Marina TICHIE

Fructe Urbane

„I am just like an apple…”

 Billie Holliday

                                                           

   Cerul violet scutura peste oraş roiuri de fulgi mărunţi. De pe peron se putea auzi clinchetul stelelor. Ele dansau pe suprafaţa lunecoasă a cerului îngheţat pentru a se mai încălzi. Kyle, nervos, bătea cu degetele un ritm sacadat în tejgheaua de la bar. Trebuia să mai aştepte 71 de minute pînă la venirea următorului tren.

   În următorul tren spera s-o întîlnească din nou pe Gemma. Ultima dată cînd s-au văzut, ea i-a promis că va fi neapărat în același vagon. Atunci, Gemma îşi trecea degetele prin părul lui albastru, ciufulit şi aspru. Kyle închise ochii, amintindu-şi cît de rece era suflarea ei. Simţi cum îl trec fiorii. Își roti ochii prin sala mare, devenită şi ea violetă din cauza cerului. Îşi aprinse o ţigară dulce-amăruie. Clinchetul stelelor, ca și clinchetul paharelor de cristal în noaptea de revelion, îl făceau să tresară ca din cauza unui tic nervos.

   La ora 4 şi 2 minute, trenul o luă din loc. Kyle ședea la fereastră, în compartimentul cu numărul 7842. Aștepta.

   Mai întîi o văzu reflectată pe geam ca pe o halucinaţie. Înghiți în sec și întoarse capul spre uşă. Cînd genele ei artificiale şi atît de lungi s-a desfăcut, s-a terminat şi noaptea. Gemma, palidă şi fragilă ca o păpuşă de porţelan era în faţa lui şi zîmbetul ei era aproape gata conturat, Kyle simţea asta. Ea îi explicase încă data trecută că mecanismul ei mult încetinit nu-i permitea să-şi realizeze mişcările la fel de repede cum ar fi normal.  Întîrzia mereu cu vreo 7 sau 12 minute. Dar Kyle nu avea unde să se grăbească. În timp ce zîmbetul acestei fiinţe începea să fie din ce în ce mai vizibil pe faţa ei, el îi atinse obrazul cu degetul. Îl apăsă uşurel, ţinîndu-şi respiraţia. Obrazul Gemmei era moale şi elastic, însă în momentul cînd o îmbrăţişa, Kyle putea simţi încît de greu îi era corpul din cauza plumbului.

   Genele ei erau atît de lungi, încît îi înţepau pleoapele cînd o săruta.

   Iată și întîlnirea făgăduită. Kyle era fericit.

   Trenul se arunca în noapte cu viteza zborului eliberat de toate. Un zbor fără aripi, aprins de o putere inimaginabilă care venea din interior. Un interior întunecat și plin de mister. După geam se întindeau văi și orașe în care erau sădite, precum florile de cîmp, sorţile omeneşti. Ca păpădiile. Puful lor se va spulbera în curînd în aspaţialitate. Straturi de gheaţă izolează acum pămîntul de microbii plictisiţi de ei înşişi.

   Avalanşe de flori şi de linişte se înşiruiau după geam.

   Atît timp cît prezenţa Gemmei îi paraliza orice alte dorinţe, decît să vrea doar să stea alături de dînsa, s-o privească, s-o atingă, s-o adulmece, trenul îl putea duce oriunde.

   Se întîlneau în acest  fel de mai multe luni de zile şi Kyle începea să se simtă tot mai transparent. De parcă se volatiliza prin aer ca o pînză de ceaţă. Dar cel care se volatiliza, nu era el, ci timpul. De fiecare dată cînd avea nevoie să se întîlnească cu Gemma, obsesia lui bolnăvicioasă, Kyle trebuia doar să urce în trenul cu ruta K 212  şi să aştepte cînd apare. Petreceau împreună toate milioanele de minute dăruite de către oraşele pe care le străbătea trenul. Cînd se întorcea, Kyle cobora din nou la aceeaşi staţie şi se ducea acasă pe jos sau cu metroul pe o temperatură de minus 35-40 grade Celsius. În nări mai simţea mirosul de mere şi scorţişoară al Gemmei şi nu-și dădea mai deloc seama că frigul de afară îi îngheţa obrajii şi-i atîrna promoroacă de gene. În acele momente Kyle nu-şi dorea decît un singur lucru: să doarmă.

   Pe la 8 seara, George Wisk, renumitul show-man şi prezentator tv, intră în barul de la etajul 63, se aşeză obosit la tejghea și îşi comandă un whisky. În semiîntunericul albastru cu izbucniri electrice de reclame de neon, gîndurile îi mai rătăceau încă printre frînturile discuţiei cu tînărul dramaturg. Tocmai s-au  terminat filmările pentru emisiunea sa, „Nocturne” în care s-a discutat despre absurditatea existenţei umane, despre însăşi absurda, după părerea lui George asemănare a noastră cu nişte fructe frumoase, dar crescute în seră şi stropite grijuliu şi regulat cu chimicale.

- Di, te rog încă un whisky, i se adresă George tînărului barman.

- Ce mai faci? se interesă barmanul, turnîndu-i băutura aurie în pahar.

- Bine. George, într-o clipă, îşi goli paharul.

- Nu cobori la 51? Am auzit că acolo se adună lume pentru o petrecere.

- Cu ce ocazie?

   Di ridică din umeri:

- Vreo aniversare, ştiu eu…

- Nu, sunt obosit, mă voi culca.

- Mmm… mă tem că preferata ta canapea de la 106 e ocupată deja, zîmbi Di cu naivitate prefăcută.

   George îl privi întrebător.

- S-a întors Simona.

- Aa… Şi ce-a mai spus nou?

- N-a prea stat de vorbă cu mine.

- Di, şi de ce nu i-ai spus Simonei că de cînd a plecat, canapeaua nu-i mai aparţine?

- Doar nu era plecată pentru totdeauna. Fii sincer, George, ai ştiut şi tu…

- Puţin îmi pasă.

- Vă descurcaţi voi cumva, spuse Di pe un ton vioi, de împăcare. Încă un whisky?

- Nu. Iau cu mine o sticlă de Jack Daniels şi… noapte bună!

   În sală era întuneric şi linişte. Draperiile grele erau trase. Călcînd atent, George se apropie de geam, ca să descopere splendoarea şi efervescenţa oraşului. Tot mai ningea. Trase draperia la o parte şi sala cu canapea se lumină brusc. I se spunea „sala cu canapea”, deoarece era folosită adesea pentru filmarea unor filmuleţe publicitare sau scurte scene de amor pentru telenovele ieftine. George putu să se convingă că locul lui de odihnă era într-adevăr  ocupat acum.

 Recunoscu imediat figura Simonei, seducătoarea teleprezentatoare de la VO tv. Wisk avusese deja o relaţie amoroasă, destul de pasională cu dînsa, acum însă, deşi tot amabili şi drăguţi unul cu altul, abia de mai găseau despre ce să-şi vorbească, limitîndu-se la bîrfele locale, tema salvatoare a tuturor celor din anturajul televiziunii.

 George bea relaxat, cu mici înghiţituri, din sticla masivă cu burbon. Ningea apocaliptic. O profundă senzaţie de infinit se aşternea peste oraşul care părea să se clatine sub albul himeric şi frumos al fulgilor.

 Simona se întindea delicios ca o pisică, precum fac dimineaţa după trezire femeile cu somnul împlinit.

- Bună, Simona. Ai dormit bine?

- Aha… Eşti tu, George? Ce faci aici?

- Îmi aştept rîndul la canapea.

- Ca să vezi!

- Anume.

- Sărmanul de tine. Dar de ce?

- După ce-ai plecat, m-am gîndit că nu ar trebui să permit altcuiva să doarmă pe canapeaua… care era cîndva doar a noastră.

- Oh, foarte drăguţ din partea ta, surîse Simona. Dar ce ne facem acum?!

- Trebuie să întocmim un grafic, zise foarte serios George.

   Simona rîse. Rîsul ei răguşit, pectoral se transforma în fiori înăuntrul lui George. Încă o mai plăcea, desigur.

- Serveşte-mă cu o ţigară, George. Şi ce sticlă ai acolo, de ce o ascunzi de mine?

- Jack Daniels.

- O, dă-mi-o!

- Jonathan ne aducea de o calitate mai superioară, mormăi ea.

- Nu-ţi place – nu bea! Dă-mi-o. George întinse mîna.

- Ha! Sigur că nu.

   Într-o manieră năstruşnică, îşi aşeză picioruşele pe genunchii lui George, care se așezase alături. Între timp, Simona trăgea din ţigară şi sorbea din burbon.

- N-ai vrea să cobori la petrecerea de la 51? se interesă pe un ton aparent indiferent George, dorind să fie lăsat singur.

- Ştiu eu… se îngîndură Simona. De fapt, am tocmai ocazia să le povestesc nişte istorioare interesante. Tu?

- Nu, vreau să dorm.

- Aici, după cum înţeleg.

- Corect.

- O, George, nu te mai schimbi!

- Nici tu, Simona.

- Şi slavă cerului! rîse ea şi cu fusta şifonată părăsi încăperea.

   George rămase, în sfîrşit, stăpîn pe canapea, în linişte, întuneric şi singurătate. Se trînti cu multă plăcere pe ea și-și scoase papucii. Se întoarse pe o parte, se făcu comod, inspiră cu plăcere mirosul Simonei, care se mai păstra în fibrele ţesăturii. Iar peste cîteva ore, în timp ce el dormea dus, avea să ruleze în eter, pe canalul de cultură 99, emisiunea „Nocturne”, filmată şi montată chiar azi, cu cîteva ore în urmă. O ediţie în care se vorbea despre absurditatea lumii şi a existenţei umane.

   Kyle apăsă pe telecomandă şi schimbă postul. Îl iritau talk-showurile. Mai ales aceleaîn  care se abordau subiecte absurde şi care mai invitau şi diverşi oameni bizari care îşi jucau rolul. Dar pe cît de tare ura Kyle televiziunea, pe atît de tare, era dependent de dînsa. Mai ales de serialele SF care se dădeau noaptea şi Kyle se cufunda în acea atmosferă aspaţială. Televiziunea era cea care-l legănase în copilărie, care-l educase şi care-i construise într-un moment dat universul. Şi-i colorase părul în albastru.

   După ce îşi privea episoadele serialelor preferate, Kyle ieşea la balcon. Se aşeza pe parapet şi sub clinchetul jucăuş al stelelor începea să numere geamurile în care mai ardea lumina. În acea noapte erau 78231… În următoarea  clipă însă, două lumini s-au stins. Apoi brusc, una, dintr-un bloc din partea vestică a oraşului, s-a aprins din nou. Numărul curent fiind deja 78230. Nu e un lucru deloc uşor să ţii permanent contul acestor lumini galbene ca ochiul de pisică, deoarece oamenii erau vii şi puteau să aprindă sau să stingă lămpile în casele lor oricînd doreau şi de cîte ori doreau. Cînd se plictisea şi de această ocupaţie, Kyle îşi punea scurta, fularul şi mănuşile  ca să meargă la gară și să mai petreacă încă o noapte cu Gemma.

   De fiecare dată cînd trebuia să-şi părăsească locuinţa, Kyle trecea prin cele mai mari încercări. Se temea de stradă, se temea de oameni, în special de necunoscuţi. Iar cunoscuţi aproape că nu mai avea deloc în acest oraş. Kyle îşi crescuse singurătatea ca pe o plantă de cameră toţi aceşti ani, după ce a terminat şcoala şi i-a pierdut pe ai săi. Ajunse la un nivel  zero al existenţei şi acum era ca un meteorit rătăcit în univers.

   Cu nasul băgat în fularul din lînă şi cu mîinile în buzunarele scurtei îmblănite, ieşi din bloc şi o luă pe o stradă lăturalnică. Avea de gînd să parcurgă tocmai două cartiere pe jos, apoi să ia metroul, apoi iarăşi pe jos, dar pe sub pămînt, pe acolo unde se strîngeau tot felul de oameni ciudați.

 În această noapte stelele tăceau molcom, de parcă dormeau. Dar Kyle ştia că ele nu dorm niciodată, deoarece au căpătat cu cîteva sute de milioane de ani în urmă virusul insomniei. El tocmai îşi rîdea în sinea lui naivitatea lor, dar și de a sa, de care era mai mult decît conştient, cînd simţi cum cineva îl trase cu putere, izbindu-l de perete. Şi cine avea dreptate cînd spunea că strada e totuşi periculoasă? îi trecuse prin minte, înainte de a-și pierde cunoștința. Nici măcar nu dovedi să se sperie ca lumea.

   A doua zi, George se trezi amorţit, ca de obicei, cu o durere apăsătoare de cap şi cu gura uscată.

-  La noapte dorm acasă, mormăi el printre dinţi şi, şifonat şi ciufulit părăsi încăperea.

 Culuarele, lifturile şi scările erau aglomerate. Oamenii lucrau, televiziunea nu se oprea de translat niciodată. George se salută cu cîţiva tineri cunoscuţi care erau la fel de ciufuliţi, de şifonaţi şi încercănaţi ca dînsul.

- A, aţi fost la petrecerea de aseară! ghici George cu un zîmbet vesel.

 Cei patru tineri somnoroşi dădură morocănoşi din cap.

- Ei, doar v-aţi veselit de minune, nu-i aşa? continuă să-şi bată joc de ei în timp ce aşteptau liftul. Şi a cui zi de naştere a fost?

 Cei patru se uitară unul spre celălalt  cu nedumerire şi strînseră din umeri.

- Clar, făcu George, amuzat. Asta îi mai ridică dispoziţia puţin.

   În acea dimineaţă, băiatul care se ocupa de invitaţii „Nocturnei” îi prezentase cu multă băgare de seamă, doi regizori de film, fraţi gemeni, care lucrau mereu împreună. În prezent, aceștia filmau ceva care, conform multor surse, avea să producă o mare sensaţie la apariţia pe marele ecrane în toată lumea. Wisk le zîmbi genioşilor regizori cu amabilitate şi în curînd îşi ocupară locurile în fotoliile din studio, în faţa măsuţelor din sticlă cu ceşcuţele cu cafea rece deja pregătite. Au început filmările.

   La amiază, George urcă cu liftul la al 181-lea etaj, unde se afla unul dintre restaurantele sale preferate. Acolo îi întîlni pe Michel, Eric şi Annie B. Aceasta era celebra treime bizară a televizunii. Michel lucra la radio, parte a televiziunii VO, şi era probabil unul dintre cei mai inteligenţi oameni pe care îi întîlnise vreodată George. Însă barba sa neagră şi ochelarii în rame negre şi privirea ascuţită şi ironică a ochilor negri îi aminteau mereu de… ceva diabolic. Annie B. prin contrast, era blondă şi absolut delicioasă, un fel de Marylin Monroe. Ea era prezentatoare de meteo. Lui Eric i se spunea „meteorologul”, dar nu se ştia exact cu ce se ocupă în afară de faptul că era mereu împreună cu Michel şi Annie. Pentru că observă  că Eric ţine o cutie mare de cadou în braţe, George spuse:

- Felicitări.

- A? nu pricepu Eric.

- E ziua ta?

- Emm… nu. E ziua de naştere a lui Ryo.

- Cine e Ryo ?

- El nu ştie, răspunse Annie, cu un zîmbet fermecător.

- Nu vrei să iei cu noi masa? Se interesă Michel, serios ca de obicei. Vroiam să discut ceva cu tine.

   Găsiră o măsuţă liberă şi făcură comanda.

- Ce mai faci, George? se interesă Annie, pentru că tăcerea de la masă se prelungise incomod.

- Bine. Iar voi cum vă descurcaţi la radio şi la meteo? Cînd încetează ninsoarea şi frigurile astea, Eric?

- Nu ştiu.

- Cum ?! făcu pe un ton glumeţ George. Dar nu zîmbi nimeni în afară de dînsul. Cu cîteva clipe întîrziate, Annie schiță un zîmbet, din simplă amabilitate.

    O nouă pauză îndelungată. Li se aduse comanda. George se apucă cu preocupare să mînînce.

 În sfîrşit, Michel surpă tăcerea :

- Am auzit că te-ai întîlnit azi cu fraţii Bodt?

 Michel îi avu în vedere pe regizorii gemeni de care tocmai se despărţise, răsuflînd uşurat, Wisk.

- Da. Nişte încrezuţi demenţi.

- Despre ce aţi discutat?

- Să priveşti la noapte emisiunea…

- O voi privi cu siguranţă, se grăbi să spună Michel, dar totuşi. Am auzit că filmează ceva scandalos de tot…

- Da-da, făcu Wisk cu un ton şi o faţă sceptică. E un film sensaţie în care le răstoarnă pe toate, şi religie, credinţă, artă, moravuri, suflet, bla-bla, am avut noi din ăştia. Dar nu prea i-am înţeles. Şi nici nu prea m-am străduit, sincer să fiu.

- Aş vrea să-i invit şi eu la emisiunea mea la radio, făcu Michel îngîndurat, netezîndu-şi uşor bărbiţa neagră.

- Încă nu au ieşit din bloc, dacă vrei, îl anunţ pe…

- Nu-nu, nu e urgent. Mă interesează numai dacă informaţiile pe care le folosesc ei… dar, în fine, nu contează. Uită.

   Michel îşi aprinse o ţigară şi fuma rumegînd în cap nişte gînduri.

   George strînse din umeri şi o întrebă pe Annie, care părea cea mai binevoitoare, dacă s-a întîmplat cumva ceva, de par aşa de posomorîţi cu toţii.

   Însă la această întrebare, sări de pe scaunul său ca ars, Eric.

- Dar cum să nu vezi şi aşa ce se întîmplă! exclamă el, holbîndu-se straşnic la George, de parcă-l învinuia de ceva.

- Eric, calmează-te, îi zise Annie liniştită, analizîndu-şi cu preocupare oja roşie de pe unghii.

   Michel continua să fumeze calm privind un singur punct invizibil din faţa sa, prin ochelari.

- Nu vezi ce se întîmplă cu lumea asta?! continua să exclame Eric, pe jumătate ridicat de pe scaun, năpustit asupra lui George, care se simţea din ce în ce mai stupid.

- Eric! îl trase de mîneca cămăşii Annie, amuzată şi totodată iritată.

- Dar nimănui nu-i pasă, ce naiba! Şi oare nu se vede că ceva se întîmplă cu lumea asta, cu noi! E destul numai să te uiţi pe fereastră, să ieşi afară, să vorbeşti cu un simplu necunoscut din stradă… Însă cînd deschizi televizorul, ştii, nimic, nimic care să… Şi… Şi…

- Eric!

- Eric, îmi tulburi gîndurile. Mai taci puţin, te rog, se auzi destul de încet, dar pronunţat, vocea joasă a lui Michel.

   Eric îl privi cîteva clipe, tăcu şi se aşeză pe scaun.

   George nu înţelese nimic, da se simțea un prost în fața lor. Cîteva clipe mai tîrziu nimeni nu-l mai lua în seamă. Annie îi spunea ceva în şoaptă lui Eric, iar Michel contempla îngîndurat marginea talgerului pe care nu mai rămăseseră decît nişte fărîmituri.

   După prînzul nereuşit, Wisk merse să se odihnească în sala cu canapea, sperînd s-o întîlnească acolo pe Simona.

   În locul Simonei, găsi lîngă canapea sticla de bourbon pe care tot el o lăsase cu o noapte în urmă. Draperiile erau trase. Întuneric. Îşi scoase vestonul negru, şi-l puse cu acurateţe pe marginea unui scaun, îşi lărgi cravata şi se ghemui pe canapea. Închise ochii şi adormi imediat.

  Iar pentru cei trei, totul numai începea…

 - Mă dezgustă.

 - Mm? nu pricepu Eric.

 - Mă dezgustă să stau aici atîta timp, repetă Michel. De ce n-am ieşit mai devreme? Aici te poţi îmbolnăvi. Uite-te! Doar uite-te la ei, Eric, viaţa lor constă numai în serviciu. Viaţa lor e televiziunea, aici dorm, aici mănîncă, beau, fac sex, se distrează, viaţa lor e serviciul. Ia priveşte cît de palizi şi de încercănaţi sînt. Ha, ce te uiţi aşa la mine? N-am dreptate?

- Michel… Un singur lucru: eşti la fel.

- Mda, făcu Michel. N-a mers de data asta.

- Nu te indispune. Doar ieşim în oraş.

- Unde-i Annie?

- Ne aşteaptă jos, la intrare.

- Mm. Bine. Minunat.

   Tot discutau în maniera asta cît coborau cu liftul pînă la primul etaj. Și-au luat hainele şi nerăspunzînd la saluturile celor care-i recunoşteau, au părăsit în sfîrşit blocul televiziunii.

   Afară, Michel inspiră adînc aerul rece pînă nu începu să tuşească. Eric îl privi pieziş şi Michel îşi astupă imediat nasul cu fularul negru. Annie, într-un palton elegant, roşu şi o căciuliţă lăsată să-i descopere buclele, îi aştepta sprijinită de automobilul lui Michel.

- Ai îngheţat, bombăni Eric şi o cuprinse uşurel de mijloc în timp ce Michel descuia maşina.

   Ascultînd în mașină nişte trip-hop, fiecare dintre cei trei îşi tricota propriile gînduri, privind luminile care li se întîlneau în cale pe autostradă. În momentul în care maşina virase într-o stradelă îngustă, ceva îl făcu pe Michel să scadă brusc viteza. Privi atent înainte şi într-un final opri. Era desigur una dintre obişnuitele lupte din stradă, cînd cineva era lăsat apoi să-i îngheţe ultima suflare. Se întîmpla atît de des încît într-un moment dat nimeni nici nu mai reacţiona în vreun fel.

- Lasă-i Michel, mormăi Eric nemulţumit că nu-şi continuau drumul.

- Tu să taci. Ştiu că eşti rău.

- A, aşa deci gîndeşti despre mine…

   Michel era deja afară şi cei cîţiva cu glugi fugiră, pentru că, probabil şi aşa reuşiseră să se distreze destul.

   De o fragilitate uluitoare, corpul băiatului era întins pe zăpada care se făcuse roşie de sîngele lui.

- E o fată? auzi Kyle, răsunînd de undeva de departe o voce feminină. Însă cînd reuşi să-şi deschidă un ochi, realiză că ea era chiar foarte aproape, lîngă faţa lui. Îl privea curioasă.

- Nu, răspunse o altă voce.

   Iar încă o alta, a treia, rîse.

- Aveţi televizor? întrebă brusc Kyle şi auzi cum rîsul acelui cuiva, se intensifică.

- Ai auzit, Michel? Dacă avem televizor.

- Nu văd ce-i de rîs aici, răspunse calm Michel. Îi aduse lui Kyle telecomanda.

- Un copil, suspină el, privindu-i părul albastru încîlcit. Avu un impuls să i-l netezească, dar nu o făcu.

   În timp ce Kyle se uita la episoadele serialelor SF preferate, Michel, Eric şi Annie beau ceai cu biscuiţi la bucătărie şi discutau. Kyle îi auzea destul de bine şi asta îl făcea să se simtă ciudat. Era încă turmentat din cauza loviturilor pe care le căpătase azi în stradă şi a medicamentelor cu care îl hrăniseră noii săi cunoscuţii. Uneori în copilărie, cînd era lăsat la televizor, el îşi imagina cum părinţii lui stau la bucătărie şi beau ceai şi discută. Poate că discută despre dînsul.

   Deghizările aveau loc săptămînal, acasă la cîte cineva dintre ei. Dorința unui mod de viaţă decadent, o dăruire totală realităţii inventate şi orice dorinţă acceptată erau doar cîteva dintre condiţiile acestor petreceri. Reconstruirea epocii negre pierdute în anii războiului era o obsesie care merita toţi banii şi toată sănătatea mintală pierdută. În această noapte erau numai şapte. În apartamentul mare din centru al lui Eric. O muzică neagră cu viori, trompete şi tobe grele se legăna ca o ceaţă din fum otrăvitor sub acoperişul din ghips alb.

   Michel îşi savura ţigara cu un gust atît de amar încît îi apăreau lacrimi în ochi. Era întins pe o blană mare de urs alb. Era îngîndurat şi absent. Nişte mîini îmbrăcate în mănuşi negre îi mîngîiau părul, de parcă-l legănau. Alţii îşi împărtăşeau fricile sau obsesiile, şoptindu-şi-le la urechile disponibile să asculte şi să se excite în intimitatea umerilor şi genunchilor dezgoliţi. Din această masă vibrantă şi electrizantă se desprinse blonda Annie şi tîrîndu-se pe podea pînă la  blana albă, îl trase pe Michel de marginea cămăşii negre, descheiate.

- La ce se gîndeşti prinţul negru? întrebă ea.

- Doar ascult muzică, îi zîmbi el. În capul meu e un vid admirabil.

- Tu eşti admirabil.

- Nu, dulcea mea, drogurile sînt puternice.

-  De ce l-ai lăsat pe băiat la tine acasă?

- Pentru că dormea. Şi nu ştiu unde locuieşte. Cînd mă voi întoarce acasă îl voi întreba. Ai văzut cît de tare l-au bătut?

- Mă întreb cînd vor înceta toate astea. Cînd se vor linişti în sfîrşit şi-şi vor vedea de serviciile lor, de casele lor.

- De televizoarele lor, adăugă Annie.

- Ratingurile emisunilor tv şi aşa sînt destul de mari. Oamenii nu mai au nevoie de atît de multă manipulare.

- Şi atunci ce s-ar face VO tv? Ironizez acum, bineînţeles.

   Se apropie Eric cu un pahar de vin în mînă. Avea ochii conturaţi cu violet.

- Ştii cu cine te asemeni? rîse Annie cînd îl văzu. Cu moartea.

- Ştii cum arată? Eric ridică dintr-o sprînceană, ţintuind-o cu o privire ironică.

- Dă-mi şi mie puţin vin, zise Annie şi-i luă paharul din mînă.

- O, ce aud eu că se întîmplă acolo! exclamă Eric şi se îndreptă spre scările spiralate care duceau la etajul al doilea, lăsîndu-i din nou singuri pe Michel şi Annie.

- Mă plictisesc. Sînt dezgustat. Michel îşi stinse ţigara de cureaua neagră din piele a pantalonilor şi nebăgînd-o în seamă pe Annie se ridică de jos şi plecă.

   În maşină era cald şi linişte. Autostrada pînă în cartierul unde locuia era ca de obicei pustie. În cale i se întîlneau foarte rar cîte-un automobil-două. Michel incluse radioul la care se dădea muzică relaxantă şi uşor sumbră de chill out şi trip-hop. Conducea cu o viteză mică, pentru că fulgii care cădeau interminabil deja de cîteva săptămîni (Eric tot nu înceta să repete că acesta-i un semn că se apropie sfîrşitul lumii) îl făceau să simtă că pierde controlul asupra realităţii. Şi Michel încerca să fie atent la drum. Cel mai multă îi plăcea să conducă automobilul cînd era singur şi oraşul părea să fie la fel de singur ca şi dînsul, iar muzica întunecată să definească contururile necesare atmosferei care-i plăcea lui.

   Pe sub pod treceau trenuri, expresuri nocturne, transituri şi pe deasupra autostrăzii pe care se mişca Michel, la al treilea nivel la fel treceau trenuri cu lumini roşii şi cu perdelele ferestrelor trase.

   Kyle îşi aprinse o ţigară neagră cu mîinile tremurînde şi trase înapoi perdeaua. Aprinse, apoi stinse înapoi veioza cu lumină mov din compartiment. Nu existau semne, nu existau coduri Morse sau trucuri, magie sau vrăji ca în poveşti. Nu exista nimic care s-o facă să apară. Gemma nu apărea. Atît.

    Poate am greşit trenul, se gîndi Kyle. Am confundat ora. Compartimentul. Sunt într-o altă dimensiune de realitate. În acea realitate în care Gemma nu e decît o invenţie? Dintodeauna mi-am dorit să trăiesc la mijloc. Între cele două dimensiuni existente. Însă nu acum. Te rog, nu acum.

    Se uită din nou pe fereastră. Nişte stele mutante îi făcură cu ochiul de sus. Ochii le erau albi. Fulgii cădeau necontenit şi avalanşe de zăpada se rostogoleau pe văile din afara oraşului. După hotarele oraşului mare nu era nimic decît flori albe şi linişte. Şi întuneric. Străbătînd toată noaptea ca într-o stare de semisomn culuarele trenului K 212, mînat de obsesie, Kyle se epuiză pînă aproape de deconectare, dar Gemma tot nu apăru.

   George se simţea extrem de obosit. Nu mai trecuse pe acasă de mai multe săptămîni. Şi ce-l aştepta acolo? Decorul scump, băutura şi singurătatea. Aici, la televiziune, viaţa era încă plină de acea splendoare care-l făcea să se simtă cumva deosebit. Televiziunea era ca un drog. Drogul pe care îl administrau şi întregului oraş, prin emisiuni şi filme de tot genul, pentru toate gusturile, pentru toate obsesiile. Cu o sticlă în mînă, se urcă la un etaj oarecare, ignorînd liftul şi se ascunse într-o sală întunecoasă. Avea degînd să bea și să fredoneze încetişor cîteva piese de ale lui Sinatra. Prima pe listă era „My Way”.

   Acolo l-a găsit băiatul care-i pregătise deja noii invitaţi pentru emisiune şi acum îl aşteptau pe el.

- Cît de greu te-am găsit!

- Ia mai dă-mi pace, mormăi George şi mai făcu o înghiţitură din sticla aproape goală. În zădar m-ai căutat.

- Dar…

- M-am săturat. Nu vreau să fac nimic. Nu vreau să mai filmez „Nocturne”. Găsiţi-vă un alt prezentator.

- Dar e emisiunea ta.

- Ei bine, atunci nu va mai fi. Ţi-o dăruiesc.

- Nu am nevoie.

- Eşti concediat, gata.

- Ok.

   Dani părăsi încăperea. Tînărului îi erau indiferente toate mofturile astea.

- Stinge naibii înapoi lumina că nu-mi trebuie! strigă George în urma lui, dar în zădar.

   Peste cîteva minute în sală intră producătorul „Nocturnelor”. Un om serios. Cu familie. Se pare că toţi oamenii cu familie sînt serioşi.

- Ce naiba!

- Te credeam un om serios, zise George cu veselie.

- Te simţi rău?

- Mda.

- Ce ai? Mergi la medic.

- E ceva cronic. Nu se lecuieşte. N-am şanse. Le-am irosit în tinereţe.

- Eşti în depresie?

- Încetează să mă tot enervezi, toată lumea e în depresie, ce întrebare stupidă!

- Păi de ce? Eu nu sînt în depresie.

- Îmi pare rău pentru tine.

- Eşti beat.

- Aha. Evrica. Cară-te naibii de aici şi lăsaţi-mă cu toţi în pace, nu vreau să fac nimic.

- Oamenii sînt şi ei nişte mecanisme. Şi ca orice mecanism, în momentul în care se defectează un sigur detaliu, se duce întregul sistem.

- Dar orice sistem poate fi reparat. Pot fi adăugate şi schimbate detalii, interveni atent Michel. Nu pentru a-l contrazice pe invitatul său, ci pentru a-l face să spună mai mult decît o făcuse pînă acum. Invitatul său era un farmacist care tocmai părăsise închisoarea pentru că scosese pe piaţă un soi de medicament nociv. Dar tocmai asta avea de gînd să lămurească în această seară Michel. Pentru că nu era încă nimic clar pentru nimeni. Şi poate că tocmai din cauza acestor neclarităţi, cei care l-au condamnat şi l-au închis s-au mai răzgîndit peste 2 ani şi l-au  eliberat.

   În afară de Michel şi invitatul său, în studioul de la radio mai era şi Eric care a promis să fie cuminte şi să tacă numai să i se permită şi lui să asisite. Asumîndu-şi toate riscurile, Michel nu avu încontro şi-l lăsă.

- Nu, nu orice sistem poate fi reparat, spunea farmacistul. Majoritatea dintre ele sînt ireparabile. Dar! Absolut orice poate fi distrus! Iar ceea ce poate fi distrus, trebuie distrus.

- Am mai citit undeva asta, mormăi sub nas Eric cu o mutră vădit nemulţumită şi plictisită. Era ca de obicei morocănos.

   Michel aruncă înspre el cu un creion pe care-l ţinea în mînă pînă acum, jucîndu-şi-l printre degete. Eric se feri de lovitură şi se strîmbă înspre Michel. Erau în direct.

- Şi tocmai aceasta urmărim de fapt…

- Îmi cer scuze?

- Păi tinere, se răsti farmacistul la Eric, dacă tăceai şi nu comentai acolo pe sub nas, auzeai!

- Eric, făcu Michel, fii cuminte.

- Nu, sincer! De ce îi permitem acestui om să ne inspire să vrem să ne autodistrugem? Şi ne mai fabrică şi pastile ca să ne ajute.

   Pentru a fi mai convingător, Eric se ridică în picioare şi cu creionul lui Michel în mînă, gesticula ca un magician care ştie multe trucuri, dar încă nu s-a învăţat să le demonstreze publicului.

- E atît de simplu să inventezi o religie nouă încît vom ajunge în curînd să ne rugăm şi aparatului care ne dă Coca-Cola.

- Eric! Despre ce tot vorbeşti! se răsti Michel la el, gata în acel moment să-l stranguleze cu propriile mîini. Incluse o pauză muzicală şi se îndreptă spre el pentru a-l da afară. Eric, ca un copil pus pe şotii se mai strîmbă de cîteva ori la farmacist şi la Michel după care ieşi singur din studio.

- Grădiniţă de copii, comentă invitatul, cînd se făcu linişte şi Michel îşi ocupă locul în faţa microfonului.

- Mda, făcu Michel, amuzat. Vorbeaţi despre mecanisme.

- Despre autodistrugere de fapt.

- Fără a lansa totuşi o idee cît de cît clară, pînă acum.

- Am fost întrerupt. Sîntem din nou în eter?

- Da. Acele pastile… sînt asemenea unor droguri?

- Îţi doreşti cumva să fiu din nou închis, punîndu-mi această întrebare?

   În acea clipă Michel se gîndi că probabil e tot mai interesant să-l asculte pe Eric, chiar dacă de obicei spune absurdităţi.

- Ai ştiut că există combinaţii de cifre cu care poţi face anumite lucruri? De exemplu să adormi, să-ţi potoleşti senzaţia de foame sau sete, trebuie doar să ştii aceste combinaţii. Ştii, eu aş vrea să am cifrele cu care aş putea adormi.

- Eric, mai lasă prostiile, mi-ai stricat azi emisiunea.

- Am făcut-o pentru tine.

 Michel nu reacţionă în nici un fel.

   Coborau cu liftul pînă la barul de la al 22-lea etaj.

- Hai, nu te mai gîndi la asta.

- Nu mă gîndesc.

- Ai auzit ce-a pățit George Wisk?

- Ce?

- Refuză să-şi mai filmeze „Nocturnele”. Nu mai e de găsit la televiziune.

- Destul că şi-a petrecut vreo 30 de ani aici.

- Atunci hai să fugim de aici acum! exclamă inspirat Eric. Cît încă nu-i tîrziu. Ba nu, ştiu că e deja tîrziu.

- Păi sigur, doar se apropie sfîrşitul lumii.

- Da, Michel, chiar se apropie. Dar mai avem timp să ne dăruim decadenţei pînă atunci.

   În bar îşi comandară cîte-o băutură, iar între timp s-au apropiat de ei Annie şi Simona.

- Întrebaţi-l pe Michel de ce e aşa de trist în ultima vreme, le rugă Eric pe femei.

- Mai bine o călătorie nocturnă cu maşina decît răspunsul meu. Merge?

- Atunci la sigur că ascunzi ceva.

- Eric. Îţi promit că dacă sfîrşitul lumii totuşi nu vine, pentru tine îl organizez eu personal.

   Kyle se înveli cu pledul său preferat şi începu să se plimbe cu ajutorul telecomenzii prin universul plin de miracol al posturilor de televiziune. Din cînd în cînd, sorbea din ceaiurile fierbinţi pe care şi le pregătea în pauzele de publicitate.

  Oare acum şi oare aşa să fie sfîrşitul?

- De fapt, nu ştiu cum va fi.

   Eric deveni îngîndurat pentru cîteva clipe.

- Dar cum ai vrea? stărui Michel.

- Aş vrea?

- Doar ştiu că vrei, făcu Michel cu un semizîmbet, conducînd cu atenţie maşina. Muzica se auzea foarte încet. Iar Annie şi Simona discutau ceva în şoaptă pe bancheta din spate.

- Să îngheţe totul, răspunse după o pauză Eric. Ar fi… frumos. Numai imaginează-ţi, Michel! Un oraş acoperit de gheaţă. Blocuri turnate în gheaţă, maşini oprite în stradă, totul în nemişcare, oameni îngheţaţi în nemişcare… Totul îngheţat. Pînă şi zîmbetele pe feţele oamenilor.

- Şi tu chiar îţi doreşti asta, Eric?

   Străzile poate că nu erau la fel de îngheţate precum şi le imagina Eric în visele sale utopice, însă afară totuşi era foarte frig. Oamenii mergeau zgribuliţi, ţinîndu-se de mînă, dacă aveau de a cui. Feţele le erau pe jumătate ascunse în fulare groase. Suprafaţa țesăturii îngheţa foarte repede, mai ales din cauza suflării calde. Iar cei care au reuşit deja să îngheţe în stradă, erau sprijiniţi atent de pereţii blocurilor de către unii trecători mai grijulii, căci din 2 în 2 ore trecea maşina care-i aduna, indiferent dacă mai răsuflau încă sau nu.

   Îngîndurat, Eric îşi lipi obrazul de sticla parbrizului. Străzile, magazinele şi oamenii se perindau prin faţa ochilor lui. Michel conducea foarte încet,  pe autostrada era lunecos.

 - Ia priveşte! Băiatul cu părul albastru, nu?

 - Ce spui? Michel îl privi întrebător, rupîndu-şi ochii de la drum.

 În stradă, sprijiniţi de o vază mare de metal – arta contemporană – erau două siluete. Şi Michel îl recunoscu nu doar pe Kix, dar şi pe George. Arătînd ceva mai bătrîn decît era în realitate, îmbrăcat cumva foarte simplu şi neglijent.

- George, pronunţă încet Michel. Avu o voce stranie în acel moment. Păru foarte tristă.

- Ha, făcu Simona. Glumeşti? Nu e el.

- E George, repetă Michel, ceva mai tare şi mai insistent. Opri și coborî din maşină.

   Ceilalţi doar se uitau pe fereastră. Afară era prea frig, iar în maşină atît de cald şi de confortabil pentru a vrea s-o părăsească, măcar şi pentru cîteva clipe.

- Salut, spuse prietenos Michel, recunoscîndu-l pe băiatul cu păr albastru pe care nu l-a mai găsit dormind la dînsul acasă cînd s-a întors în acea dimineaţă. Avea nasul şi faţa roşii de frig.

- Salut, răspunse Kyle. Încîntat să te reîntîlnesc. Am uitat să-ţi mulţumesc.

- O poţi face… începu Michel foarte abătut, deoarece atenţia i-a fost imediat furată de privirea şi zîmbetul în care i-a fost dificil să-l recunoască pe renumitul prezentator al „Nocturnelor”.

- Bună, George. Ce mai faci? Sînt cu maşina, te pot duce acasă, dacă vrei.

- Nu, mulţumesc, eşti ca de obicei amabil, însă eu voi rămîne să-mi împart sticla de whisky cu acest tînăr extrem de interesant, care pare că s-a îmbolnăvit din cauza televiziunii noastre.

- Eu doar, eu doar, eu doar, începu să se bîlbîie Kyle, iar dinţii şi aşa-i tremurau de frig şi el în întregime tremura tot de frig. Era ca un motănaş uitat în ploaie. Şi mai şi flutura cu sticla aproape goală de whisky pe care i-o dăduse George.

- Mă tem că visul lui Eric va deveni în curînd realitate pentru voi, zîmbi Michel şi trăgîndu-l uşurel de mîneca paltonului pe Kyle, adăugă: să mergem!

- Unde mergem? o sclipire infantilă apăru în ochii lui Kyle, care în acel moment avea o faţă foarte naivă.

- Nu, Michel, îţi mulţumesc, eu însă mă mai plimb puţin. Înainte de somn, spuse George şi-i făcu cu mîna lui Kyle ca unui vechi coleg de şcoală pe care spera să-l revadă în curînd.

- Unde?! insista Kyle, lăsîndu-se cu uşurinţă tras de Michel pînă la maşină. Apoi, nici nu reuşi bine să realizeze că se afla deja aşezat pe bancheta din spate, între Annie şi Simona.

- Salut, îmi spune Simona, tu cum te numeşti?

- Kyle.

- O clipă, îmi pare că data trecută spuneai că te cheamă altfel, nu?

   Annie se încruntă, încercînd să-şi amintească.

- Nu, doar că data trecută tu l-ai luat drept fată, se amestecă Eric, vesel.

   Michel le aruncă celor de pe bancheta din spate un zîmbet în oglindă şi dădu muzica mai tare. Un trip-hop sumbru, tocmai aşa cum îi plăcea lui.

  Iar figura întunecată a lui George care se mişca încet prin zăpada adunată la marginile de trotuar pe bulevardul B 783 se pierdea în noapte ca o corabie ce se îndepărtează de la mal. Afară continua să ningă. Cerul căpătase o nouă nuanţă de violet, mai întunecată şi mai misterioasă.

   Lumea din jur şi atmosfera au început să se schimbe atît de repede, încît Kyle se simţea prins ca într-un val de tornado. Apăreau şiruri de feţe noi, iar cele cîteva pe care deja le cunoştea i se păreau cumva străine, de parcă purtau măşti. Şi chiar le purtau. Pe faţa Simonei se vedea doar zîmbetul buzelor roşii-sîngerii, dinţii albi şi sclipirea ochilor verzi printre tăieturile prelungi ale unei măşti negre de catifea. Annie bea şampanie păhar după pahar, aşezată pe scară, într-un grup care rîdea zgomotos. Şi mai avea impresia că în aer, pe fonul unei muzici întunecate, plutea lejer un cuvînt pe care se părea că-l repeta fiecare dintre oaspeţii petrecerii la Simona acasă. Killjoy. În discuţiile leneşe apărea şi dispărea un careva sau un ceva numit Killjoy, de parcă chiar s-au înţeles cu toţii.

- Sună-l pe Killjoy, îi spuse Eric lui Michel, cînd acela apăru dintr-o odaie cu o mimică de lup sătul, dar nefericit. Avea ochii conturaţi cu negru.

- Killjoy nu mai vinde nimic. Şi apoi, numai azi l-ai criticat rău de tot pe farmacistul invitat la emisiunea mea.

- Asta e cu totul altceva.

   Cînd îl observă pe Kyle, care arăta ca un orfan, care nu ştie unde se află, Michel se îndreptă spre el, lăsîndu-l pe Eric în suspans.

- Eu îl sun, spuse el, în concluzie, cînd nimeni nu-l auzi.

- Cine e Killjoy? se interesă totatunci Kyle, contiunuînd inconştient lanţul celor care pronunţau  numele misterios.

- Un personaj din poveste, zîmbi Michel, care poartă mantou negru lung, pentru a-şi menţine legenda şi misterul şi bla-bla-bla. Sincer, nu înţeleg de ce avem nevoie să credem în ceva. Poveşti, legende, dumnezeu…

- Mă tratezi ca pe un copil.

   Apoi, după o scurtă pauză:

- Ştiu că-mi vei spune că de fapt, sînt un copil.

- Aha. Şi tu-mi vei spune că, de fapt, nu eşti.

- Mm. Da, sigur că nu sînt.

- Ok, Kyle. Vino… Vino cu mine atunci.

   În unul dintre dormitoarele Simonei erau rafturi încărcate cu cosmetice. Farduri, rimeluri, rujuri, sticluţe, flacoane, tubuleţe, creioane, cutiuţe, periuţe…

   Cînd au intrat, cei doi au simţit un puternic val de parfum cu note amare.

- E o atmosferă gotică aici.

- De ce? se uimi Michel. Acesta e stilul Simonei, nimic mai mult. La mine acasă cum te-ai simţit?

- Ca la tine în maşină. Şi ca atunci cînd vorbim.

- Ei vezi.

- Nu, răspunse el zăpăcit, chiar nu văd şi nu înţeleg nimic. Dar ştii? Nu contează.

- Hm, făcu Michel şi cu o mină serioasă, îl făcu semn lui Kyle să se aşeze pe marginea patului.

   Alese de pe raft cîteva tubuleţe şi periuţe și îşi trase un taburet. Se aşeză în faţa lui, îi ciufuli părul, îi zîmbi.

- Îmi place culoarea asta.

- Ce vrei să faci?

- O să ne distrăm puţin, ok?

   O spuse cu tonul unei mame grijulii, care-şi preîntîmpină fiul că se va reţine la servciu ceva mai mult şi să nu se îngrijoreze.

 Dar Kyle nu se îngrijora. El venea din universul ecranului albastru, al fanteziilor şi viselor sale, al halucinaţiilor nocturne şi ai unicilor prieteni – stelelor gălăgioase şi răutăcioase de pe cerul îngheţat. Mai erau și cele cîteva amintiri dureroase şi halucinante despre întîlnirile cu Gemma. Așa că toate care i se întîmplau acum, inclusiv compania lui Michel şi a amicilor săi i se păreau delicioase şi intrigante. Orice nu i s-ar întîmpla. Aşa că stătu cuminte ca un băieţel cumsecade şi-l lăsă pe Michel să-l machieze, urmărindu-i între timp degetele lungi şi costelive care ţineau periuţa şi fardul, ochii negri ca tăciunele, nuanţați puternic cu rimel de după sticlele ochelarilor, bărbiţa neagră şi reverul de catifea al cămăşii descheiate larg la gît. Îi simţea pe faţă respiraţia regulată în timp ce el îi aşternea fard pe pleoape. Venea și un miros acriu ca de vin, amestecat cu parfum.

- E totuşi o atmosferă gotică aici, mai şopti încă o dată, ca pentru sine, Kyle.

- Te-ai uitat prea mult la televizor cînd erai mic, Kyle.

- Dar muzica? Muzica asta care se aude?

- E doar o combinaţie de tobe, viori, trompetă şi… pian, se pare că…

- Răsună aşa de parcă simţi cum zboară lilieci şi molii deasupra capului tău.

- De unde ştii că nu zboară?

   Michel îl privi cu un fel de viclenie prefăcută, cum se descrie adesea că privesc vrăjitorii în poveşti. Apoi îi făcu cu ochiul.

  Cînd au apărut în odaia unde era adunată majoritatea oaspeţilor Simonei, nu s-a uitat nimeni la Kyle, care nu mai arăta în acel moment ca un tînăr timid şi speriat, dar totodată gata de a se transforma într-un rebel în orice moment, dacă anumite forţe i-ar fi dictat s-o facă. Arăta acum ca un drogat cu ochii împînziţi de halucinaţii, obosiţi, vineţi şi încercănaţi de nesomn, cu buzele crăpate şi însîngerate de parcă mîncase spini şi părul mai ciufulit şi mai aspru ca de obicei. Cînd îl vedeai astfel, mai întîi, dezgustat, îţi venea să-l izbeşti de-un perete, pentru a-l face să-şi revină din fanteziile false, însă următorul impuls era numaidecît unul de milă, să-l îmbrăţişezi, aşa fragil cum arată şi să-l protejezi… de lume şi de autodistrugere.

   Însă în acea clipă nimeni nu a simţit nimic din toate astea pentru că erau festiv ocupaţi cu Killjoy.

   Nu, Killjoy nu arăta întocmai ca un personaj din poveste, aşa cum chiar şi-l imaginase Kyle după descrierea ironică a lui Michel. Dar ceva misterios totuşi plutea în jurul său.

   Fardat, Kyle se simţea altfel. Altcineva. Cînd s-au apropiat de scările pe care şedeau clienţii lui Killjoy, Michel spuse:

- Salut. Eşti chiar tu?

   Bărbatul care arăta de vreo treizeci de ani, în palton negru cu gulerul ridicat, se întoarse spre ei şi răspunse:

- Ghiceşte.

- Mă întreb din ce material îţi e pielea. Dar, oricum, îmi place sintetica.

- Mă poţi pipăi. Nu e otrăvitor.

- El e Kyle. Te rog mult să fii atent cu imaginaţia lui.

- Mm? De de? nu pricepu aşa-numitul Killjoy şi zîmbind larg se ridică de pe treaptă şi galant, ca un gentilom din alt secol, îi întinse lui Kyle mîna sa în mănușă.

- Jonathan. Muzicant.

- Poftim?

   Kyle arăta zăpăcit. Îi venea să-şi ducă mîna la faţă, însă îşi aminti imediat de machiaj şi rămase blocat cu mîna sa fragilă în mîna uimitor de caldă a nou-venitului.

- Nu mă numesc Killjoy. Am un nume. Îmi spune Jonathan. Tu eşti Kyle. Aha?

- Aha.

- Ei vezi. Bea puţin vin. Ce vrei încă?

- Hei, Killjoy. Am nevoie de acele vitamine pe care mi le-ai promis încă luna trecută, se auzi o voce feminină.

- Nu mai vînd pastile, draga mea. Vînd culori. Culori de toate gusturile şi pentru toate gusturile.

- Vreau violetul pielii Gemmei. Vişiniul copt al buzelor. Şi cenuşiul neobişnuit al părului ei.

- Şi atît?

- Mi le poţi da?

- Numai să nu regreţi.

   Kix se aşeză pe podea, alături de Jonathan, care-şi scoase acum paltonul negru şi părea neobişnuit că avea pe el un pulover roşu cu un cerb tricotat. Asta crea un soi de comfort între ei. Discutau deja de ceva timp, într-o odaie mică din casa Simonei, ca nişte buni şi vechi amici. Kyle simţea că aceasta e persoana care-l va înţelege mai bine decît o poate face el însuşi.

- De ce ai spus că eşti muzicant?

- Pentru că sînt. Ce aveam să spun? Că sînt traficant de droguri?

- Dar şi asta eşti.

- Nu-i adevărat! Doar cunosc anumite recete pentru diferite combinaţii chimicale. Pe care cei care le cumpără de la mine le folosesc după cum consideră că e necesar. Atît. Eu sînt saxofonist, însă. Dar să lăsăm legendele. Povesteşte-mi despre Gemma.

- Ai putea să ştii, începu el cu un fel de speranţă infantilă în voce. Ai putea cunoaşte poate acel mecanism ciudat care-i făcea mişcările atît de încetinite.

- Un robot, sau ce? se încruntă Jonathan. Aţi făcut dragoste? Şi unde ai cunoscut-o?

- Trenul cu ruta K 212, era mereu acolo, în unul dintre vagoane, înţelegi? Oricînd doream s-o văd trebuia doar să iau acest tren… Arăta… Atît de ireal de frumoasă! Culoarea pielii palid-vineţie, de parcă s-ar scălda în lumini vibrante de neon, buzele vişiniu închis, pleopele de un violet intens, genele foarte lungi şi dese… artificiale, mi-am dat seama, dar totuşi. Are o faţă fină ca a unei păuşi de porţelan.

- Ca să vezi. Generaţie sintetică.

- Mm?

- Şi ce nu e în ordine cu mişcările ei? Că de la asta ai pornit.

- Îmi aminteşte de acele jucării mecanice care se puneau în mişcare cu ajutorul cheiţelor, undeva la spate. În momentul cînd energia li se termina, ele încremeneau exact în cursul mişcării pe care o făceau. Ridicau piciorul sau iepuraşul bătea toba… Îţi aminteşti astfel de jucării în copilăria ta?

- Mm… nu prea. Mai degrabă reclama cu iepuraşul acela roz „Energizer”.

- Aha, lui Kyle îi scăpă un zîmbet. Jonathan putu să-l vadă în luminile efervescente ale oraşlui cufundat în noapte. Kyle avea un zîmbet destul de feminin. Ar fi fost simplu copilăros dacă nu machiajul acesta expresiv, care de altfel i se potrivea foarte mult feţei sale atît de fine.

- La fel îi erau şi mişcările ei. Îşi putea duce mîna ca să-şi aranjeze părul şi într-un moment dat încremenea cu  totul, de parcă i se epuiza energia de cheiţă.

- Şi nu te enerva o astfel de comunicare? Ai o răbdare neobişnuită, amice.

- Nu pari impresionat.

- De ce aş fi? Nu mă impresionez chiar atît de repede. Ştii, mie-mi place matematica, chimia. Formulele mă impresionează mai mult decît poveştile frumoase. Nu te bosumfla. Aş spune că sînt mai degrabă impresionat de tine şi de atitudinea ta. Iar după ce mi-ai descris-o… Aşa machiat cum eşti mi-am şi imaginat-o arătînd ca tine. Pînă şi violetul feţei pe care mi l-ai cerut. Aşa că nu te mai indispune. Haide, spune mai departe. Sau vrei să bei puţin vin?

- Nu. Adică da. Vreau să beau mult vin. Mult mult vin.

- Ce copil, zîmbi Jonathan şi-l trase uşurel de păr. Aşteaptă puţin aici, îndată aduc o sticlă de o băutură deosebit de bună. Sînt sigur că în barul Simonei se găseşte aşa ceva.

   Şi Kyle rămase iarăşi doar în compania stelelor ale căror clinchet aproape că nu se auzea deloc în noaptea aceea.

   Se apropie de geam şi-l deschise puţin, cu riscul de a răci aerul în odaie în timp de cîteva clipe.

- Hei… chemă el în şoaptă. Dormiţi? Dar e devreme încă! Sau v-aţi supărat pe mine? Că mi-am găsit alţi prieteni?

  Steluţele continuau să tacă. De firea lor erau foarte supărăcioase.

- Vreţi să merg din nou la gară? Dar ştiu că nu o voi mai întîlni. Doar dacă… s-o întîlnească altcineva.

  

   Cît de frumos e acest oraş, se gîndea uluit, de parcă îl vedea pentru prima dată, George. Îi tot cutreiera străzile înzăpezite, noapte după noapte. Se rătăcise absolut în timp. I-a pierdut de tot noţiunea şi concreteţea care aproape toată viaţa lui se construia firesc doar în jurul orarului de la serviciu. Dacă ar fi să privească în urmă, şi el chiar asta făcea cu disperare în ultimele săptămîni de cînd părăsise VO-tv-ul, linia vieţii sale arăta ca o spirală care se arcuia în jurul a ceva clar, dar lipsit de un sens real, se rotea la monoton, continuu. Fiind copil, George îşi imagina că poate deveni un fel de Frank Sinatra. Dar după ce a urmat şcoala muzicală, un producător de telenovele l-a selectat pentru un film în care să joace rolul principal. Apoi, cînd avea vreo 23, s-a apucat de filmat singur spoturi publicitare pentru cluburi şi crose de golf. A avut multe femei, dar nici una cu care să vrea să rămînă mai mult decît sezonul unui serial tv. Au urmat multe nopţi petrecute la televiziune, pentru a filma, apoi a prelucra materialul filmat. După 37 de ani, „Nocturnele” s-au ivit ca un ceva propriu, original, ceva care-l transformase într-un soi de Sinatra acolo, la televiziune.

   Să fi murit Dumnezeu? îşi aminti George unul dintre titlurile „Nocturnelor” în care îi avea ca invitaţi pe nişte producători de maşini automate de spălat care intenţionau să scoată în curînd pe piaţă nişte roboţi. Nu era ceva nou, deja de cîţiva ani buni în orice magazin de electrocasnice există un vast asortiment de roboţi pentru toate gusturile, cu ochi albaştri sau verzi, mai blînzi sau mai demonici. Însă invitaţii lui George făcură zarvă prin PR, anunţînd că odată cu apariţia pe piaţă a produselor firmei lor, în lume se va declanşa o adevărată revoluţie. Basme pentru copii, clar lucru, însă pornind de la asta, s-a pus în discuţie dacă mai are rost şi dacă mai e în vogă să crezi în Dumnezeu. Sau poate că e mai simplu să-ţi cumperi unul de la hipermarket, odată cu reducerile de Crăciun?

   George continua să înainteze prin zăpada adunată pe trotuare, amintindu-şi despre toate acestea şi despre altele asemănătoare lor. Se întreba dacă mai e mult pînă în momentul în care va îngheţa cu totul de frig, iar el nici măcar nu va observa acest lucru. Într timp se mai minuna şi de cît de frumos era totuşi oraşul în care trăise de atîta vreme, mai ales că acum ningea ca nici într-o iarnă de pînă acum. Această iarnă începuse încă în octombrie. Acum era… sfîrşitul lunii martie, pare-se, căci cam pe atunci George îşi filmase ultima ediţie de emisiune, şi iarna nu se mai termina, cerul întunecîndu-se şi devenind din ce în ce mai greu.

   Simţindu-şi corpul cu totul amorţit şi îngheţat, decise să se mai cruţe puţin şi intră în gara nordică de trenuri. Îi plăceau gările. Oamenii care-şi aşteptau trenul i se păreau străini dar totodată, mulţi dintre ei, nu de puţine ori urcă în acelaşi tren cu tine, fumează pe culuar la aceeaşi ferestruică deschisă sau chiar îţi sunt vecini de compartiment. Acestor necunoscuți le poţi povesti întreaga ta viaţă care se poate cu uşurinţă încadra în acele cîteva ore pe care le parcurgeţi împreună dintr-un oarecare puct A într-un punct B, ca în problemele de matematică de clasa a 2-a.

   Cînd veni trenul, George îl urcă în grabă, dorindu-şi să se îndepărteze cît mai repede de atmosfera cumplită de singurătate. Îşi găsi numărul compartimentului. Dar nu intră, ci se îndreptă mai întîi înspre barul-restaurant de la capătul vagonului 7285. Barul lucra non-stop, însăbarmanul plutea pe valurile colore şi dulci ale somnului deja de o vreme bună, uitîndu-şi capul răsturnat pe masă, lîngă paharele proaspăt spălate şi sticlele proaspăt desfundate.

 În sală era mai degrabă întuneric decît un presupus semiîntuneric pe care trebuia să-l creieze veiozele mov de pe măsuţele din sală şi neoanele de la bar. Căci toate veiozele erau de fapt stinse, în afară de una singură, la capătul sălii lungi, lîngă geamul cu perdeluţele deschise spre noaptea splendidă de afară. Singura care era în sală în acea noapte în vagonul-restaurant, stătea cu spatele spre intrare.  Lumina moale, mov a veiozei sale ardea şi răspîndea un soi de mister ca de poveste în întreaga sală, reflectîndu-se şi pe sticla întunecată a geamului. George se simţi imediat atras ca un fluture de noapte de această făptură învăluită nu atît în lumină mov, cît în însuşi misterul pe care-l creează această culoare. Stătu nemişcat cîteva clipe în dreptul tejghelii metalice a barului, însă barmanul nu avea de gînd să se trezească, dar nici George nu intenţiona să-l smulgă din somn. Își alesese singur o sticlă cu vin roşu sec şi se îndreptă înspre acea unică măsuţă unde ardea lumina. Nu scoase un cuvînt, avea mişcările îngheţate şi aproape paralizate ca ale unui vînător care vînează căprioara argintie pe care pînă acum o văzuse doar în visuri şi nici nu ştia dacă există.

   I se păru că figura fragilă din semiumbra de lîngă geam tresări uşor, cînd el trase scaunul şi se aşeză vizavi. George încremeni imediat. Se temea că, dacă era doar o halucinaţie frumoasă, să nu o facă să se volatilizeze ca fumul. Curios, se aplecă ceva mai mult spre dînsa, ca să-i vada faţa. Aşeză sticla cu vin pe masă şi asta o făcuse să tresară puternic şi să-l ţintească cu o privire a unor ochi larg deschişi, aproape speriaţi, aproape fascinaţi, încadraţi în conturul atît negru al genelor ireal de lungi şi de dense. Ochii erau şi ei de o culoare stranie, amintindu-i lui George de nuanţa cerului nocturn de iarnă.

- Nu… te speria, murmură George, cu o voce care abia de se auzi, încadrată în ritmul trenului şi estompată de uscăciunea propriului gît. Privi imediat spre sticla cu vin pe care o puse tocmai pe masă şi spre care mîna sa era încă întinsă.

- Aş putea să-ţi propun… puţin vin?

   O privea fix în ochi, aşteptîndu-i răspunsul, aşteptînd vreo mişcare, vreo fluturare a genelor sale fantastice. O privea fix în ochi şi totul în interiorul lui îngheţa. Simţea că dacă sufletul lui ar fi fost un geam, atunci în acea clipă pe el aveau să înflorească frumoase arabescuri, flori de gheaţă. Ochii larg deschişi păreau să-l înghită precum întunericul nopții, precum o prăpastie sau eternul nimic.

   În sfîrşit, genele sale pufoase şi grele, îi acoperiră pupilele, iar capuşorul ei păru să schiţeze un „de acord” cu capul. George se simţi prins într-un joc frumos şi parcă cumva foarte cunoscut. De parcă mai jucase în el cîndva foarte, foarte demult.  Să fie încă unul dintre acele jocuri de flirt în care el cucerea, cu atîta ușurință, femeile?

   Desfundă sticla cu vin şi turnă în pahare. Îi plăcea culoarea plină şi savuroasă a vinului. În lumina palidă, licoarea părea cu totul neagră. Nu avea răbdare să-i simtă gustul, să-l savureze din plin, să se îmbete numai din mirosul lui.

   În timp ce-i întindea paharul, o suvura cu ochii. I se păru atît de delicioasă, cu o faţă de păpuşă cu buzele pline, de un vişiniu închis la fel de plin şi de atrăgător. Pielea feţei îi era palidă, însă nuanţată cu violet din cauza luminii de la veioză şi poate că a violetului intens al pleopelor ei. Era poate că prea multă culoare savuroasă pe faţa ei. Asta o  făcea să pară falsă, însă asta îl atrase pe George ca o promisiune irealizabilă, dar aşteptată şi rîvnită pînă la autodistrugere.

   După ce bău jumătate de pahar din vinul său, George observă că creatura insolită din faţa lui contiunua să stea nemişcată ca un mecanism defectat, încremenită într-o poziţie incomodă, cu capul aplecat și bărbia ascuţită sprijinită în piept. Părul ei frumos coafat, ridicat în sus şi cu şuviţe dezordonate coborîndu-i pe obrajii albi ca zăpada, era de o nuanţă bizară. Era un fel de cenuşiu-albăstrui, ca fumul de ţigară într-o încăpere închisă. George, tremurînd tot ca de febră, întinse mîna peste masă şi o atinse uşor cu degetul pe obraz. Obrazul îi era moale şi elastic, la sigur nu era din plastic. Sau numai dacă era un material sintetic foarte neobişnuit. George îşi trecu uşurel degetele peste faţa ei și o apucă de bărbie, trăgînd-o spre el. În acel moment ea îşi desfăcu brusc ochii, ţinîndu-i larg deschişi, intenţionînd din nou să-l înghită în acel întuneric prăpăstios. Ceea ce simţi în acele clipe George, era într-atît de zguduitor, încît îşi dădu seama că niciodată în viaţă nu mai încercase asemenea senzaţii. Ținînd-o de bărbie, George o trase spre sine şi o sărută apăsat pe gură.

   Michel şi Eric beau liniştit cafele și ronţăiau biscuiţi crocanţi la bucătărie. Comentau ca de obicei ziua de lucru la radio şi se pregăteau să mai meargă pe la vreo petrecere.

- Se pare că se aude cineva la uşa ta, zise Eric, dintr-o dată.

- A bătut cineva? N-am auzit. Şi apoi, funcţionează soneria.

- Nu-nu, am auzit ceva, insistă Eric şi se ridică de la masă, luîndu-şi din bombonieră încă un biscuit.

   În scurt timp reveni cu o mimică ciudată, uşor amuzată dar şi îngrijorată:

- E mai bine să te duci tu.

- Cine-i?

- Cineva care plînge, ghemuit la uşa ta. Vezi şi tu, poate i s-a întîmplat ceva…

   Se pare că nu-l mai văzuse de un veac pe Kyle, încă din seara cînd i-a făcut cunoştinţă cu Jonathan. Acum, peste atîta tîmp, îl recunoscu cu greu. Nu, nu se schimbase radical, însă cum era ghemuit jos pe podea, pe asfaltul rece, cu faţa mozolită de negru, scăldată în lacrimi şi praf, Michel îşi dădu seama că e Kyle, doar după culoarea părului său şi după figura atît de fragilă.

   Cînd îl văzu pe Michel în pragul uşii larg deschise, Kyle îl privi cu ochii mari şi începu, asemeni unui copil, să plîngă cu o şi mai mare disperare.

   Michel îl cără în casă. Îl lăsă pe canapeaua din living, aprinzîndu-i o veioză mică de pe perete. Îl înveli cu un pled moale. Lacrimile pe care i le ştergea necontenit cu dosul palmei, apăreau din nou, umezindu-i obrajii mai repede decît Michel reuşea să i le tot şteargă. Încetă s-o mai facă și îl îmbrăţișă strîns.

   Eric îi privi puţin, stînd în pragul uşii din living, apoi reveni la bucătărie şi continuă liniştit să-şi bea cafeaua şi să ronţăie biscuiţi. Avea o faţă îngîndurată şi poate puţin îngrijorată.

   Studioul radioului se afla la ultimul etaj, chiar în vîrful turnului televiziunii VO,  care era construcţia cea mai înaltă din oraş. Aflîndu-se aici pentru prima dată şi privind pe fereastră, Kyle ameţi şi albi la faţă. Eric începu să rîdă de el.

- De la această înălţime şi un înger s-ar teme să sară, spuse el.

- Îngerii ar trebui să aibă aripi, spuse morocănos şi somnoros Kyle. Nu au de ce se teme.

- Ei nu mai spune. Tu de  unde ştii? Ca să vezi, priceputul! se distra Eric.

   Era încă dimineaţă şi erau cu toţii somnoroşi dar bine dispuşi, aşteptau cafelele.

 Peste un sfert de oră trebuiau să apară invitaţii lui Michel, însă pînă atunci mai aveau timp să ia dejunul.

- Nu vrei să-ţi organizez o excursie prin blocul televiziunii? I se adresă Eric.

- Te simţi bine? întrebă Michel, care aduse cafelele. Se răspîndi mirosul lor specific, amar şi seducător.

- Aş vrea să mă spăl pe faţă, mormăi Kyle.

   În camera de baie, Kyle nu se spălă pe faţă, ci înghiţi nişte pastile. Apoi se apropie de oglindă şi făcu o mutră fioroasă reflecţiei sale, îşi arătă limba, îşi zîmbi forţat, îşi privi îndeaproape dinţii de parcă s-ar fi aşteptat să descopere nişte colţi de lup. Avea pungi sub ochi, pleoapele îi era vinete, iar gura crăpată. Roşul ei îi plăcu. Îşi zîmbi. Îşi apropie faţa de oglindă şi depuse un sărut pe această gură care-l fascinase.

   Apoi îl rugă pe Michel să-i dea drumul să meargă acasă.

- Arăţi aiurea, spuse Annie, care tocmai intrase în studio. Ce-i cu tine? Parcă ai fi drogat? Urmezi vreun tratament cu medicamente puternice? Ţi le-a vîndut Killjoy?

   Kyle, blocat, se holbă la dînsa neştiind ce să-i răspundă.

   Era acolo. În aceeaşi lumină violetă, lîngă acelaşi geam cu flori de gheaţă în același ritm monoton al trenului. Acelaşi ciorap negru, oja bardo închis, aproape neagră, culoare care se potrivea cu rochia elegantă pe care o purta în acea noapte. Coafura şi machiajul, tremurul genelor, culoarea plină a buzelor. George le avea din nou în faţa lui. Îl chinuia o senzație năucitoare de deja-vu. Amintirea halucinantă venea însă de undeva de foarte departe, dintr-un trecut mult mai îndepărtat decît precedenta lor întîlnire.

- Ce e? Ce nu-i în ordine? întrebă Jonathan, cînd întîlni privirea ciudată, fără expresie a lui Kyle. L-a invitat să intre şi închise uşa.

- Alo! Ai îngheţat de frig? Eşti viu? repetă Jonathan şi începu să-i scoată paltonul şi fularul.

   Între timp, dintr-o altă odaie, apăru o tînără cu părul lung ciufulit, într-o rochie pe jumătate descheiată. Îl privi întrebător pe Jonathan, apoi se uită curioasă la Kyle.

- Lilian, am un oaspete.

- Client?

- Mai mult decît atît… deja.

- La fel ca mine?

- Aproximativ. Kyle, fă cunoştinţă cu Lilian. Sper măcar asta să te trezească din amorţirea ta. Ahh, stai o clipă… Poate ar trebui să-ţi dau… O clipă! Jonathan şi dispăru după o ușă.

   Cît stăpînul casei lipsea, Lilian, care era o brunetă cu părul pînă la brîu asemeni zînelor din poveşti şi cu buzele vopsite cu un roşu aprins, se apropie de Kyle şi continuă să-l cerceteze cu o curioziate şi mai aprinsă.

- Hei, făcu ea… Eşti viu?

- Doar puţin amorţit, se auzi strigînd Jonathan. E vina mea, de altfel.

   Cînd Kyle fu pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa, Lilian reuşi să-l împiedice să cadă şi după ce stătură aşa îmbrăţişaţi cîteva clipe, apăru şi Jonathan cu nişte pastile de o culoare metalică, ovale. Lilian îi ţinea corpul aproape leşinat, iar Killjoy îi deschise cu două degete gura şi îi puse pe limbă două pastile pe care făcu să le înghită.

- Ar trebui să-şi revină, mormăi Jonathan.

- Ce-a păţit? se interesă, curioasă Lilian. Ce i-ai făcut?

- Doar am încercat să-i îndeplinesc dorinţa, Lilian, nimic mai mult.

   Lilian simţi cum corpul fragil pe care-l sprijinea, începea încetul cu încetul să se înfierbînte şi să prindă viaţă. Ochii de culoare închisă începeau să prindă culoare şi căldură umană. Pînă şi gura îi păru mai vie, iar respiraţia mai intensă.

- Joni… şopti Lilian, fascinată. Nu mi se întîmplă nimic grav dacă… dacă-l sărut pe băiatul acesta?

   Jonathan rîse amuzat şi căscă. Se îndreptă spre uşă. Apoi, înainte de a ieşi îi răspunse:

- Nu Lili. Nimic grav. Şi apoi, doar avem leac pentru toate, nu?

   Kyle, însă nu mai era amorţit şi semi-conştient şi după ce Jonathan ieşi din odaie, o sărută el pe tînără, închizînd ochii de plăcere şi scoţîndu-i încet rochia pe jumătate descheiată deja. Îi dădu tandru părul negru şi lung la o parte, o mîngîie pe gît. Lilian, ameţită de gustul neobişnuit dulciu-metalic al gurii lui (poate din cauza pastilelor, îi trecu ei prin minte, dar chiar nu mai conta, era mai ceva ca un drog şi asta îi plăcea) îl trase încetişor pe patul din dormitor. Cearşafurile răscolite erau plăcut de răcoroase pentru corpurile lor goale. Prin sărutările cu Lilian, Kyle începu simțea gustul dulciu-metalic al propriei guri, pe care i-l transmise şi ei. Această topire reciprocă a unuia în altul îl făcuse pe Kyle mai fericit ca niciodată. Dar continua să resimtă nevoia unei protecţii mai puternice.

- Protejează-mă, expiră Kyle aceste cuvinte violent şi fierbinte în gura Lilianei, în timp ce o săruta cu nesaţ.

   Steluţele de pe cerul îngheţat, de după geamul dezgolit de perdele, se şuşoteau distrate şi în general, păreau a fi uluitor de bine dispuse.

   Dimineaţa, cînd Jonathan intră în dormitor, cei doi dormeau dulce. Kyle era cu faţa îngropată sub umărul Lilianei, al cărei păr lung şi negru îi acoperea pe ambii pînă la mijloc. Mîinile ei cu unghii cu ojă neagră se pierduseră în părul albastru al băiatului. Jonathan stătu cîteva clipe admirîndu-i cu un zîmbet mulţumit pe faţă. Se apropie de geamul mare, cît o jumătate de perete, din pod pînă în podea şi trase obloanele de culoare rubinie, pentru ca rozul deschis al dimineţii să nu-i trezească. Însă Lilian avea un somn foarte fin şi deschise ochii. Jonathan îi văzu expresia luminoasă întipărită pe față.

- E cumva în sfîrşit ceea ce ţi-ai dorit?

   Lilian nu răspunse nimic, ci doar se întoarse spre Kyle, care continua să doarmă dulce şi-l sărută uşurel pe frunte, ferindu-i mai întîi într-o parte bretonul lung care cădea peste faţă.

- Asta vrea să însemne că da? surîse Jonathan. V-am pregătit dejunul.

- Mulţumesc.

- Plăcerea e de partea mea, zîmbi el şi ieşi din odaie, lăsînd uşa întredeschisă. Se auzea o melodie interpretată la pian, condimentată cu note dulcegi de saxofon.

   Peste vreo două ore, în sufragerie, Kyle, se apropie de un stand ciudat, metalic, care-i amintea de masa de lucru a unui chirurg, pe care l-a observat abia acum în apartamentul lui Jonathan. Poate pentru că abia acum apăruseră pe el, aranjate în rînd mai mult de douăzeci de mere foarte mari. Cîteva dintre ele erau de un roşu aprins, foarte frumos şi delicios, iar altele erau ceva mai ciudate, acoperite parcă de un strat subţire de ceva argintiu, strălucitor.

- Ce sînt astea?

- Mere, după cum vezi, îi răspunse Jonathan cu nedumerire jucată. El şi Lilian deja luau dejunul, pe cînd Kyle numai veni din duş şi acum era preocupat de aceste fructe sau obiecte.

- Sînt adevărate? Însă Jonathan, te rog, răspunde-mi complet! Îmi aminteşti de Michel, care tot mereu face glume spirituale sau ironice şi evită să dea un răspuns explicit. Doar vreau să ştiu de ce aceste mere arată atît de neobişnuit. Ştiu că te ocupi de farmacologie, deci s-ar putea să conţină ceva înăuntru, nu? Şi dacă cercetez unul mai atent, chiar aş putea găsi o gaură mică de la acul seringei cu care le-ai administrat chimicalele.

- De fapt e un fel de plumb. Şi cum ai spus tu, după ce i l-am administrat merelor, substanţa lor interioară a început să se schimbe şi pînă în final să se metamorfozeze într-un fel de metal. Ia unul în mînă şi vezi cît de greu e. Comparativ cu unul care e încă roşu şi nu cu suprafaţa metalică.

   Kyle încercă. Cel roşu, delicios, pe care-l luă în mîna dreaptă avea greutatea unui fruct obişnuit, pe cînd celălalt, care era şi la atingere mai rece avea o greutate nefirească pentru un obiect de o astfel de dimensiune.

 - Dar pentru ce?

 Se uită spre Jonathan nedumerit. Lilian făcu o înghiţitură de cafea şi spuse vesel:

 - Doar nu în zădar clienţii săi l-au denumit Killjoy. Hai, Kyle, vino să-ţi bei cafeaua că s-a răcit.

   Kyle luă loc la masă, alături de Lilian. Vizavi, lîngă geam, şedea Jonathan, care mînca o tartinuţă mică cu gem din fructe de pădure. Îşi luă şi Kyle o astfel de tartină de pe masă și începu să mănînce.

- Iar tu cu ce te ocupi? Nu ştiu încă nimic despre tine, i se adresă lui Lilian.

- Ea lucrează în industria metalurgică, spuse vesel Jonathan.

- Nu-l asculta, Kyle. De fapt, profesia mea ţine mai mult de domeniul artei. Într-o oarecare măsură.

- Lilian, doar nu ai şi tu obiceiul acesta enervant de a răspunde incomplet la întrebări? Kyle părea sincer indispus şi îngrijorat, de parcă îl durea ceva şi se străduia s-o ascundă. Nu mi se mai pare amuzant. Ştiţi… nu ştiu din ce cauză, în ultima vreme mă simt aşa de parcă trebuie în curînd să se întîmple ceva îngrozitor.

- Ca liniştea înainte de a începe furtuna? rosti încet Lilian, pierzîndu-se cu ochii în efervescenţa căderii fulgilor de după geam.

   Cînd intră din nou în blocul televiziunii, George era cît pe ce să-şi piardă cunoştinţa. În hol l-au recunoscut aproape toţi lucrătorii care se aflau acolo. Un cameraman, nişte actori şi prezentatori, editorul, scenografişti. El văzu, ca prin vis, feţele lor zîmbitoare şi mîinile pe care i le întindeau ca să se salute, auzea întrebările pe care i le adresau, în special de ce nu-l mai văzură de atîta vreme şi cum se simţea. Dacă nu se îmbolnăvise cumva şi dacă avea de gînd să mai filmeze vreun episod din „Nocturne”. George nu se simţi în stare să răspundă la nici una dintre întrebări, iar mîinile cunoscuţilor pe care le-a strîns păreau să-i fi provocat durere, căci albi la faţă.

- Hei, ce-ai păţit? Nu te simţi bine? Să-l chem pe medicul nostru, l-am văzut acum la barul de la 81…

   Însă George nu avea nevoie decît de lift ca să ajungă la ultimul etaj. Acolo spera că se mai află ceea de ce avea nevoie în acele clipe. Arhivele.

   Doar arhivele televiziunii şi radioul la care lucra Michel se aflau la ultimul etaj. Astfel, în momentul cînd se îndrepta spre uşa metalică cu arhive, George se ciocni de Michel, care tocmai ieşea din studioul său.

- Oho, George, mă bucur mult să te văd. Ai revenit? Dar să ştii că arăţi cam palid. Ce s-a întîmplat?

   George păru mulţumit că-l întîlnise pe Michel.

- Îţi aminteşti poate, începu el sacadat, cu cîţiva ani în urmă, unul dintre posturile noastre de televiziune arătase mai multe sezoane ale unui serial. Se pare că era ceva SF, nu-mi amintesc bine nici titlul, nici conţinutul…

- Sigur că nu-mi amintesc, nu uita cîte sute de canale are VO tv-ul şi mai ales…

- Nu-nu-nu-nu! îl întrerupse aproape strigînd George, cu ochii speriaţi. Un miros puternic de whisky îl învălui pe Michel. Îşi dădu bineînţeles seama că era beat, dar totodată simţea că trebuie să-l ajute.

- Era ceva  absolut specific în acea istorie, mi-o amintesc doar pentru că atunci cînd se filma al doilea sezon, regizorul mi-a propus unul dintre roluri, un rol secundar, dar ceva bizar şi nu-mi plăcuse şi apoi, tocmai îmi venise ideea „Nocturnelor”, deci am refuzat, însă am citit cîteva fragmente din scenariu. Ah, cum puteam să uit!?

- Cu cîţi ani în urmă a fost asta? Este imposibil să-mi amintesc, deoarece e probabil să fi fost încă mic atunci, iar la VO nu lucrez chiar atît de demult. Michel încerca să-l calmeze, deşi nu înţelegea ce-i în capul lui.

- Poate… cu zece? Doar îţi spun că tocmai atunci se năştea şi emisiunea mea…

   Dar important este alta, Michel! Aminteşte-ţi, te rog, cum se numea eroina principală a acelei istorii? O fiinţă neobişnuită pe care toate celelalte personaje o întîlneau doar într-un tren nocturn cu o anumită rută? Trebuia să joc, pare-mi-se şi eu rolul unuia dintre aceşti călători nocturni, întîmplători, ca să devin prada ei…

   Michel observă că din ochii lui George au început să curgă lacrimi. Îi simţea disperarea şi durerea, dar nu putea să-l ajute.

- Trebuie să vedem arhivele, spuse el.

- De ce… de ce vrei atît de mult să-ţi aminteşti această istorie? E doar un film, nu? Scrisă de către unul sau chiar mai mulţi scenarişti de aici de la noi, plătiţi cu nişte salarii medii, sau chiar mediocre… E doar rodul imaginaţiei…

- Nu! îl contrazise George cu o violenţă neaşteptată. Între timp s-au apropiat de uşa sălii cu arhive şi doar după ce au intrat, aprinzînd lumina, el continuă, dar deja pe un alt ton, hipnotizat şi visător.

- Eu am întîlnit-o aievea. E o fiinţă atît de neobişnuită şi acum sînt sigur că e cea din film, din acel serial vechi SF, poate, cum spui tu de o calitate proastă. Eu însă am întîlnit-o pe dînsa, pe cea care călătoreşte mereu cu trenul nocturn cu o destinaţie zero căci de fapt ea nu se îndreaptă nicăieri. Pentru dînsa nu există nici timp, nici spaţiu şi unicul lucru care te chinue este întrebarea dacă-i în stare oare să iubească, indiferent dacă e o fiinţă umană sau una sintetică. Căci doar de asta avem noi cu toţii nevoie, de dragoste, nu? Indiferent de provenienţa ei. Iar cînd nu există…

- O inventăm, îi completă Michel gîndul, începînd să înţeleagă anumite lucruri. Însă foarte vag.

    Foarte vag doar pînă în momentul cînd reuşiră să găsească una dintre casetele vechi cu cîteva dintre episoadele acelui serial SF înregistrate. Serialul se numea „Destinaţia Zero”. Se avea în vedere destinaţia acelui tren uşor fantastic în care locuia o fiinţă fantomatică, numită Gemma, care însă nu era deloc o fantomă, ci doar fusese otrăvită de către unul dintre amanţii săi cu ajutorul unui substanţe care-i transforma toate substanţele din interior în ceva care nu mai era uman. Alegîndu-şi întîmplător acea rută de tren, ea îşi aştepta sfîrşitul, însă toţi cei care o întîlneau şi se îndrăgosteau de ea o considerau ireală, precum sirenele din poveşti.

   Un subiect destul de banal de doi bani, melodramatic după părerea lui Michel. Însă jocul actriţei, muzica de pe fon, întreaga atmosferă a filmului, plus unele elemente SF despre mecanizarea lumii, transformau această simplă istorie în ceva frumos. Dacă ar fi privit aşa ceva pe cînd era un adolescent visător şi naiv, la sigur s-ar fi îndrăgostit bolnăvicios de această Gemma.

   În linişte, fără a scoate un cuvînt, încremeniţi, el şi cu George priveau fragmente din acest serial bizar. El nici măcar nu a avut un rating mare, iar actorii principali nici nu deveniseră vedete.

- Gemma, şopti George, apropiindu-se de ecranul televizorului cu ochii umezi. Cum e oare posibil să te fi întîlnit eu în realitate, dacă tu nu eşti decît rodul imaginaţiei cuiva? Dacă tu nu trăieşti decît aici… pe această peliculă şi în capul meu?

   Şi nu doar George, dar şi Michel recunoscu machiajul, vineţimea ochilor şi culoarea plină şi maniacală a buzelor, lungimea şi negrul genelor pufoase şi artificiale. Zîmbetul lent, ca filmat cu încetinitorul pe care-l avea uneori el. Cînd atmosfera petrecerii îl îmbăta cu totul şi Michel îl privea aproape dorindu-l, dorindu-l fizic, aproape fiind îndrăgostit lulea, aproape… iubindu-l nepăsîndu-i dacă era femeie sau băiat. Căci Michel dintodeauna visase existenţa unui gen neutru, armonia perfectă. Iubirea e universală. Acum el ştia că cineva a reuşit să atingă această perfecţiune, însă ce şi cît l-a costat şi încît de fericit l-a făcut asta însuşi pe el, pe Kyle?

   Îl înconjurau avalanşe de zăpadă care coborau din străfundurile cerului negru şi el simţea că acestea au degînd să-l înghită. Steluţele mutante rîdeau răutăcios, arătîndu-şi colţişorii ca de vampiri şi gingiile înnegrite din cauza mîncării proaste acolo de sus. Pe calea lactee viaţa doar e atît de scumpă iar preţurile pe locuinţă îngrozitor de mari. Zăpada care venea spre Kyle avea o nuanţă roşietică. Şi zgomotul care se auzea pe fon era îngrozitor, era atît de puternic, încît urechile lui au început să sîngereze. Era zgomotul trenului care se apropia. În acea clipă, Kyle îl văzu pe George, care apăru pe neaşteptate şi-i făcea cu mîna, strigîndu-l „Gemma!” Şi Kyle se îngrozi cînd înţelese că acum, din cauza lui, trenul îl va călca…

   Kyle deschise ochii. Senzaţia că a fost doar un simplu coşmar nu se evaporase încă. Ridică capul de pe umărul Lilianei. Era cald. Parfumul ei era frumos şi ei mergeau încă cu taxiul. Kyle se uită pe fereastră – continua să ningă, se înnoptase deja de-a binelea şi luminile vii şi-au luat ca de obicei la această oră, oraşul în primire.

- Hei, te-ai trezit, îi şopti ea şi se aplecă ca să-i depună un sărut pe frunte.

   Kyle închise ochii ca să nu piardă nici o singură particulă a acestei plăceri.

- De ce mergem aşa de mult? Încă nu ajungem? Unde se află uzina ceea? Şi de ce ne ducem anume la această oră? Ei lucrează în schimburi?

- Cam aşa ceva, numai că eu nu merg acolo doar noaptea.

- Mi-ai răspuns doar la ultima întrebare, se prefăcu supărat Kyle.

- Dar au fost prea multe, nu le mai ţin minte.

   Kyle îşi lăsă din nou capul pe umărul ei moale, îmbibat cu parfum. Îi plăcea că Lilian era atît de caldă, de vie, că-i dădea senzaţia că-i aparţine numai lui, indiferent dacă asta – şi desigur că nu era – adevărat. Cît de mult i-ar fi plăcut să dea uitării tot ce i se întîmplase pînă acum, tot ce a fost construit doar cu ajutorul viselor şi iluziilor şi care acum, sub forma unor zăpezi reci grele veneau spre el pentru a-l îngropa de viu.

   Se ghemui ca un motănaș lîngă umărul Lilianei și adormi din nou.

- Hei, am ajuns.

- Mmm… gemu el somnoros, dar poate te aştept aici? E atît de cald şi de confortabil…

- Dar tu ai vrut să-ţi arăt unde lucrez, nu? Şi apoi, taxistul mai are şi alte comenzi, no să stea aici pentru că ţie ţi-e cald.

   Ţinîndu-se de mînă, Lilian şi Kyle au început să urce un şir de scări, care duceau spre intrarea în blocul uzinei. Era într-adevăr o uzină, cum spuse în acea dimineaţă Jonathan.

- De ce nu-mi spui mai concret? Nici măcar nu scrie nicăieri. E o uzină fără denumire? Dar stăpîn are? Şi de ce e aşa de întuneric, de parcă n-au destulă energire pentru a lumina aceste scări care sunt atît de multe şi-mi pare că nu se mai sfîrşesc?

- Kyle, nu prea am voie să spun, înţelegi? E o chestie pe care am semnat-o în contract. Acesta e un proiect secret.

- Atunci chiar nu înţeleg. Nu ai voie să spui, în schimb mă aduci aici ca să văd chiar? Păi e mult mai periculos aşa, nu?

   La intrare nu stătea nimeni. Nici un paznic, nimic. Uşile erau din fier, însă se deschideau îndată ce Lilian se oprea în faţa lor.

- Uşile te recunosc după miros? Încercă să glumească Kyle, dar de fapt se simţea aiurea de tot, de parcă ar fi fost eroul principal al unui film horror. Sînt gelos pe uşile acestea care-ţi cunosc mirosul, mai încercă el încă o dată să glumească. Atmosfera pe care o simţea era grea şi avea un gust metalic, dezgustător în gură, altul decît cel după pastilele lui Killjoy aka Jonathan. O strînse şi mai tare pe Lilian de mînă. Se mai deschise o uşă de metal în faţa lor. Kyle spera că uşi nu vor fi la fel de multe ca şi scări.

   Şi dintr-o dată, li s-a deschis o sală puternic luminată. Atît de puternic, încît pentru cîteva clipe, lui Kyle i s-a păurt că a orbit. Și-a închis ochii, ca să nu-l doară. Nu-şi dădu seama că Lilian deja nu-l mai ţinea de mînă.

   Iar cînd deschise ochii o văzu pe Lilian multiplicată în mai mult de o mie de exemplare. Toate Lilianele erau aranjate în rînduri şi coloane precum soldaţii în armată. Dacă aceasta era tot o armată, atunci arăta înfricoşător. Înfricoşător și bizar, datorită frumuseţii încremenite a Lilianei cu faţa albă încadrată în părul negru, des şi lung, ochii albaştri, buzele atît de roşii şi supleţea atrăgătoare a trupului.

   Lui Kyle îi clănţăneau dinții în gură, iar podeaua părea să se clatine sub picioarele lui. El n-o simțea însă. Era ca și paralizat.

   Una dintre Liliane, cea care era îmbrăcată altfel decît toate celalalte şi avea părul prins, vorbea ceva, dar sensul cuvintelor ei ajungeau cu greu la Kyle. Iar ea se părea că nici nu-şi dădea seama că ceva nu era în ordine cu dînsul, continuînd să-i explice:

- M-am gîndit că aici va fi mai simplu să-ţi explic în ce constă totul. Machetele acestor roboţi se vor da în vînzare deja peste 2 luni. Au fost proiectate după parametrii înfăţişării mele, atît a chipului, trupului cît şi a vocii, mimicii. Ştii, e precum ai poza unui pictor, numai că desenul care va rezulta va fi un fel de 3D sau 4D. Acum e aproape totul gata, au rămas doar să mai corecteze nişte detalii, ovalul feţei, culoarea ochilor, ca să fie identic… Machetul înfăţişării mele reprezintă prima serie care va fi scoasă pe piaţa şi probabil că…

   Din acest moment, Kyle nu a mai fost în stare să reziste. Țipă. Totul în interiorul lui ardea, după ce, pînă acum era îngheţat şi amorţit. Ţipa disperat şi era uimitor, ca un corp atît de fragil să poată elibera un sunet atît de puternic, atît de violent şi asurzitor.

   Apoi fugi. Fugea înapoi prin toate uşile pe care Liliana le-a lăsat deschise.

   În acea noapte, cei care ieşeau să fumeze la balcon cîte-o ţigară, în pauzele de publicitate de  la televizor, obsevau că stelele pe cer lucesc şi pulsează mai tare decît de obiciei, de parcă erau faruri ale automobilelor care se stingeau şi se aprindeu. Însă şi mai ciudate, li se păreau unora sunetele care parcă pluteau în aer. Acestea aminteau de clinchetul unor clopoţei, sau de zgomotul fragil al păharelor de cristal, pe care-l făceau cînd se loveau unul de altul. Unora doar le trecuse prin minte ideea că sunetele provin de la stele, din cer, însă, serios, sînt cam departe, pentru ca orice nu ar spune sau cînta ele, să se audă aici, în oraşul acesta mare şi zgomotos, nu?

   A doua zi, la ştirile la matinale de la ora 6, s-a anunţat că în atmosferă, de către meteorologi şi savanţi de tot felul, a fost observat un fenomen neobişnuit, neîntîlnit încă pînă acum. Deocamdată nu pot fi dezvăluite mai multe detalii decît doar ceea ce puteau urmări noapte însuşi oamenii – licărirea foarte intensă şi frenetică, de parcă ar fi transmis nişte semne, ale stelelor de pe cer şi de asemenea un soi de sunete destul de melodioase (cineva le-ar fi putut chiar compara cu operele lui Chopin sau Duke Ellington, observa moderatoarea), ale căror provenienţă nu a putut fi depistată. Pe parcursul zilei s-a mai spus la ştiri că savanţii, entuziaştii şi curioşii aşteaptă cu nerăbdare venirea nopţii, în speranţa că fenomenul se va repeta, iar unii din contra sînt îngrijoraţi şi se aşteaptă la ceva înfricoşător. Ideea cu extratereştrii, care vor să ia legătura cu noi, de asemenea a fost presupusă de către sursele mass-media.

- Doarme. Hei, auziţi, ar trebuie să-l trezim, nu are voie să doarmă.

- Ştii prea bine că nu putem face asta. El consideră că doar îşi închipuie că ne aude, şi nu ne va lua în serios. Mai ales acum.

- Şi de ce mai ales acum?

- Doar ai văzut ce i s-a întîmplat, nu? E demoralizat. E în depresie, cum e la modă acum să se spună. Ar prefera să doarmă şi să nu se mai trezească. Niciodată.

- Ce prostuţ e.

- Ba nu. Eu mereu l-am admirat. Kyle a fost dintodeauna naiv şi sincer. Un visător disperat.

- În asta şi-i constă tragismul.

- Nu văd nici un tragism aici. Apoi, aminteşte-ţi, că după atîtea miliarde de ani, el e primul care nu ne ignoră.

- Mă faci să rîd. De fapt el consideră că noi şi clinchetul nostru nu e decît rodul imaginaţiei sale.

- Dar noi existăm!

- Precum există Gemma.

- Tss! Mai bine să nu-i amintim, ar putea să-l facă să se simtă şi mai disperat. Bănuiesc totuşi că ne aude acum.

- Să-l facem să se trezească pînă nu-i prea tîrziu!

Ding-Dong. Ding-Dong. Ding-Dong.

- Kyle! Trezeşte-te! Nu mai dormi! Ding-Dong.

   Steluţele sunau din clopoţeii lor de argint de cea mai mare mărime pe care le produseseră cîndva fabrica lor de clopoţei. Pînă acum nu aveau nevoie să sune din ei, şi acum nu aveau răbdare să probeze sunetele noi cu care le plăcea atît de mult să experimenteze.

   Însă Kyle refuza să se trezească. Întins pe zăpada, pe spate, era cu faţa ridicată spre cerul intens violet şi strălucitor, numai că pleoapele îi erau închise, iar sub ele – întuneric. Steluţele mutante au început să se îngrijoreze cu adevărat. Era imposibil să-l facă pe Kyle să le audă, dacă el nu dorea acest lucru. Şi Kyle nu dorea. Suflarea, clipă cu clipă i se rărea şi i se răcea…  Era vînăt de frig şi din cauza culorii cerului care-şi arunca asupra lui licărirea.

   Ţinînd cu tot dinadinsul să-l trezească pe Kyle, să-l salveze, în curînd miliarde de steluţe au început să sune din clopoţei. Iar cînd şi-au dat seama, după jumătate de noapte, că nu le reuşeşte nimic, au organizat o orchestră mare, cerească, cu un dirijor în frunte, şi au improvizat un adevărat concert, organizînd sunetele clopoţeilor, de diferite mărimi şi apropie fiecare cu glăsucior al său, specific, în melodii speciale, înnebunitor de frumoase. Procesul de creaţie şi improvizaţiile cărora li se dăruiau cu din ce în ce mai multă disperare, deoarece simţeau cum Kyle dispare tot mai adînc şi mai repede în întuneric, le făcură să uite de orice precauţii.

   Cîteva dintre steluțe, discutau îngrijorate:

- Trebuie să-l facem să uite totul. Altfel nu se va mai trezi. Și aproape că nu mai respiră. Urșii care au venit din pădure și l-am îmbrățișat strîns ca să nu înghețe nu-l mai salvează.

- Dar asta înseamnă că trebuie să sunăm din clopoțeii uitării. Nu ne-am folosit de ei decît cu vreo 3 miliarde de ani în urmă… Și-ți amintești ce-a fost.

- Tocmai de aia. Îmi pare că uitarea le-a făcut bine multora. Foarte multora chiar. Iar acum am impresia că ceea de ce au nevoie oamenii este anume uitarea. Definitivă.

- Ca s-o ia iarăși de la început?

- Da, s-o ia de la zero.

- Eu zic că cel mai bine ar fi doar… doar să să anuleze orice legături dintre oameni. Cei care se cunosc să nu se mai cunoască. Doar de asta avem nevoie pentru Kyle. Doar ca s-o uite pe Lilian. Doar oamenii…

- Dar aproape toate amintirile oamenilor sînt legate de… oameni.

- Se vor cunoaște din nou și vor căpăta alte amintiri. Nici o problemă pentru ei. Oricum se atașează atît de ușor unii de alții.

Steluțele tăcură cîteva clipe, îngîndurate.

- Ar trebui să convocăm o adunare și să luăm o decizie împreună. Transmite să se dea telefoane la toate celelalte galaxii.

- Cred că vom adormi și nu ne vom mai trezi, rosti Eric.

 Michel, care pășea alături și fuma, își ridică gulerul paltonului său negru și-i aruncă o privire stranie amicului său.

- Ce dulce o să ne fie, spuse el peste cîteva clipe.

- Să încetinimm pasul, să admirăm orașul!

   Michel începu să rîdă.

- Cum poți fuma, pe o astfel de temperatură? se uimi Eric, văzînd abia acum țigara din mîna lui Michel.

- Nu observi că s-a mai încălzit aerul? Meteorologule!

   Se întorceau noaptea de la televiziune. Au lăsat mașina în parcare, ca să se poată plimba. Mergeau pe o alee lungă din centru, era lume puțină, iar în aer săruia acea melodie ciudată. Era plăcută auzului. Dar neliniștea. Făcea ca pe suflet să se aștearnă precum zăpada, o tristețe sfîșietoare, dulceagă, melancolică. O melodie metalică.

- Clopoțeii apocaliptici, rosti gînditor Eric. Aici sîntem. Aici am ajuns. Ce zici, Michel?

- Îmi pare rău. Îmi pare rău pentru tine, Eric, că nu s-a întîmplat precum ai visat tu. Să înghețăm…

- Ha, oricum vom îngheța! Chiar dacă s-a încălzit pînă într-atît încît tu poți fuma, oricum e frig. Tu ești un maniac-fumător. Nu mă iau după tine.

- Păi atunci totul e în ordine. Dacă zici tu că oricum vom îngheța. E fain.

   În acel moment se uitară unul spre celălalt și-și zîmbiră cu căldură. Poate că prietenia lor nu a fost niciodată mai strînsă ca în acea clipă.

- Să stăm puțin. Să ascultăm. Poate ne spun ceva? șopti Eric și oprindu-se în loc, privi cerul.

   Michel aruncă țigara și procedă la fel. Dar surîdea. Nu lua nimic în serios și era atît de liniștit. Se plictisi să se uite la stele și-și îndreptă privirea înspre lui Eric, care continua să stea cu capul ridicat în sus și mormăia ceva sub nasu-i. Spunea cam asta:

- Vom adormi și nici nu ne va durea. Și nici nu vom ține minte. Și nici măcar nu vom ști că s-a întîmplat ceva, rostea el, cumva visător.

- Îți va amorți gîtul, observă Michel. Să mergem, e trecut de miez de noapte.

- Poftim?

   Tînărul din fața lui întoarse capul și-l privi pe Michel cu amabilitate.

 - Da, cu ce vă pot ajuta? Mai întrebă el odată.

   Michel de fapt uitase ce a vrut să-l întrebe pe acest tînăr, așa că, ușor stînjenit, doar ceru un fum străinului.

- Azi nu fumez, îi răspunse tînărul cu un zîmbet larg pe chipul simpatic.

- Ce noapte frumoasă! exclamă dintr-o dată Michel și privi cerul.

- Nu-i așa? Și stelele cîntă foarte frumos. Cred că le pot asculta clinchind o noapte întreagă.

Eric se bucură nespus că mai găsi pe cineva la fel de mult fascinat de cer și de stele precum era el. El era meteorolog. Întinse mîna către străin:

- Îmi spune Eric.

- Michel.

   Apoi, gîndindu-se puțin, Michel adăugă:

- Ce-i drept, uneori am insomnii îngrozitoare și clinchetul nocturn al steluțelor mă face destul de nervos. Dar oricum lucrez și noaptea foarte des, așa că e fain. Apropo, acolo unde merg eu acum, se dă o petrecere. Ai vrea să mă însoțești poate?

   Cînd se trezi, Kyle își dădu cu multă nedumerire seama că se afla în pădure. Lîngă el dormeau trei urși, de spatele cărora se încălzise el în timpul somnului. Încercă să se întindă puțin, să se scoale, să-și dezmorțească corpul. Îl dureau mîinile și picioarele și capul. Îl durea totul.

 - Hm, de data asta chiar e vesel, mormăi el. Cel puțin se pare că în sfîrșit am lăsat televizorul, am ieșit din casă și m-am pornit undeva. Ce mai curaj. Se ridică de jos încet, să nu-i trezească pe urși, dormeau atît de dulce. Era o noapte limpede și melodioasă.

 - Hei, steluțelor, răsunați atît de frumos în noaptea asta. Ajutați-mă să găsesc drumul… spre casă.

   După ce rostise cuvîntul „casă”, Kyle simți că se întristează. Ce era acasă? Cine era acasă?

   Mai bine rămîn în pădure. Gata, m-am hotărît, își spuse el. Îmi rămîne doar să găsesc ceva de mîncare și…

    În acel moment i se păru că vede ceva mișcîndu-se printre crengile copacilor.

 - Mă voi împrieteni cu cerbii și cu veverițele. Și cu iepurașii și cu bufnițele și… mormăia el, încercînd să-și dea seama dacă e chiar cineva la cîțiva pași de dînsul.

 - Hei, e cineva aici? întrebă el încetișor.

Liniște. Apoi o văzu. Nu era o căprioară speriată, cum se gîndise.

   Lilian terminase de lucru pentru acea zi și ca de obicei, se întorcea acasă de la uzina de roboți, prin pădure. Nu era mult de mers pînă ieșea la trasă și prindea un taxi.

- O nu, o nu, o nu! chițcăi agitată una dintre steluțe.

- Ba liniștește-te, îi spuse tovărășa sa. De data aceasta o să fie totul altfel. O să fie bine.

- Crezi? făcu cealaltă cu vădită neîncredere.

 O proza de Marina Tichie