CONCERT PENTRU VOMĂ & CĂCAT

By Dan-Liviu BOERIU on June 24, 2014 - 00:23

După ce am terminat de citit volumul lui Ion Buzu, 3 ml de Konfidor (ed. Casa de pariuri literare, 2013), mi-am zis: “iată o carte de poezie care poate fi uşor desfiinţată”. Ar fi fost suficient să scot câteva versuri din context, să le ofer cititorilor în forma lor brută şi să trag concluzia, sfătos, că lirica a murit. Totuşi, voi cita câteva dintre versurile incriminate, pentru a crea punctul de pornire al cronicii despre acest debut: “în curând te vei umple tot cu căcat, / e blocat acolo de mult timp şi nu mai iese” (p.5), “un alien îşi face loc să iasă prin burtă, / s-a scremut / s-a căcat prin mine / şi acum e gata să iasă în lume” (p.19), “stau culcat în pat şi îmi vine să vomit” (p.20), “când ai interiorul distrus, nu mai poţi face un căcat zdravăn, / frica se aruncă sub craci / şi-ţi retează coaiele, // iar căcatul devine o substanţă confuză, / pierdută undeva la mijloc, / prin labirintul maţelor” (p.34), “într-o dimineaţă simt un miros familiar / e căcat şi încă unul de om” (p.43) etc.

            Cine reuşeşte să treacă cu bine peste această abundenţă de imagini scatologice va putea observa că Ion Buzu (născut în 1990 în Republica Moldova) îşi însoţeşte fronda cu un umor irezistibil, care nu reiese doar din absurdul frust al tablourilor hard, ci mai ales din substratul parodic al versurilor. Poetul este un ludic prin excelenţă, a cărui armă redutabilă este parodierea dezastrului. Această luare peste picior cunoaşte două forme: prima este aceea a persiflării micilor drame sufleteşti, care nu-şi găsesc rezolvarea din cauza unor detalii de un prozaism ilar şi vag paranoid: “o apuc la 3 a.m. pe un frig / cumplit / spre lac pentru a mă arunca în el / şi-l găsesc îngheţat; / sar cu picioarele, lovesc cu pietre încercând să sparg gheaţa / şi nimic, / ” (p.29) A doua formă de ridiculizare a sobrietăţii este cea a creării unei adevărate comedii a eului. Poetul nu ezită să râdă sardonic de propria persoană, într-un acces de autoflagelare maladivă: „la atelierul de scriere creativă / dumitru crudu ne spune să construim tensiune în texte, [...] / am decis să fac un atelier de ăsta cu un prieten / şi i-am spus să scrie un poem, / mi-a zis că nu are inspiraţie şi eu l-am apucat de boaşe, / târându-l în faţa unui carnet: / / mi-a ars un pumn la tâmplă, tensiunea s-a dezumflat.” (p.39)

          În demersul său iconoclast, poetul atinge şi subiecte sensibile, pe care le tratează în acelaşi mod pueril şi lipsit de o minimă şi prudentă gravitate. „Meditaţiile” infantile despre providenţă şi inteligenţă fac parte din acelaşi scenariu care destructurează clişee şi obsesii comune. Însă, de data aceasta, nu se mai simte atât de mult intenţia caricaturală, ci mai degrabă plăcerea sadică de a ironiza (prin reducere la scara inteligibilului) transcendenţa. În chiar poemul care dă titlul volumului, personajul stropeşte cartofii cu otravă ca să scape de gândaci, iar recipientul pe care îl ţine în spate fiind găurit, o parte a lichidului toxic i se scurge pe spinare. Acest episod nevinovat şi prozaic e prilej de cugetare ridicol-solemnă, fără vreo valoare metafizică, despre Creatorul nevăzut: „Auzi Andruşa, nu ţi-a trecut prin cap / că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum noi facem cu aceşti gândaci, / să ne stropească şi el cu un fel de otravă, / nu chiar Konfidor, / dar ceva cu efect îndelungat, / să ni se facă rău de tot, dar să nu murim îndată, / şi la rândul lui să-i fie crăpată maşina sa de stropit, / să-i curgă şi lui otrava pe spate.” (p.18) Pe acelaşi palier, referirea la zeii atotputernici are loc într-un registru al tuşei groase. Recunoaşterea dimensiunii lor supraomeneşti se face printr-o hiperbolizare rizibilă a organelor lor genitale, cu care, evident, zeii pot „să ţi-o tragă”: „tu imaginează-ţi ce dimensiuni au / testiculele lor, ar trebui să fie cât două planete. / Acum imaginează-ţi organul lor genital / şi încă în erecţie, / sunt sigur că nu ai vrea aşa ceva în găoaza ta.” (p.9) Fie vorba între noi, nici eu nu-i doresc asta poetului.

            Cu toate acestea, e de remarcat faptul că, deşi debutant, Ion Buzu creează impresia unui poet foarte stăpân pe tehnicile cu care vrea să-şi seducă publicul (dacă poate fi vorba despre o seducţie aici). Stângăciile sunt rare („zgârâiam cerul cu unghiile căutând o scăpare” – p.17) şi, oricum, necuantificabile în decorul mega-mizerabil(ist) pe care îl propune. Ironia merge până-ntr-acolo încât poetul nostru spune pe şleau, non-poetic, ceea ce multă lume contemporană cu zelul creator al poeţilor de azi gândeşte despre lirica de tip nou: „Priviţi, scoate o foaie din buzunar, probabil e cu texte; / rupe din ea o bucată, rupe ca să se şteargă la fund. / În ce hal a ajuns, să scoată o foaie cu texte şi să se şteargă la fund cu ea.” (p.32)

            3 ml de Konfidor este un volum care, cu siguranţă, îl va amuza pe eventualul cititor. Însă nu cred că e suficient. Pot înţelege strategia unui debutant de a ieşi în lume cu o carte despre care să se vorbească, indiferent dacă e de bine sau de rău. Iar fronda de puşti obraznic şi impenitent pe mine nu mă deranjează; ba chiar poate să aibă o candoare aparte. Problema este ce rămâne după ce scuturi textul de excesele de limbaj, de artificiile intertextuale îndărătul cărora nu detectezi mare lucru. În cazul lui Ion Buzu, literară pare să fie doar intenţia; rezultatul e, de foarte multe ori, sub nivelul autorului, al cărui talent e evident în unele dintre poeme. Spre exemplu, poezia Ostatic e un foarte reuşit imn al libertăţii sugrumate, al conştientizării statutului de prizonier fără vină, însă mesajul lui rămâne stingher în marea revărsare de rahat şi vomă. Ar fi trebuit ca Ion Buzu însuşi să ţină cont de concluzia grandioasă şi promiţătoare a ultimelor trei versuri ale poeziei ăsteia: „am învăţat, cumva, o chestie, / că antrenamentul trebuie să fie întotdeauna mai grav / decât lupta reală.” (p.13)

            De o valoare literară discutabilă, debutul lui Ion Buzu este, totuşi, dovada unui talent în plină fermentaţie creativă. Făcând abstracţie de derapajele & inadecvările sale stilistice, 3 ml de Konfidor trebuie interpretat ca o tentativă de dinamitare a unui limbaj convenţional, chiar dacă douămiismul a bătătorit deja această cale a destructurării şi a decanonizării. Dacă formei i se va adăuga şi fond, poate că lucrurile vor cunoaşte o evoluţie îmbucurătoare. O recunoaşte implicit chiar poetul: „încercam să o scot la capăt cu un sens genial, / dar ratasem, ajungeam să vorbesc non-sensuri” (p.47). Well, you can say that again.

E drept, lirica lui Buzu n-a murit, dar nici bine nu se simte.

(Ion Buzu, 3 ml de Konfidor, ed. Casa de pariuri literare, 2013)           

Text preluat de pe Literatura azi