luni, 18 iunie 2012

şi apocalipsa din vise


Tristeţea mea profundă a dispărut
odată cu sarea din piele,
scoicile sfărâmate îmi taie în talpă
durerea geamănă vieţii

însă profunda-mi tristeţe a dispărut
şi-n lipsa ei pot doar să mă ascund de oameni
acolo unde oameni sunt o mulţime,
 lângă pietrele mari de pe marginea mării
s-aştept noaptea să o aducă aproape
corbii cu aripi de smoală,
s-ating cu degetul carul mare, pe cer,
apoi carul mic,
uşor, indecis,

mică fiind, să-mi fac ochii mari
ca şi copiii care aleagă după fericire
aşa cum ar fugi după gâza cu superputeri
şi nu o mai prind,
dar o descoperă infinit
şi se bucură de ea ca prima dată,

tot ce pot să fac în lipsa ei
e să merg mai încet

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu