„Şi nouă ne plac enorm“
Un articol de
Ştefan Baghiu
Dumitru Crudu, Falsul Dimitrie, Editura Cartier, Chişinău, 2014, 208 p.
Probabil că toţi poeţii basarabeni post-douămii se trag din textele lui Dumitru Crudu. Această realitate, probată nu numai de maniera specifică regăsită secvenţial în poemele unor Vakulovski, Grosu, Buzu (câteva dintre numele cele mai cunoscute cititorilor de poezie), naşte o mică dilemă de receptare. Chiar dacă, e drept, ultimele cărţi publicate de autor sunt de proză şi teatru, critica autohtonă evită să-l aducă în discuţiile poetice canonice. Este un fel de discriminare pozitivă: Dumitru Crudu poate fi găsit pe toate listele autorilor douămiişti (ciudat, el debutând la începuturile anilor ’90), însă discuţia despre literatura sa nu depăşeşte, să spunem, discuţia din jurul unui Ţupa. Crudu a intrat prea devreme la inventar: simptomatică în acest sens îmi pare secvenţa Bilanţul douămiismului din Vatra, 2009, unde, deşi numele basarabeanului apare în fiecare articol, singurul merit pe care ar părea să-l aibă poetul (sau aşa reiese din discuţia criticilor) este „coautoratul“ la manifestul fracturist. Şi ipoteza devine cu adevărat o problemă în momentul în care manifestul, oricât de des invocat şi utilizat pentru a explica evoluţii generaţioniste, nu se ridică la înălţimea literaturii pe care a încercat să o justifice. Atât Marius Ianuş, cât şi Dumitru Crudu (Ionuţ Chiva cu atât mai mult), mimează justificări: Ianuş este supărat pe instituţii şi literatura premiaţilor, Crudu pe etichete. Ei bine, cu timpul aceste mici puseuri identitare (fracturismul ca nou biografism) au rămas în urma poeziei: riscul unui asemenea manifest (atât de bine conservat în conştiinţa literară colectivă) este de a-i îndepărta pe exegeţi de literatura autorilor, simbolificându-i.
În acest sens, la fel cum mi-ar părea importantă o reeditare integrală a textelor lui Marius Ianuş (deşi s-a „lepădat“ de ele public), mă bucură apariţia în 2014 a unei antologii Dumitru Crudu. Singura problemă a acesteia este editura: publicată la Cartier (cărţile pot fi găsite destul de greu în librăriile din România), cartea ar putea fi la fel de rar vizitată ca şi poezia lui Crudu. Mă refer aici la faptul că majoritatea volumelor sale de versuri au circulat mai mult în cercurile închise ale lumii literare româneşti. Lucru cu atât mai trist cu cât poemele din Falsul Dimitrie (1994), Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Pooooooooooate (2004) sau recentul Eşarfe în cer umblă, de la cenaclu la cenaclu, de la festival la festival şi compun cel mai solid şi consecvent corpus poetic individual basarabean. A doua problemă este semnalată de Radu Vancu în cartea de eseuri şi studii de receptare: poezia basarabeană tinde să fie privită ca „ruda săracă de la ţară“. Asta pentru că situaţia politică, mai drastică decât cea românească, i-a ascuns pe poeţi sub „fusta Sartoris“. Lucrurile par să se schimbe odată cu Anatol Grosu şi Ion Buzu: nominalizaţi la majoritatea premiilor literare româneşti, discutaţi de criticii literari cei mai activi din România, ei întorc această logică păguboasă.
Balade despre sine – arta repetiţiei
Falsul Dimitrie este probabil cel mai bun moment al poetului. Tânăr student, aflat sub influenţa directă a lui Alexandru Muşina (cum, în acelaşi timp, Andrei Bodiu primea aceleaşi note specifice în poetica sa), Crudu devine un poet al cotidianului (de văzut, în acest sens, The Poetics of the Everyday: Creative Repetition in Modern American Poetry, studiul semnat de Sionhan Phillips). Ce îl diferenţiază însă de autorii cotidianişti români este retorica permanentă şi iluzia nihilismului (manifestată exact prin acea insistenţă implacabilă, acea creative repetition) şi siguranţa proiectului: dacă la noi poezia cotidianului pare „pierdută în cotidian“ – impresionistă, folosind haotic realitatea imediată, expresivitatea lui Dumitru Crudu ţine de utilizarea acesteia într-o retorică a naratorului „retardat“ şi autosuficient (insistent ca acela pe care îl mimează un Daniel Bănulescu): „dar şi eu am fost la fel ca şi voi/ dar şi eu deseori îmi băgam/ mâinile în buzunare/ şi nasul meu la fel stătea/ între buze şi frunte“, „Lui dimitrie îi este frică să adoarmă şi adoarme/ cu maşina de scris lângă el/ cu o foaie albă băgată-n maşina de scris/ cu literele d şi c ridicate în aer ş…ţ dimitrie o ia o ridică şi-o flutură prin aer/ şi bate în gol minute în şir nesfârşite“.
Un şir de douăsprezece sonete (dintre care ultimul în spirit futurist) completează apoi un volum care, vorbind despre singurătate (insistenţă şi obsesie poetică: „dimitrie nu bea niciodată un pahar/ până la fund/ el pe masă mai are vreo şase pahare/ dimitrie ridică mâinile în sus/ şi se contrazice“), se ridică la nivelul debuturilor importante ale perioadei. Crudu reuşeşte să lucreze în formă fixă (deşi nu la fel de original cum o va face mai târziu Ianuş – Ursul din containăr), să experimenteze (mai târziu, în volumele ulterioare, experimentul poetic va atinge cote ridicate) şi să construiască o voce credibilă, autentică şi specifică: pentru că poeme ca ieri („pompele funebre astăzi sunt închise/ e duminică şi-au luat zi liberă/ iar eu voiam să intru să mă/ interesez de anumite lucruri“), dimitrie (unul din multele intitulate astfel: „ştiu/ că sunt urât şi din cauza asta sufăr enorm ş…ţ dar vine seara şi vine vara şi noi/ ieşim pe câmpie şi ascultăm cântecele/ voastre şi nouă ne plac enorm ş…ţ şi nouă ne plac la nebunie/ cântecele voastre absurde“) vor influenţa mai departe o generaţie întreagă prin retorica ce mimează autismul, prin sustragerea integrală a semnificaţiei anumitor contexte pentru a lăsa lucrurile într-o „normalitate absurdă“.
Ups & Downs
Următoarele volume, de la titlu până la forma poemelor, vin din zonele experimentale ale avangardismului (poetul, fiind apropiat de zonele literaturii ruse – după motto şi recurenţe –prizează bine futurismul rus sau imagismul). Ludicul, experimentul lingvistic, forma ce reduce versul la unul sau două cuvinte sunt aici marele pariu: „în cameră/ un grec/ un cerg/ un cerc/ erca un val/ călare/ ălărea un cerb“ etc. Din păcate, aceste experimente trag mult în jos poetica până acum acumulativă şi repetitivă a lui Crudu. Mi se pare că revenirea va avea loc abia în volumul Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente. Aici, revenind asupra aceleiaşi solitarităţi acute, poetul oferă mici portrete asemănătoare aceluiaşi Andrei Bodiu: „Doamne Isuse Hristoase eu/ stau beat pe pat şi mi-e frică/ mi-e frică/ capui mi se învârte pe pat ca pe valuri/ şi nu pot să adorm/ în camera vecină cineva râde/ de mine“, „Te-am văzut vorbind cu portarii pe scări şi/ m-am gândit cât de tare ai îmbătrânit/ Şi n-am vrut să intru în clădirea asta/ stăteai de vorbă cu o sticlă de lapte în/ mână Altădată/ beam vin împreună în parc“. Asemănările între această formulă a lui Crudu şi exersarea banalului trimit la poetica lui Constantin Acosmei. Alterate însă de un puternic simţ ecleziastic (mici blasfemii şi erezii – ipostazieri voit naive ale discursului creştin: „pe care le aruncă/ cetăţenii de la geamurile/ luminate/ şi eu sunt mort de foame Doamne/ prietenii mei au plecat/ din sălile luminoase“), poemele cotidianului problematizează asupra unei altfel de realităţi imediate: cea spirituală, însă fără ca poetul să devină un mimetic sau un artizan al „ortodoxiei de lemn“. Foarte diferite sunt apoi poemele din Eşarfe în cer. Apărut în 2012, volumul a cam lipsit din discuţia literară autohtonă. Un album foto ca laitmotiv al activării memoriei şi ca punct de plecare în problematizarea morţii devine aici punctul central. Poemele de referinţă pentru acest volum ar fi Ieri toată seara („ieri toată seara am privit fotografii de ale/ unor oameni care nu mai sunt în viaţă“), La o fereastră („cât de puţine lucruri am ştiut despre ea./ şi totuşi când am ajuns în faţa uşii ei/ mi s-au tăiat genunchii/ şi au început să-mi tremure mâinile/ şi minute în şir, nesfârşite, m-am învârtit“) sau „Mă învârteam prin curtea“ („încheţată şi lunecoasă/ a spitalului aşteptând-o să iasă“).
Urmărind antologia Falsul Dimitrie, interpretarea lui Al. Cistelecan se arată tot mai concludentă: „Tentativa de a-l trivializa ţine mai degrabă de polemica limbajelor şi a toposurilor literare, nefiind, în fond, decât o permutare scenografică a cadrelor idilice: din crângul romantic, în bucătăria jegoasă“. Prin mutarea cotidianului în planul unei retorici asumate şi voit naive, care să împlinească programul său declarat permanent („plecând de la T.S.Eliot, căruia îi datorăm foarte mult“) Crudu apare astăzi ca unul dintre exponenţii principali ai celor mai recente promoţii poetice (chiar şi în vâltoarea reorganizărilor canonice).
Şi cel mai important poet basarabean.
Un articol de Stefan BAGHIU in revista CULTURA
