte: funcționarea pieței de carte, a editurilor, modul în care reuşeşti să publici o carte și felul în care poţi să-ţi negociezi un contract. Apoi existența unor  premii acordate în cunoştinţă de cauză, cu competenţă, de un juriu care e cu adevărat la curent cu literatura apărută, care să fie imparţial. Premii profesioniste. Premii pe care să fie cu adevărat onorant să le pui în CV-ul tău de autor. Mi-aș dori ca faptul că ai luat premiul USR Cluj să fie o garanţie a calităţii, să nu lase loc niciunei interpretări.
- Dar tu ai fost anunţat înainte că urmează să primeşti acest premiu, denumit “Mongolu”, pentru debut?
- Nu, am fost anunţat doar să fiu de faţă la decernarea premiilor. Am bănuit însă că, dacă sunt chemat, există posibilitatea asta şi m-am gândit la refuz dinainte. Am avut un text pregătit, pentru că presiunea era destul de mare, nu cred că era locul unui discurs improvizat.
- Cum ai simţit reacţia celor prezenţi?
- Am simţit ostilitate, manifestată de exemplu prin ridicarea bruscă a volumului discuţiilor particulare din sală în momentul în care a devenit clar că nu e un discurs de mulțumire. Nu vreau să judec, nici starea mea emoţională nu-mi permitea să observ foarte bine reacţiile. Nu urmăresc niciun război privat. Nu am decât o dorinţă foarte mare de a exista instituţii coerente în peisajul cultural românesc. De a ne apropia încet de o anumită normalitate. Cum am mai spus, nu cred că gestul meu va schimba deocamdată ceva. Sper doar ca el să transmită unor tineri o doză de optimism şi de încredere în faptul că se poate şi altfel. Dacă nu poţi să o schimbi o formă, poți cel puțin să o refuzi. Pe mine nu mă reprezintă, nu este a mea. Poate că atunci vor exista altele. Deşi eu cred că instituţiile se pot reforma. Dacă oamenilor li se dă voie să facă asta, dacă sunt atraşi profesionişti. Trebuie oameni care să poată şi conducători care să-i lase să facă asta.
- Tu eşti implicat, dar aflat oarecum şi pe marginea fenomenului scriitoricesc din Cluj. E un vid de inspiraţie sau de ce se lansează atâtea dicţionare?
- În niciun caz. Cred că în Cluj sunt scriitori grozavi care îşi fac bine treaba, indiferent de ce organism îi reprezintă. Cred că literatura în Cluj şi în România se face pe cont propriu.
- Cât e de greu să fii publicat?
- Destul de greu, pe o piaţă de carte care e în cădere liberă de atâta timp, care nu dă niciun semn să-şi revină, dimpotrivă, merge tot în jos. Sigur că nu sunt multe oportunităţi, nici măcar pentru cei consacraţi. Sunt cazuri în care scriitori grozavi, care debutat bine și apoi au confirmat, sunt refuzaţi la a treia carte – aș numi doar cazul lui Silviu Gherman, unul dintre cei mai buni prozatori contemporani după părerea mea.
- Nu există cititori pentru scriitorii contemporani?
- Românii citesc puţin. Am văzut, cu ocazia Bookfest, niște statistici zdrobitoare: piaţa de carte din Ungaria este de trei ori mai mare, în condiţiile în care populaţia este de trei ori mai mică. Iar acolo e o “criză” gravă de tot. Se citeşte tot mai puţin, se citesc doar lucruri confirmate, promovate. Cred că publicul de cititori profesionişti este tot mai restrâns, iar publicul larg e foarte vulnerabil la formatorii de opinie şi e clar că cel mai puternic rol îl are aici mass-media, televiziunea. O carte care ajunge să fie prezentată la televizor se vinde de obicei mai bine. Dar şi asta, “vândut bine”,  în România înseamnă foarte puţin. Imposibil pentru a susţine o piaţă în care există edituri, librării, scriitori.  Nu se poate trăi din scris. Ştiu, de fapt, doi scriitori români care cred că trăiesc din scris şi trăiesc greu. Restul au alte slujbe.
- Tu cum scrii, ce te inspiră?
- Eu încerc să-mi fac timp – din păcate pot să scriu numai dimineaţa şi asta îngreunează totul, încerc să-mi impun un program mai riguros din cauza asta. Dar nu e acelaşi lucru să ai o zi pentru scris sau să ai câteva ore înainte sau după cele 8-10 ore de job. E altă energie, altă putere de concentrare. Trebuie timp, nu poţi să te pui jos şi să scrii romane geniale. Este o meserie destul de ingrată. Absolut îngrozitoare, cum spunea Matei Florian, dar unii se încăpăţânează s-o facă în virtutea unor nevoi interioare. Pentru că, din afară, nimic nu te poate face să-ţi doreşti asta. Revenind la întrebare, cred că pe mine cel mai puternic mă inspiră oamenii. Probabil de aceea primul meu volum se numeşte “Oameni” și în el sunt 13 povestiri despre oameni. E “elementul” la care eu rezonez cel mai puternic, dar nu e ceva căutat. De multe ori aş vrea să stau liniştit undeva şi să mă uit la un peisaj, la o clădire sau la altceva şi să nu fiu distras de micul eveniment uman de lângă mine. Cred că asta e condiţionarea mea.
- E natură de ziarist…
- Poate că da. Poate că poţi face mai multe lucruri având această predilecţie de a observa oamenii. O povestire din volumul meu e rezultatul unei discuţii de 5 minute, o poveste absolut fragmentată pe care am auzit-o la “Insomnia”. Povestirea e încercarea mea de a umple, de a pune carne pe un schelet abia întrezărit. Sunt scriitori pentru care literatura se naște din imaginaţie, totul este creat, lumea lor e construită, aproape că nu reflectă deloc realitatea şi am un respect foarte mare pentru cei care pot face asta. Eu nu pot s-o fac. Ce scriu eu reflectă, chiar dacă distorsionat, lucruri întâlnite. Totul depinde de felul în care eşti setat şi asta se întâmplă de obicei în copilărie.
- La ce lucrezi acum?
- La un roman. Lucrasem 4 ani la el înainte să scriu volumul de povestiri de care vorbeam. Am scris acel volum tocmai pentru că mă blocasem cu romanul şi nu mai puteam să-l continui. Acum am constatat că-l văd altfel şi că pot să lucrez din nou pe el şi să-i dau de capăt. În paralel apar încă nuclee de proză scurtă pe care mi se pare păcat să le dau de-o parte, să spun “eu acum lucrez la roman, reveniţi peste doi ani”. Nu mai vreau însă să-mi dau termene. Romanul are un ritm al lui, în care se lasă scris. Parcă trebuie să trec prin mai multe etape de înţelegere.
*
Mihai Mateiu a publicat primul său volum de povestiri, “Oameni”, la Editura Casa de pariuri literare,  în urmă cu câteva luni.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan