şi apocalipsa din vise

Tristeţea mea profundă a dispărut

odată cu sarea din piele,

scoicile sfărâmate îmi taie în talpă

durerea geamănă vieţii

însă profunda-mi tristeţe a dispărut

şi-n lipsa ei pot doar să mă ascund de oameni

acolo unde oameni sunt o mulţime,

 lângă pietrele mari de pe marginea mării

s-aştept noaptea să o aducă aproape

corbii cu aripi de smoală,

s-ating cu degetul carul mare, pe cer,

apoi carul mic,

uşor, indecis,

mică fiind, să-mi fac ochii mari

ca şi copiii care aleagă după fericire

aşa cum ar fugi după gâza cu superputeri

şi nu o mai prind,

dar o descoperă infinit

şi se bucură de ea ca prima dată,

tot ce pot să fac în lipsa ei

e să merg mai încet