Dumitru CRUDU
Cei care au rămas cu impresia că poeţii
avangardişti/futurişti/"transmentalişti" ar fi fost răzgâiaţi de autorităţile
bolşevice, ar trebui să citească volumul
de poezii al Ninei Habias, Noi nu vom
îmbătrâni împreună, apărut la editura Charmides din Bistriţa în
excepţionala traducere a lui Leo Butnaru. Arestată de trei ori, după ce fusese
învinuită de obsecnităţi (pentru versuri ca „sărutai câteodată/ spălătorul
pubis lipicios”; „întorcând testiculele gânsacului”; „primeşte pe gratis/ o
extracţie din glandele seminale” ; „răsfututelor mame ca şi întoarse pe dos”) aşa
cum ne şi spune Leo Butnaru în prefaţa cărţii, de altfel, foarte bine scrisă,
şi foarte utilă pentru mulţimea de detalii legate de biografia şi de creaţia autoarei,
Ninei Habias avea să i se oprească bătăile inimii în 1942, într-un lagăr din
Siberia. Cât timp a fost în viaţă, a fost permanent persecutată de măcelarii şi
cuţitarii sovietici pentru poezia ei liberă şi rebelă, dar cu precădere pentru
versuri ca acestea: „ Şi tu Doamne ajuns-ai comisar militar”; „tu m-ai
şmecherit ca politrucul”; „ O, Rusie, ce-i de făcut/ în această cuşcă pentru
galbene fiare/ Trupul în lanţuri e prins/ iar de gât piatra grea atârnă”.
Totuşi neputându-i închide gura.
În loc să mitizeze şi să prăslăvească realitatea sovietică, Nina Habias o
terfeleşte în noroi, punând-o faţă în faţă cu fiziologia, trecând-o prin
filtrul pornografic, dar şi raportând-o la propria biografie: „Iată că nu a mai
rămas nimic/ ca să pot trăi cu ştreangul vostru”. Nu erau proşti cenzorii
sovietici şi au putut vedea în versurile Ninei Habias- „scara se roagă stând în
picioare/ în genunchi se-aşează liftul. Poate că-şi va deschide pleaoapa/
numărul apartamentului tău”- o metaforă satirică la adresa noii oridini
sovietice, din care Dumnezeu fusese izgonit cu totul. Scara şi liftul
rugându-se ca să rămână în viaţă, ne duc cu gândul la sinistrele
bombordamente la care fuseseră supuse oraşele ruseşti în timpul războiului civil,
când foarte multe blocuri şi case fuseseră rase de pe faţa pământului. Politrucii sovietici nu i-au putut ierta
aceste imagini senzaţionale, care te apucă de ochi. Comparând inima cu o
pilulă, poeta îşi mai caută salvarea doar în adâncul propriei fiinţe. În poezia
sa predomină galbenul. Până şi raiul e galben. Iar durerea o trăiesc şi o
retrăeiesc până şi obiectele neînsufleţite, precum e „ lacătul îngheţat asurzit
de durere”.
Uimeşte luciditatea dezarmantă din poezia Ninei Habias, care şi-a dus viaţa
printre „medicamente şi oglinzi”. De la
un punct încolo, ai impresia că mai toată poezia sa e un fel de aşteptare a
morţii ( „nici până astăzi nu cred/ că nu vei apăsa pe trăgaci”), poeta prevăzându-şi
viitorul trist în în foarte multe poezii ale sale, dar imresionează mai ales
două poezii scrise în 1925, cu şaptesprezece ani înainte de-a dispărea fără
urmă în gulagul siberian: „Noi nu vom îmbătrâni împreună/ o zăpăcitule infidel
prieten/ cu trompe mici luna încearcă la gust/ anii de miere/ a dragostei cupă
tot mai săracă/ nu o voi duce până la fermecătorul prag/ şi-amarul nume al
incineratei Habias / îl vor citit pe-o cruce scorojită” şi a doua „nimica nu
regret şi nu deplâng/ în lume totu-i praf, deşărtăciune(...)/ De inimă cuţitul
nimeni n-o să şi-l ascută/ şi nimeni, nimeni nu ne va obidi (...) Şi eu cu
câinele vom fi acei ce pleacă/ pe urme maidanezi înlăcrimaţi/ în fugă vor veni
să ne petreacă”.
O poezie pentru
care, ca şi în cazul lui Boris Pasternak, Nina Habias a plătit cu viaţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu